Tom, Jerry und Die Fledermaus.

Aţi văzut vreodată Liliacul?


Episodul ăsta era printre preferatele mele. Acum îmi aminteşte de frageda copilărie şi de spectacolele de la Operă. Acum mă duc aşa rar, încât de fiecare dată lumea se miră cât m-am schimbat...
Îmi plăcea de mică să trăiesc printre artişti. Îmi plăcea să-i văd pe holuri, şi pe corişti, şi pe balerini, şi pe solişti, în costumele de scenă şi machiaţi. În carne şi oase. Îmi plăcea mirosul holurilor, ecourile, senzaţia de vechi şi preţios pe care mi-o dădeau. Îmi plăcea să aud din când în când vocalizele artiştilor străbătând holurile. Erau asurzitor de plăcute, amplificate de ecou.
Îmi plăcea la costumerie, era un depozit de lucruri superbe şi vechi; superbe tocmai datorită vechimii; materialele costumelor vechi sunt nobile, mai frumoase decât ale celor noi.
Îmi plăcea la bufet, mereu întâlneam pe cineva plăcut şi entuziasmat acolo; sau cel puţin totul părea vesel în ochii mei. Îmi plăcea bufetul vechi, spaţios, unde de Crăciun trona pe o masă mică un brad lung şi îngust, cu cadouri false sub el. Îmi plăcea că mergeam acolo înainte de fiecare spectacol, cu tata costumat şi cu mama elegantă şi dată cu veşnicul şi nostalgicul parfum Organza. Îmi cumpărau şi mie ceva dulce şi de băut.
Îmi plăcea să mă simt fiică de artist.
Înainte cu ceva timp de primul gong, eu cu mama ieşeam din culise şi ne îndreptam spre sală. Îmi amintesc cum, odată, aveam loc la "cucurigu", adică sus, le etajul patru. Am încercat câteva intrări în sală. Îmi amintesc că, la fiecare intrare, eu credeam că e vorba de altă sală.
După al treilea gong, începea uvertura. Mereu mă cuprindea o emoţie anume în acel moment. N-am ajuns decât mai târziu să plâng din cauza frumuseţii muzicii, şi nu înţelegeam de ce plânge mama la uvertura Traviatei. Mi-am dat seama mai târziu cât de mult semănăm amândouă cu bunicul - papu -, cât de sensibile suntem în faţa muzicii.
După spectacol, mergeam întotdeauna să-i felicităm pe artişti şi să-l aşteptăm pe tata să se demachieze şi să se schimbe, ca să plecăm acasă. Plecam cu maşina unui prieten-artist sau cu 336, respectiv (mai târziu) cu metroul.
Îmi plăcea şi în perioada sărbătorilor de iarnă. Îmi amintesc cum se strângeau coriştii într-o cameră de repetiţie cu scaune pe niveluri, de la etajul patru, şi cântau colinde. Cânta şi mama; era prietenă cu mulţi dintre colegii lui tata. Îmi amintesc cum, împreună cu alţi copii de-ai artiştilor, intram sub platforma aceea ciudată de lemn pe niveluri pe care stăteau coriştii cu pupitrele de partituri, cântând. Îmi amintesc şi de bradul impunător din camera aceea, şi de cadourile care ni s-au oferit. Odată, de un Crăciun, am mers unde depozitau cadourile şi am primit trei puişori în coşuleţe, de diferite culori, care piuiau când îi scuturai. Încă îi mai am, îi pun în sau sub brad în fiecare an. Îmi plăceau la nebunie şi bancheturile de după premiere. Toţi erau relaxaţi după spectacol, se serveau gustări uşoare, pişcoturi şi şampanie.
Era o viaţă pe care mi-o amintesc cu drag. Acum se întâmplă să merg din ce în ce mai rar la spectacole. Am văzut şi câteva noi, dar niciunul nu mi-a plăcut cât îmi plac cele vechi. Probabil datorită atâtor amintiri plăcute din perioada aceea.