miercuri, decembrie 22

eclipsa

e ciudat cum ieri s-a intamplat ceea ce se intampla odata la 372 de ani.
pentru ca ieri am vrut sa ofer. inseamna ca ieri am reusit sa ofer. am cutremurat o lume in care respira sase miliarde de suflete, dintre care numai o cantitate cat un fir de praf comparativ, a stiut.
imi vine sa plang, pentru ca am simtit fericire prin toti porii. am simtit cum umple golul lasat de sansa insuficienta pe care o aveam eu.
oare se poate multiplica? oare am sa pot sa o las, in egoismul meu, sa se mareasca si sa ma cuprinda si pe mine? o lumina ingrozitoare aprinzand din interior toate artificiile unei nopti suspendate intre doua perioade de timp complet diferite. vreau sa fiu adevarul, sa traiesc cu adevarat in acelasi timp. poate asa va fi.
vorbesc despre mine, despre mine incontinuu. alerg.
vreau sa inchid ochii, si sa ma las ghidata...
timpul este pentru asta. timpul traieste, respira si venele lui sunt scaldate de sangele asta. timpul este gandul. timpul are rost.
ma intreb daca timpul este rezistent la rupturi...
undeva, sunt sigura ca timpul tine si cu mine. chiar foarte mult. doar ca talentul de a-l urni este rar, prea rar pentru a fi fost raspandit oriunde in zona mea. timpul stie insa ce conteaza cel mai mult, si, cu iubirea imensa, si cu ceea ce este dincolo de conceptia noastra, se misca.
atunci, ce e mai frumos?

duminică, decembrie 19

ce?

ce vreau sa scriu?
nu ma inteleg.
mai tii minte, draga mea, cum era sa simti?...
unde ai ajuns, cu ce mijloc de transport? de ce simti dorul inainte sa se darame cladiri? iti va fi dor chiar de locul acela, sau de ceea ce ai simtit acolo, pe vremea cand puteai sa simti? speranta. fericire. durere. orice.
nu mai stiu unde am ajuns si cum am ajuns aici.
i don't write stories that aren't mine.
maybe i should try someday.

joi, decembrie 16

ninge.
.
.
.
.

dar imi pun dorinta aia din ce in ce mai des. daca as sti unde se ascunde sansa mea insuficienta, as da-o ca sa fie suficienta. asta stiu ca e bine, e prea mult negru unde soarele ar trebui sa arda. atmosfera e opaca. aerul e solid. timpul n-are gust.
si gresesc des, asta am descoperit ca este natura mea. si sunt egoista, groaznic de egoista. si nu sunt acolo si nu inteleg si am fost repartizata gresit, din lumea mea monocromatica si ingrozitor de banala si limitata, si nu pot descifra culorile, nu le pot ajuta sa straluceasca. destinul dimensiunii asteia este nedrept fata de ele.

i am a bottle of nothing.

http://www.youtube.com/watch?v=gJMKo-5Xu3k&feature=related

sâmbătă, noiembrie 20

i am a horrible person

super! iar am stricat totul. am un talent innascut la asta...
nu credeam ca asa de rau va fi. daca vrei sa zbori, zboara. ai grija insa sa nu te vad... caci sufletul meu minuscul va jeli ca trupul mi-e prea greu, oasele pline, spatele fara aripi.
facusem o obisnuinta din a-ti smulge cate o pana. o, da, chiar sunt ipocrita! nu pot sa-mi arat fata aia urata. dar nu mi-am pus o masca opaca. mi-am pus una transparenta, ce ofera fetei mele o forma mai placuta. nu inteleg de ce o urasti mai mult decat pe cea dinainte...

zbori! hai sa nu ne mai pasam invinovatirea. o sa fiu perfecta, ireprosabila. nu o sa mai ridic, eu, ochii mei pangariti,spre zborul tau.
eu insa sper ca timpul o sa-mi ierte groaznicele greseli, stiind ca le-am facut din suferinta.


problema e ca... si ceea ce vine din suflet... este considerat fals acum. orice voi face va fi rastalmacit, si asta tot din cauza mea.
am facut un lucru ingrozitor. de fapt numai lucruri ingrozitoare. vreau sa stii ca le regret. din pacate timpul nu mi-e atat de prieten incat sa il intorc de fiecare data cand fac ceva gresit. ar fi fost atat de bine... este groaznic sa ma gandesc ca iti distrug sufletul. nu credeam vreodata ca as fi putut.

vineri, noiembrie 12

cand intorci ceva pe dos, ii vezi originea. cusaturile unei broderii, tesuturile unui corp, atomii insufletiti ai universului. sufletul lui colectiv si etern, care se iubeste pe sine atat de mult, cel mai exagerat narcisist, si de aceea moare si reinvie.
intoarce lumea pe dos, iti zic.


ah, mi-e dor, mi-e dor rau.
ma crezi?

stii cat de ingrozitor pot IUBI?

luni, octombrie 4

Dreaming...

