those barren days

they feel so colorless...

rosu intens

cand vine noaptea, totul se dizolva. eu ma dizolv. in intuneric. in liniste si in neliniste.

am nevoie de o pata de culoare sa inveseleasca imaginea asta desaturata. una puternica. rosu intens si molie colibri.

my little one

then, he was little. now, he's one year old. and today, he survived.

when you came in, the air went out.

mi s-a umplut noaptea cu indoiala. din nou. din nou mi s-a facut teama ca poate zorii nu vor mai veni de data asta.
dar am gasit-o pe casiopeea, dupa o vara intreaga in care am cautat-o si am confundat-o ca proasta, si m-am bucurat s-o vad. si ea s-a bucurat. riscant sa-mi pun iar sperantele in ea, nici nu incerc, dar sentimentul acela atat de familiar... nu ma feresc sa-l savurez. ciudat cum timpul face bucle, cercuri perfecte, intorcandu-se la ceea ce era, dar nu chiar. o fi vreo functie ciudata in care x-ii si y-ii se repeta, dar niciodata ca la inceput, niciodata impreuna.

acum... eu ma gandesc la viitor. viitorul acela repetitiv dintr-un singur punct de vedere, inca necunoscut, dar cred ca stiu ce se va intampla oricum. acelasi lucru, mereu nou intr-un alt fel, mereu aparent perfect, ca si timpul asta care este blestemat incontinuu.

i don't know who you think you are,

but before the night is through

i wanna do bad things with you.

perete

cuvinte scrise alandala. ca de obicei, cuvinte. imbulzeli de litere care spun mai putin decat o imbulzeala de furnici.
am corectat peretele cu corectorul. am lasat nimic-ul in urma, sa dovedeasca lipsa de viitor a acelei fraze, pe care am regretat-o din clipa in care am scris-o. nu are sens. daca vreau sa ma sabotez, voi sabota fara cuvinte. daca vreau... oare vreau?
nu mai cred in cuvinte. nu mai cred in pereti. apar unde nu vrei, iar unde vrei, degeaba astepti...

grav

sau gravitatie? vesnica gravitatie?...

e grav ca lumea se ineaca si nimic nu o poate salva. sa zicem ca s-ar lasa ajutata de un alt univers... dar nu s-ar putea salva: panicata, s-ar sprinjini de el, de capul lui, cufundandu-l in fluidul rece, rece ca o binecuvantare, ca o portita de scapare, o scurtatura spre rai... ucigandu-l si pe el. pacat doar ca e irespirabil pe aici, iar sufletul iti moare nu mult dupa ce corpul se abandoneaza paraliziei...
e grav ca in lumea asta aveam incredere. e grav ca e si ea terifiata, si nu ma poate ajuta, in egoismul ei de lume muribunda. n-avem cum sa ne ajutam fara sa ne sabotam. e grav ca nu are cine sa fie puternic.

dar undele sub razele perfecte ale lunii, atunci cand te relaxezi si realizezi ca astfel plutesti, sunt atat de pasnice... ai ramas singura. singura sa admiri cea mai frumoasa si tacuta clipa a vietii tale. clipa argintie in care suferinta nu se mai reflecta ca un monstru, pentru ca suferinta a nascut-o. clipa monstruoasa de pace...
cand te abandonezi si te lasi rapusa... e mult mai usor...

silence. peace.

ce cuvant ar intregi momentul, sub un copac deja ingalbenit de arsita, cand ciulinii fosnesc atat de pasnic, intr-un soare arzator, dar cand vantul bate nici nu mai conteaza?

nu, tacerea ar ramane suverana.

as iubi tacerea ca pe cantecul unui inger dimineata devreme, as sorbi-o ca pe un ceai cu aroma aceea trista - vant de toamna, vestejire, amintire de parfum de iasomie...

as adora tacerea, ea ar fi cea mai sublima destainuire.

preintampinare

de cate ori n-am zis "iarta-ma, n-am vrut..."? si chiar n-am vrut... dar sunt o insensibila, caci nu-mi dau seama ce ar putea rani oamenii... poate o asteptare prea lunga? asteapta incontinuu semne ca imi pasa, iar eu intarzii sa le arat, crezand ca totul va fi bine, ca mi se va ierta lipsa de punctualitate.
e trist insa ca e prea tarziu si pentru scuze. m-au durut reprosurile, si am facut promisiuni de atatea ori ca raspuns la acestea. nu m-am tinut de nicio promisiune. intr-adevar, merit aceasta pedeapsa.

dar sa pierd prieteni vechi... mereu loiali, indulgenti si buni... nu mi-as ierta-o niciodata. n-as mai avea nicio scuza, nici macar pentru mine insami...



p.s.: mereu ma alin, nu sunt numai eu de vina. dar nu conteaza asta. conteaza ca eu am gresit cel mai mult si de foarte mult timp, deci eu sunt blamata in totalitate. si eu voi ramane in urma... dar sa stiti ca va iubesc.

silence. waves.

sa plutim pe drumul lunii, pana o regasim deasupra, si atunci ne putem lua zborul. sa ne impacam cu marea, sa umplem prapastia dintre cele doua lumi.

tacere in valuri racoroase...

cand am gasit creatura, m-a cuprins o tristete nesfarsita, caci erai tu.

and i flew to the moon and back.

( or fled? )


mi-e dor.
acum stiu ce greseala am repetat, ca m-am agatat, ca am sperat, ca pentru cateva fractiuni chiar am uitat.
absorbita de viata in care nu pot intra decat prin spetirea propriului sange, a propriei spinari. as fi vrut sa fac parte din lumea lor, chiar si ca vizitator... de ce imi spui acum ca n-are rost? nu vei banui niciodata ca destinul exista, ca viitorul ne asteapta cu coarnele indreptate spre pieptul nostru si alte locuri care nu exista, vorba lor, decat daca iti spun eu. de ce nu poti intelege ca eu caut fara incetare, ca sa nu-mi lipseasca, sa simt ca am motive?
am trait tot ce am sperat. mi-am luat adio de la mare, implorand-o sa-mi dea puterea sa ma desprind si de aceasta data, iar ea m-a ascultat cat putea s-o faca... eu nu sunt aleasa de acel oracol, n-am putut-o simti decat relativ... si totusi marea m-a iubit si pe mine.
da, simt ca pot sa-i dau drumul, pentru ca mereu am stiut ca aici celalalt spirit al apelor ma va salva oricand, oricat de oscilanta ar fi intelegerea lui.