Am visat că m-am întors în trecut. Dar nu în trecutul nostru. În trecutul unei alte dimensiuni, pe o planetă în care convieţuiau într-o pace relativă oamenii cu cap de maimuţă şi oameni proaspăt veniţi de pe Terra.
Noi trei eram ultimii veniţi - doi bărbaţi, şi eu. Negrul - care semăna mult cu Obama, era practic identic - îmi arăta cum putem să ne "înţelegem" cu oamenii cu cap de maimuţă. În timp ce celălalt bărbat s-a postat în faţa lor, începând să vorbească cu ei, negrul a "intrat" în ei, de parcă ar fi fost făcuţi doar dintr-un gaz dens care dădea iluzia de solid. Legănându-se odată cu ei, la un moment dat aceştia s-au transformat şi ei în negri - bărbat şi femeie, îmbrăcaţi în aceleaşi haine ca Obama (un tricou bleu cu dungi grena şi kaki şi o pereche de pantaloni kaki). În acel moment, şi-au pierdut instinctul de ostilitate şi interesul faţă de noi.
La un moment dat bărbaţii m-au lăsat să mă descurc singură. Planeta mă fascina. Aterizasem pe partea planetei unde era noapte. Totul era acoperit cu o pojghiţă de zăpadă-gheaţă călcată în picioare, străbătută de fâşii de apă care tocmai se topise. Cam cum e pe jos pe Terra acum. Merg eu ce merg, fac ce fac, şi la un moment dat ajung pe un trotuar.
Am întâlnit acolo patru băieţi, dintre care pe doi îi cunosc în viaţa reală. Ei erau ostili, nu ştiu ce vroiau de la mine, probabil să mă bată. Eu strigam, hei, sunt Lucia, mă cunoaşteţi, dar ei nu mă recunoşteau, deoarece eram în trecut. Au început să mă fugărească, nu în joacă, ci pe bune. Fugeam de nu mai puteam. La un moment dat intru într-o clădire de sticlă, a cărei uşă o încui fix în momentul în care o apucase cel mai mare dintre ei. El trage înnebunit de uşă, eu sunt uşurată, dar trec în cealaltă cameră, care avea o uşă tot pe partea cu antreul în care erau ei. Aia era deschisă, şi nu ştiu de ce, probabil de panică, n-am putut să mă mişc de acolo înainte să mă observe, şi m-au fugărit din nou.
Abia am scăpat de ei, din păcate nu mai ştiu cum. Am tot alergat prin clădirea aceea ciudată până am ieşit din nou afară. După aceea, am văzut un Carrefour, în care am vrut să intru. Dar în antreu l-am văzut pe cel pe care îl iubeam, dar el nu m-a recunoscut, şi îmi venea să ţip de disperare.
La un moment dat, m-au găsit din nou tipii aceia, şi am fugit de ei, adăpostindu-mă într-o cameră care avea un perete lipsă, în locul lui fiind o draperie roşie grea, de catifea. Din spatele ei, de pe stradă, ştiu că mă pândea o pisică cu un ochi roz-roşiatic. Am adormit puţin în patul roşu. Când m-am trezit, m-am dus să văd dacă pisica mai era acolo, şi era. M-am speriat, şi am început să fug disperată din cameră în cameră, iar în fiecare cameră îl vedeam pe Babilas, şi din când în când o altă pisică, albă cu pete negre. Nu ştiam ce se întâmplă, cum de îl vedeam de mai multe ori?
Şi atunci am realizat că visam. Alergam de nebună prin camere, o parte din mine întrevedea patul în care mă culcasem, eram între vis şi realitate, dar nu puteam să mă trezesc fără să ajung în camera de unde plecasem cu mintea în trecut, şi am făcut tranziţia între timpuri pe când alergam, intrând în fuga mea chiar în camera aceea, unde erau două paturi suprapuse, o pictură în umbră sub cel de sus, un calculator, şi la calculator, Beze. În clipa aceea, am reuşit să mă trezesc.



Acum sună atât de penibil. Dar stresul era continuu. Şi disperarea. Şi nefericirea. Şi frica. Şi mereu graba aceea... Dar salvarea a venit. Salvarea mereu va veni. Şi ne vom întoarce la pace, linişte, fericire şi încredere. Şi la siguranţa că nu trebuie să ne grăbim nicăeri, totul se va întâmpla la momentul potrivit.

Îţi mulţumesc. Pentru intenţia din spatele a ceea ce ai vrut să faci, şi pentru că n-ai făcut-o.