As vrea sa ma trezesc dintr-un vis, un vis lung de tot, si sa povestesc rusinata: "Sa facea ca am trait un an intreg de acum inainte... in care am fost nebuna. (...)". Sa realizez ca sunt inca in octombrie 2009 si ca ma pot feri de soarta asta, s-o iau pe un alt drum, sau sa-mi dau seama ca nu este chiar niciun pericol. Dar acum... Octombrie 2009 suna a lume de vis pentru mine.

duminică, octombrie 3

i wish, i wish, i wish

but i don't believe in wishes, not even in superstitions anymore. i can't believe the falling stars, i can't believe the airplanes. i doubt they'll grant me a wish even if they'd fall.

but i still press my 888 every day. i still grab a puff from the air if i see one (too late now). i still hope that leaf which has fallen in my cleavage could have carried a meaning. i still think that if i see an airplane flying over the image of the moon, it means i'll be happy the way i want to be.

luni, septembrie 27

what are we now but voices
who promise each other
a life neither one can deliver
not for lack of wanting
but wanting can’t make it so.
we hang from a vine
at the cliff’s edge.
there are tigers above
and below. let us love
one another and let go.

vineri, septembrie 24

reassure

reassure me that i'm not some shit you throw on the pavement. tell me that i'm a diamond, and i'll fall +10% happier. even though i might know it's a fucking lie.

luni, septembrie 20

ploua

ploua pe atunci, nu mai stiu daca cu fulgere si cu tunete. ploua si acum, in sfarsit a venit vremea aceea.
azi m-am uitat intr-o parte, spre apus, spre norii portocalii si caini care se jucau. in partea opusa era luna, luminata de soarele ingreunat, impreuna cu o panza de corbi care flutura parca in vant.

nu mai stiu cine sunt, m-am pierdut de tot, nu mai stiu nimic. nu am cerut nimic, si daca as cere, ar fi ceva prea mic. nu e ca si cand as cere sa mi se aduca luna la picioare, nu. as cere o mana in alta mana, pe mal de fantana. si asta e prea mult. desi intr-o mana nici nu trebuie sa pui suflet... decat inchipuiri. si ar fi destul. ar fi sigur. ar alina durerea.
dar acum prea putin e prea mult...

ah, m-a speriat un tunet. asa n-a mai fulgerat si nici tunat de prea mult. mi-am dorit asta. oare e bine ca mi-am dorit-o? acum mi-e teama in singuratatea noptii...

vineri, septembrie 17

i miss everything

.

joi, septembrie 16

I have to remind myself that some birds aren’t meant to be caged. Their feathers are just too bright.

marți, septembrie 14

epica? nu pot.

de fapt nici nu stiu ce am putut pana acum.

luni, septembrie 13

i crossed all the lines and i broke all the rules...

and it did me no good. in the end, it doesn't even matter.

"EMPTY WORDS.
They don't resonate in
YOUR HEART.
You're hollow as a
DEAD TREE.
I knock on it and I hear
SILENT ECHOES.
Nobody has no heart.
I'm the heart bared by bones and flesh,
standing in the rough wind."
that's what i wrote then.
=>
you left me talentless and bare. and hollow as a dead tree.

miercuri, septembrie 8

the greatness

it's just me, alone, in this stupid place, no company at all... it's just me, trying to save what's at the surface. it's just this (this is a lie. there's another place too). but it's barren. here and there. because everything is barren and worthless and nothing. because there are no more words.
words used to flow freely, no need for encouragement. it's great, now, that i've lost all inspiration! just because i'm left with my own thoughts, alone in this grey world with no living thing, well fuck it! it's just great, how i can't seem to find anything of worth anymore. not reasons, there are reasons. but... anything worth fighting for. anything that would compensate the emptiness (that's bullshit, there wouldn't be emptiness if i had anything).
it's hard not to write, although there's nothing i could say. i think i'll just have to bathe in the greatness for a while...

marți, septembrie 7

"come in out of the rain"

but what if the rain, the thunder and the lightning are inside??

luni, septembrie 6

I'm sorry, I don't wanna leave...

Locul ăsta e un loc prea preţios ca să-l părăsesc. Prea multe amintiri, prea multă mândrie fără sens. Fericire, speranţă, decădere. Nonsensuri amare, ceva ce nimeni n-are chef să citească, because it's a waste of time. Dar n-are rost să-l părăsesc, nu-mi face în niciun caz bine.

Şi a venit şi toamna... Frunzele cad... şi alte clişee pe care toată lumea le scrie acum. Pentru mine e o eră nouă. Umplută de vechi, dar ambalajul e nou. Într-un fel reciclat, însă n-am ajuns chiar la perioada aceea ciudată. Mă întreb cum o să mă simt. Mai ciudat decât acum, cuprinsă de frig şi vânt şi miresmele trecutului? Să mă agăţ de octombrie sau să nu mă pregătesc în niciun fel? Oare ce o să se mai întâmple şi anul ăsta?...
Vara m-a părăsit pe neaşteptate, începutul m-a izbit şi a scos ceva din adâncuri, plănuind probabil să îl scuipe odată, de tot, din oceanul ăsta zbuciumat.

this is for me. maybe it'll wake me up.

vineri, septembrie 3

"Come in out of the rain", thou sayest, but thou never step'st aside..
And I am trapped, I'm trapped
A distance there is...

My heart is of frailty, my pale skin is hued damask.
When thou thy tears hast hidden, "Come back!", thou sayest -
There I soon am to be - but how am I to run, when my bones, my heart
Thou hast me bereft!

After all these years thou left'st me down in the emotional depths
The sombre soaked velvet-drape is hung upon me,
Turning my feelings away from our so ignorant world
All the beautiful moments shared, deliberately pushed aside...

A distance there is...


of course

si bineinteles ca, din nou, mintea nu tine cu mine.
si bineinteles ca, din nou, cuvintele nu conteaza si n-ar trebui sa existe.
mi-e greu.

miercuri, septembrie 1

cruelty

there is no feeling, but mine. and i'm so sick of being stabbed...

luni, august 30

vise

visez, visez incontinuu, dement, colorat in toate senzatiile omenesti posibile. fara sens si fara discriminari, visez prostii, realitati si minciuni, sperante si frica de a nu fi cumva fata de toata lumea ceea ce cred ca sunt doar pentru cine (nu) trebuie. indragostita de posibilitati. urandu-le in acelasi timp. visez ca o proasta, expectorez basme ca un copilas cu o imaginatie putin cam bolnava, dar roz. prea roz. iar eu urasc rozul.

da. pe cine pacalesc cu cuvintele astea siropoase? cand toata durerea ce o simt nu are explicatii? ea nu se explica, ea actioneaza. ea nu viseaza, doar infige. iar mintea se gandeste, analizeaza cauza, apoi se apuca sa viseze. dement, colorat in toate senzatiile omenesti posibile... toate sunt halucinatii. tot ce exista este fizicul, si chinul lui.

am un creier prea bland, ametitor de static.

nu se mai stie

noi nu mai stim... cum era atunci la inceput, atat de pur si de alb, incat ma orbea si nu vedeam niciun pericol. nici nu era, dar parca l-am creat eu din neant, cu mana mea innegrita de pustnic suferind si rau.
mai stii?... cand ne uitam la apa tasnind, inainte sa ne confundam cu multimea. alea erau momentele noastre, cand tu iti varsai furia si neimplinirea in ape, iar mie imi parea rau ca n-aveam cum sa te ajut. mai tarziu aveam sa descopar ca ajunsesem sa cred ca am cum.
acum, oare eu imi mai amintesc zilele de toamna? de ce par acum atat de nefamiliare, atat de reci, atat de ingrozitor de plangatoare, ca salciile ale caror frunze sunt luate de vant?... o noapte nedormita, cu zgomote fantomatice, dar acum le ignor, m-am obisnuit. o noapte nedormita, citind brocart de toamna, povestea scrisorilor dintre doi oameni care se iubesc prea mult, dar nu vor mai fi niciodata impreuna... acum stiu, eu sunt si aki si yasuaki, eu sunt ambii oameni, si iubirea mea e dubla, tu erai doar in sufletul meu unul dintre ei.

dar tu nu mai stii... chiar deloc nu-ti mai amintesti? imensitatea iubirii mele, care te inconjura de peste tot, neputand sa te atinga vreodata... si totusi emana o caldura care te inrosea si te facea sa transpiri fericire. poate de aceea nu esti fericit, caci eu ti-am absorbit toata fericirea aceea, a devenit izvorul meu neintrerupt, pe cand tu erai impermeabil la fericirea mea...
nu mai stiu nimic... nu mai recunosc nimic. m-am trezit intr-o lume diferita, la realitatea rece, rece ca piatra inghetata iarna... dar inca ador fulgii aia cruzi, pentru ca ei cad dintr-un cer care odata, pentru putin timp, mi-a zambit.

duminică, august 29

taurus tamed

[singurul lucru constant pe ziua de azi a fost emilie autumn. si decizia pe care am luat-o. indiferent de paleta de sentimente care a trecut prin ea ca apa printre pietre. nu, de data asta chiar sunt taur.]

am fost imblanzita la loc.
there is no future. there is no past. i live no moments as my last.
nu voi fi materiala niciodata. doar un suflet inferior plutind prin lume si fara sa poate schimba nimic, vreodata, oricand...

sâmbătă, august 28

5 a.m.


ador diminetile. sunt racoroase, tacute, uneori inundate de un val de lumina argintie de luna. cand cerul se deschide incet-incet la culoare, trecand prin niste faze superbe pana sa se instaleze culoarea aceea zgomotoasa si ascutita de zi. culorile zorilor se potrivesc atat de bine cu melodiile acelea care imi dau fiori... pe fundalul lor, vad si simt fericirea.

in zori de zi nu pot fi decat calma. zorii au fost primele mele ore din viata, zorii sunt ai mei. as vrea sa ma lansez intr-un zbor infinit spre cerul lor, iar ei sa ramana pe veci asa, tacuti si racorosi. nimeni sa nu se trezeasca, iar mie sa-mi sopteasca ingerii la ureche.

joi, august 26

no day but today

trapped

mi-e dor de lipsa aia de griji. mi-e dor sa ma simt ca acasa. mi-e dor sa nu vreau nimic in plus. mi-e dor de perfectiunea aia ingereasca! mi-e dor de siguranta. mi-e dor de finalitate. mi-e dor de puritate. mi-e dor de apele limpezi si mici. acum sunt tulburi si adanci ca groapa marianelor, si misuna numai jivine mutante prin ele, bucati desprinse dintr-o pereche in plus de camere ale inimii. un atriu si un ventricol care n-ar fi trebuit sa existe.
o, doamne, cat as vrea sa fie altfel! dar nu se mai poate. opusul destinului e si el destin, cu greu i te poti impotrivi. iar ranile adanci nu se vor vindeca niciodata. oare sa ma dau batuta inseamna sa pierd jocul vietii? oare pentru egoismul asta sadic merita sa mutilez chiar mai mult de un suflet?
pierd orice as face. macar de-as adauga fericire la fatalitatea asta.


i'm CRAVING for release.

marți, august 24

the tavern of the undead

yeah drink... it will detach your bones but what the hell... do you feel you have something more interesting left to do? yeah, bartender, give him a sad little drink to go with the music.
at least you're not alone in your coffin, darlin'. we are the Forsaken.

luni, august 16

another bunch of words

eu sunt zapada de primavara. zeita lunii din mitologia hawaiiana. eu sunt titlul de postare scris cu font georgia, iar asternutul pe care ma intind ca si cand as fi tartinabila este fondul asta gri pe care blogger nu ma mai lasa sa-l inlocuiesc cu un pattern. nici nu vreau. cand patternul ar distrage atentia, ar deveni mai important decat insusi patternul cuvintelor. insiruiri de caractere, oare de ce cuvintele sunt atat de importante? oare de ce, indiferent de faptul ca le blestem, ca nu ajuta cu nimic, ca sunt doar niste caractere, patternuri, repetitii si minciuni, de ce continui sa le expectorez?
cuvintele dau dependenta. si, ca orice lucru care da dependenta, devin o parte din mine, devin eu.

vineri, august 13

the fear

I don't know what's right and what's real anymore
I don't know how I'm meant to feel anymore
When do you think it will all become clear?
'Cause I'm being taken over by the fear.

joi, august 12

out of time

timpul s-a scurtat si m-am trezit cu prea putin.
prea putin pentru tot ce planuisem.
prea putin pentru salbaticia si libertatea
de care mi s-a facut pofta brusc, degeaba si iremediabil.
mai vreau sa gust din ele, cu orice pret,
indiferent daca ma doare
sau o caut cu lumanarea.
vreau sa dansez ca nebuna
sa rad ca nebuna
sa simt valurile spargandu-se nebune
sa simt nebunia inflorind in mine,
nevoie dar libertate
durere dar fericire
totul si nimicul.
paradox si antagonism.
nu vreau sa se termine.

luni, august 9

Dalaran [Walking]

Cum se poate sa te simti atat de bine dupa ce te cuprinde durerea? Poate asa a inviat amintirea altor vremuri, dureros de frumoase. De abia dupa ce prezentul trece, ii realizezi farmecul.


poate candva inca e acum

duminică, august 8

uitand

uitand, uit de mine. uitand, voi fi izbita. uitand zilnic ca am ceva de facut, uitand ingropandu-ma in alta realitate. daca nu mai am cum sa uit, adorm. adorm si visez ca mi-e frica. sau nu visez nimic; si ma trezesc cand ploaia scurta de vara imi mangaie geamul...

si eram mai fericita pe vremea cand nu uitam. pe vremea cand nu incercam sa dovedesc nimic unei amintiri pale. stiu ca n-o sa-mi reuseasca, o sa invie si o sa capete forma, culoare, sunet, miros, temperatura... indiferent din ce voi gusta, manata de o vointa ciudata, statica dar incapatanata.
nu am timp pentru asta.
inauntru s-a oprit un zgomot, un zbucium. inauntru nu mai simt nimic. nu sunt nici aschiile alea care au fost, si care am crezut ca o sa fie. doar o usoara neliniste prafuita.


candva iubeam

sâmbătă, august 7

there's a possibility...

ochi caprui in ochi caprui... zambete in noapte. inceput de nimic, un nimic de inceput, insa o promisiune greu de ignorat.
dorul meu se rasfrange si se reflecta, genereaza jocuri de lumina, un nimic vizibil, speranta surda. ca si cand in loc de un colibri ai vedea o molie prafuita. "de-ar fi macar o molie colibri."
exista posibilitatea ca intunericul sa se amestece cu lumina, aceasta sa se dizolve in el, tesand impreuna un material diferit, ceva nou, ceva vechi... exista posibilitatea ca fericirea sa ia nastere din mizerie si invers, intr-un ciclu permanent, poate chiar convietuind. exista posibilitatea ca dracul meu personal sa nu fie asa de negru si nici ingerul chiar atat de alb.
exista posibilitatea sa ma lasi sa cad in prapastia asta atat de adanca, sau poate inalta, caci cine mai stie unde-i sus si unde-i jos? e posibil sa-ti para rau dupa mine, e posibil sa regreti...


...sau poate nu

joi, august 5

casiopeea

cumva, simt ca simte ca nu mai am incredere in ea. ca mi-e teama ca din nou o sa paraseasca o parte din mine in carul mare, care se va rasturna in fiecare seara, ca de obicei, coplesindu-ma, facandu-ma sa ma simt prea vie.
de aceea vara asta poarta cu ea, in cutia ei plina de speranta si tristete, o parte mult mai mica din sufletul meu. o parte care m-ar soca mult mai putin daca ar cadea deodata din cer, aruncata in graba de fugitiva speriata de frig.
a, vara asta am descoperit latura ei umana. mi-a devenit mai putin folositoare, insa mult mai draga.

uneori mi-e asa dor de orion...

marți, august 3

maine, azi

indiferent ca m-am trezit la numai doua ore dupa ce am adormit... indiferent ca iar nu o sa pot sa adorm, si iar amiaza va fi dimineata mea... indiferent ca azi a fost una dintre zilele acelea, ba chiar mai rau... indiferent ca port sau nu o vina pentru niste evenimente mici care s-au petrecut sau nu... indiferent ca imi fac singura rau gandindu-ma la singurul gand care ma ajuta sa supravietuiesc perioadei asteia de rahat...

maine am sa-mi dedic timpul unor desene pe boluri de sticla si lumanari, maine am sa vopsesc flori roz si am sa le fac grena, maine am sa ma simt bine pentru ca maine va fi zi, si va fi ziua in care imi voi indeplini o promisiune / dorinta.
imi place sa daruiesc. imi place mult sa daruiesc mult. ma pricep bine sa le daruiesc altora ceea ce, undeva prea adanc, mi se mai intampla sa blestem zeii ca nimeni nu se gandeste sa-mi daruiasca.


luni, august 2

nothing hurts
nothing's right
i am nothing

duminică, august 1

pocket full of dreams


melodia unei nopti cu luna... ce conteaza ca nu suntem in new york? :)

vineri, iulie 30

those barren days


they feel so colorless...

joi, iulie 29

rosu intens

cand vine noaptea, totul se dizolva. eu ma dizolv. in intuneric. in liniste si in neliniste.
am nevoie de o pata de culoare sa inveseleasca imaginea asta desaturata. una puternica. rosu intens si molie colibri.

my little one

then, he was little. now, he's one year old. and today, he survived.

miercuri, iulie 28

when you came in, the air went out.

mi s-a umplut noaptea cu indoiala. din nou. din nou mi s-a facut teama ca poate zorii nu vor mai veni de data asta.
dar am gasit-o pe casiopeea, dupa o vara intreaga in care am cautat-o si am confundat-o ca proasta, si m-am bucurat s-o vad. si ea s-a bucurat. riscant sa-mi pun iar sperantele in ea, nici nu incerc, dar sentimentul acela atat de familiar... nu ma feresc sa-l savurez. ciudat cum timpul face bucle, cercuri perfecte, intorcandu-se la ceea ce era, dar nu chiar. o fi vreo functie ciudata in care x-ii si y-ii se repeta, dar niciodata ca la inceput, niciodata impreuna.

acum... eu ma gandesc la viitor. viitorul acela repetitiv dintr-un singur punct de vedere, inca necunoscut, dar cred ca stiu ce se va intampla oricum. acelasi lucru, mereu nou intr-un alt fel, mereu aparent perfect, ca si timpul asta care este blestemat incontinuu.

i don't know who you think you are,
but before the night is through
i wanna do bad things with you.

luni, iulie 26

perete

cuvinte scrise alandala. ca de obicei, cuvinte. imbulzeli de litere care spun mai putin decat o imbulzeala de furnici.
am corectat peretele cu corectorul. am lasat nimic-ul in urma, sa dovedeasca lipsa de viitor a acelei fraze, pe care am regretat-o din clipa in care am scris-o. nu are sens. daca vreau sa ma sabotez, voi sabota fara cuvinte. daca vreau... oare vreau?
nu mai cred in cuvinte. nu mai cred in pereti. apar unde nu vrei, iar unde vrei, degeaba astepti...

duminică, iulie 25

grav

sau gravitatie? vesnica gravitatie?...

e grav ca lumea se ineaca si nimic nu o poate salva. sa zicem ca s-ar lasa ajutata de un alt univers... dar nu s-ar putea salva: panicata, s-ar sprinjini de el, de capul lui, cufundandu-l in fluidul rece, rece ca o binecuvantare, ca o portita de scapare, o scurtatura spre rai... ucigandu-l si pe el. pacat doar ca e irespirabil pe aici, iar sufletul iti moare nu mult dupa ce corpul se abandoneaza paraliziei...
e grav ca in lumea asta aveam incredere. e grav ca e si ea terifiata, si nu ma poate ajuta, in egoismul ei de lume muribunda. n-avem cum sa ne ajutam fara sa ne sabotam. e grav ca nu are cine sa fie puternic.

dar undele sub razele perfecte ale lunii, atunci cand te relaxezi si realizezi ca astfel plutesti, sunt atat de pasnice... ai ramas singura. singura sa admiri cea mai frumoasa si tacuta clipa a vietii tale. clipa argintie in care suferinta nu se mai reflecta ca un monstru, pentru ca suferinta a nascut-o. clipa monstruoasa de pace...
cand te abandonezi si te lasi rapusa... e mult mai usor...


sâmbătă, iulie 24

silence. peace.

ce cuvant ar intregi momentul, sub un copac deja ingalbenit de arsita, cand ciulinii fosnesc atat de pasnic, intr-un soare arzator, dar cand vantul bate nici nu mai conteaza?
nu, tacerea ar ramane suverana.
as iubi tacerea ca pe cantecul unui inger dimineata devreme, as sorbi-o ca pe un ceai cu aroma aceea trista - vant de toamna, vestejire, amintire de parfum de iasomie...
as adora tacerea, ea ar fi cea mai sublima destainuire.

vineri, iulie 9

preintampinare

de cate ori n-am zis "iarta-ma, n-am vrut..."? si chiar n-am vrut... dar sunt o insensibila, caci nu-mi dau seama ce ar putea rani oamenii... poate o asteptare prea lunga? asteapta incontinuu semne ca imi pasa, iar eu intarzii sa le arat, crezand ca totul va fi bine, ca mi se va ierta lipsa de punctualitate.
e trist insa ca e prea tarziu si pentru scuze. m-au durut reprosurile, si am facut promisiuni de atatea ori ca raspuns la acestea. nu m-am tinut de nicio promisiune. intr-adevar, merit aceasta pedeapsa.

dar sa pierd prieteni vechi... mereu loiali, indulgenti si buni... nu mi-as ierta-o niciodata. n-as mai avea nicio scuza, nici macar pentru mine insami...



p.s.: mereu ma alin, nu sunt numai eu de vina. dar nu conteaza asta. conteaza ca eu am gresit cel mai mult si de foarte mult timp, deci eu sunt blamata in totalitate. si eu voi ramane in urma... dar sa stiti ca va iubesc.

miercuri, iulie 7

silence. waves.

sa plutim pe drumul lunii, pana o regasim deasupra, si atunci ne putem lua zborul. sa ne impacam cu marea, sa umplem prapastia dintre cele doua lumi.
tacere in valuri racoroase...

cand am gasit creatura, m-a cuprins o tristete nesfarsita, caci erai tu.







marți, iulie 6

and i flew to the moon and back.

( or fled? )


mi-e dor.
acum stiu ce greseala am repetat, ca m-am agatat, ca am sperat, ca pentru cateva fractiuni chiar am uitat.
absorbita de viata in care nu pot intra decat prin spetirea propriului sange, a propriei spinari. as fi vrut sa fac parte din lumea lor, chiar si ca vizitator... de ce imi spui acum ca n-are rost? nu vei banui niciodata ca destinul exista, ca viitorul ne asteapta cu coarnele indreptate spre pieptul nostru si alte locuri care nu exista, vorba lor, decat daca iti spun eu. de ce nu poti intelege ca eu caut fara incetare, ca sa nu-mi lipseasca, sa simt ca am motive?
am trait tot ce am sperat. mi-am luat adio de la mare, implorand-o sa-mi dea puterea sa ma desprind si de aceasta data, iar ea m-a ascultat cat putea s-o faca... eu nu sunt aleasa de acel oracol, n-am putut-o simti decat relativ... si totusi marea m-a iubit si pe mine.
da, simt ca pot sa-i dau drumul, pentru ca mereu am stiut ca aici celalalt spirit al apelor ma va salva oricand, oricat de oscilanta ar fi intelegerea lui.

sâmbătă, iunie 26

zapada de primavara?

invoca vreo doua anotimpuri total aiurea pe vremea asta. si totusi, nu ma pot desparti de acest titlu care mi a devenit atat de drag.
suna incredibil de fragil. dar cat de fragil ar suna zapada de vara... ar suna imposibil. si uite ma conservand materia imposibila sub un cer, noros ce i drept, dar de vara.
suna incredibil de melancolic. chiar si pe vremea lui, titlul trezea o nostalgie chinuitor de placuta. mi e dor... de timp, mi e dor de mine.

ma chinui sa mi dau seama unde au zburat toate filosofiile. bun titlu le am dat! caci acum imi dau seama de fragilitatea lor, si de melancolia ce se ascundea in ele. toate teoremele acelea, ascundeau un dor de zbor si libertate. ascundeau ceea ce, probabil, numai doua cuvinte ar fi spus mult mai usor.

joi, iunie 17

i don't know who you are, but i...




how often should i ask you:

do you remember?
why?
why did/didn't you...




remember that sound?
remember the colors?
remember the wind on the skin?
...remember the hurt?

why? why didn't you...?

i remember. this night is like a reminder. it rains. it's beautiful. and i found that song. and i've already slept, so...
i feel the past in my bones. what a weird feeling.

weiRD.
if anyone knew how much i want my hopes and dreams to come true this time...
but it's like the story about the boy that cried, wolf!.

marți, iunie 8

se pare ca niciodata nu e prea putin timp pentru
.
.
.
"bun sau bun de nimic?"
.
.
.
dar nu ma dau batuta. nu voi sti niciodata sa ma dau batuta...

sâmbătă, iunie 5

so easy to hide behind the lights where i can't see you.

fierbinte. ca sunetul unei chitari electrice intr-o seara de vara. caldura fuge prin vene ca magma apusului.
caldura ma amorteste rau. stie ea prea bine de ce. este perfect ca stie sa ma faca sa sufar cu atat de mult mai putin. ma enerveaza la culme, iar asta estompeaza.
am invatat sa ma inteleg bine cu caldura. din nou. am invatat ca nu trebuie sa ma simt prost pentru ceva ce nu mi-a reusit. am invatat ca tot ce simt e tot ce se putea simti, si ca de aceea sunt singura.
nu regret.

joi, mai 27

i didn't mean

fierbinte ca sunetul unei chitari electrice.
nu mi-a placut niciodata superficialitatea anotimpului care vine. nu imi convine mandria imensa a soarelui pe cerul liber, care nu se oglindeste in mare, ci chiar el o reflecta. ma scoate din sarite deshidratarea, faptul cum caldura ma dreneaza de esenta. halucinatiile unei plimbari in desert prelungite la nesfarsit ma ataca incontinuu: oaze binecuvantate de odihna, cu o apa seaca pe care o inghiti inainte sa-ti dai seama ca era nisip ordinar. nici macar din acela care s-ar putea transforma in cuart brut in stomacul tau.




...doamne, unde mi-e frigul? de ce acum totul a devenit atat de dezolant?

.

marți, mai 25

the saints are mocking me,

, oh so shamelessly.
if they could only
tell me how i
-FUCKING!-
could...
turn back time?
or fast-forward it.
whatever.
.
.
.
.
.

joi, mai 20

in 27 de randuri, o picatura.

stiu...
stiu ca vreau.
stiu ca am pierdut.
stiu ca n-am stiut niciodata atat de bine ce inseamna epuizarea.
stiu ca nu sunt numarul unu.
stiu ca sunt in plus.
stiu ca enervez.
stiu ca scriu greoi si lipsit de ritm sau sens.
stiu ca e plictisitor.
dar daca cineva ar incerca sa ignore asta...
stiu mai multe decat as vrea sa stiu despre mine.
stiu ca m-am inselat groaznic.
stiu ca imi pare rau pentru un copilas mic si lipsit de vina ca va trebui sa traiasca in lumea asta in care nimeni nu va tine la el...
stiu ca am epuizat tot ce aveam in minte, si mai stiu ca in pofida acesteia continui sa reformulez si sa scriu, sa scriu, sa scriu, pentru ca scrisul da dependenta.
stiu ca am incercat sa scap, si am reusit pentru o perioada prea scurta.
stiu, stiu ca nu te intereseaza.
stiu ca ma lungesc inutil dar incontrolabil.
stiu ca mi-am propus sa nu.
stiu, dar...
stiai ca mai sunt 2 luni? sau mai putin?
sa creez vreun accident, sa prelungesc si sa provoc mutatii, sa dispar eu insami cu tot ce port in mine... caci nu-mi inchipui ca ceea ce e inauntru va trai vreodata si in afara mea...
stiu ca nu mai conteaza...

sâmbătă, mai 15

Unde nu e durere, nici întristare, nici suspin...

Fiinţă caldă şi măruntă, devenită phoenix de lumină albă... Mult prea dureros ai renăscut din propria cenuşă, luându-ţi avânt spre un alt univers...
Imensităţile te îmbrăţişează acum. Eşti privită şi ocrotită albastru de ceruri noi, de ochi vechi şi neobosiţi, ochi care ascund trecut, viitor şi clipa prezentă, pe care o prind din fluturarea ei rapidă şi o privesc în toată profunzimea dantelurilor ei de puf microscopic...
Întrepătrunsă cu undele de fericire, tu încă exişti, nu te-ai topit în ele. Eşti partea aceea specială din univers care va fi mereu Diana. Eşti o bucăţică din sufletul colectiv al imensităţii, eşti o picătură de prezenţă în fiecare loc şi clipă în care vom fi. Te vom iubi şi ne vei iubi. Şi, odată, ne vom reîntâlni.
Suflet bun ca pâinea caldă şi vinul roşu, vei fi mereu în inimile noastre...

luni, mai 10

in van

o bucata de guma de mult mestecata si aruncata si intarita si murdarita si lipsita chiar si de puterea de a ma mai tine lipita. si totusi ma imping in ea, ca sa ma tina lipita cu spatele de peretele asta de care as vrea sa fug. mainile imi sunt indreptate in fata, spre raza de soare ce se coboara lin peste asfalt, care alterneaza cu raza de luna. as pleca prea repede daca mi-ar atinge degetele si m-ar dezgheta, sa ma pot dezlipi de tot. dar sunt intr-un intrand, o strada moarta si ingusta, intre doua blocuri prea apropiate unul de altul pentru a lasa razele sa se apropie mai mult. poate ar trebui sa astept inca un anotimp. sau pur si simplu un om sa ma ajute, si nu ceva cosmic...
o, cat de repede m-as putea desprinde, nici nu se poate banui. dar aleg sa stau aici, raza mangaie doar asfaltul ce nu se poate topi niciodata. insa eu as lua foc.

e oricum prea devreme si prea tarziu pentru orice. sau poate timpul potrivit pentru un blocaj permanent. daramati tot orasul si lasati-mi campia insorita, plina de papadii, sa zburd...
imi pare rau ca traiesc dupa astfel de reguli si pare ca oblig universul sa se schimbe.

nu o sa mai implor.

miercuri, mai 5

we will overcome,

but it's so damn hard when we know from before......







biggest mistake ever: to lose hope.

duminică, mai 2

lipsind.

zilele albe şi curate de primăvară, alternând cu nopţile cu clar de lună, rotindu-se ameţitor ca băieţii şi fetele într-o horă. eu sunt undeva în mijloc, învârtindu-mă cu capul dat pe spate, privindu-mi pleoapele închise de un roşu vibrant care se pătează cu alte culori când îmi schimb poziţia faţă de soare. tobele tribale bătând un ritm halucinant, fluierul cântând triluri şamanice, sunetul rochiilor albe târându-se pe pământ, izbind blând picioarele dansatorilor. sunetul rochiei mele fluturând în vânt pe măsură ce mă învârt din ce în ce mai repede, abia atingând pământul cu vârful degetelor, luându-mi zborul. mă las pe spate uşor, uşor, mă înalţ rotindu-mă. vârfurile degetelor îmi ating călcâiele. pieptul mi-e pătruns de esenţa boltei cereşti, îngân cuvinte de neînţeles în care se ascunde rostul universului. devin transparentă şi strălucesc în soare. flăcăii şi fecioarele dansează înnebuniţi în jurul meu. într-un final mă transform într-un phoenix de lumină albă şi îmi iau zborul lăsând cenuşă în urma mea. petrecăreţii rup rândurile epuizaţi şi se răcoresc cu nişte bere... uitând de tot ce s-a petrecut, uitând de mine, uitând chiar că am existat.
plutind spre neant pentru cristalizarea sătenilor, pentru mântuirea lor, lipsind, eu - cea aleasă de oracol - nu-i lipsesc nimănui.

sâmbătă, mai 1

.să-ţi cânţi teama, neputinţa


.să te laşi îmbrăţişat de ceaţa lăptoasă ca de cearceaful de dimineaţă .să deschizi ochii plini de cuvinte, ochii ăia filosofici, portocalii de oboseală, inutili .să scurgi un abur de neînţeles din ei .să laşi aroma volatilă a dulceţei să-ţi pătrundă fiecare por, să-l umple de revelaţia mistuitoare a începutului lumii, şi să vrei cu atât de multă ardoare ca porii să fi fost papile gustative .să nu ştii să rupi perfecţiunea insuportabilă a unui cerc .să fii doar personaj al unui vis .să trăieşti de două ori mai diferit, apoi de trei ori, patru, cinci... până în infinitate .să uiţi să vorbeşti, să uiţi tot ce te face om, să laşi instinctele să te stăpânească .să simţi din nou viaţa din acel tine demult înstrăinat .să îţi aminteşti de perioada în care credeai că ai o inimă mutantă; să te întrebi de mii de ori unde e dovada scrisă, topită în inexistenţă .să te îmbraci în aripile unei libelule gigantice .să cauţi orice rost în orice .să bei o iluzie .să nu uiţi niciodată... să rămâi mereu cu totul în minte, să nu înţelegi unde a găsit loc să se ascundă, şi de unde timp să-ţi fure, de unde infinitatea care-şi găseşte o pernă comfortabilă în fiecare secundă, chiar şi în somn, chiar şi în joacă, de unde culorile acelea nebuneşti, cine să le fi inventat şi cum să le fi introdus în tine, cu ce seringă? ai nevoie de multiple operaţii, dar pielea nu e translucidă şi totuşi permeabilă, bea ce nu ajunge în gură şi-n stomac; şi totuşi, pielea e impenetrabilă, serveşte ca scut când cutia toracică cedează şi se volatilizează. să nu uiţi niciodată, şi nimic, absolut nicio celulă, niciun nucleu celular să nu uite. niciodată...

duminică, aprilie 25

ce?

cineva mi-a facut o data un test. un test cu culori - galben, verde, alb, oranj si rosu. si ghici ce... verde si rosu acelasi lucru mi-au dezvaluit. culori complementare, opuse as putea zice, dar mesajul lor e acelasi... n-am spus niciodata ce inseamna rosu pentru mine. ceva frumos, intangibil, pe care incerci sa il obtii. si cand nu este vorba de ceva necunoscut... despre ce este vorba? ai putea ghici?
nu, eu am incercat. am fost hotarata, o perioada, dar unda de soc m-a propulsat in spate. unda de soc rezultata din acea explozie rosiatica pe care am creat-o cu mana mea. fericire si amaraciune intr-o singura gura de lichid semi-coagulat. totul fusese curat, acum totul e... sordid?
ah da... tot ce am expectorat gandindu-ma la tine... am murdarit totul cu rujul meu rosu, care nu se poate coagula. mi-am smuls pielita subtire a buzelor ca sa-mi pot stoarce esenta. am suferit si am sperat, am visat nunti sub lumina unor luni rosii cu inele saturnice... pe cand eram hotarata sa iti ofer cadoul meu, tie, persoana legata la ochi cu o esarfa atat de neagra, cu gatul descoperit cu aroma aia delicioasa careia stii atat de bine ca nu-i pot rezista.
of... totul e atat de cafeniu, curgand in rauri de ciocolata topita doar pe jumatate.
stii?... de ce ceri ceea ce nu vrei? de ce ceri ciocolata cand stii ca o urasti, cand stii ca ti se face asa rau chiar si numai cand o privesti, cand o adulmeci de aproape? care e metoda de topire a sufletului tau inchistat intr-o crusta de izolare termica?
deja e penibil. cui pe cui se scoate, un cui a scos alt cui, acum tremura metalic pe o suprafata metalica a ceva ce e deschis si vrea sa incuie o vibratie.
stiu, stiu... nu ar trebui.

vineri, aprilie 16

intoarce lumea pe dos

contorsionism. stau asa ca sa vad totul invers. dar nu e o mare diferenta.
prefer imperceptibila claritate de dincolo de cer. as vrea sa-i vad maruntaiele scaparatoare, bucatile de cristal brut de forme incomprehensibile de pe catifeaua lui vibranta. asa ca intoarce-l pe dos, sa vad textura materialului nobil ce-l inveleste, lasand lumea noastra sa inspire o mult prea mica parte din undele cosmice de toate tipurile.
ce vedem e doar lumina. de aceea iluminarea este rostul vietii oamenilor. dar mai sunt o sumedenie de alte raze... nocive, se zice. nocive pentru ca suntem atat de materiali, iar materia este mult prea sensibila; undele paradisiace o erodeaza, o dizolva. dar daca ne-am transforma in insasi energia aceea de dincolo, insuportabil de luminoasa in mult mai multe sensuri decat cele cunoscute, am deveni stapanii universelor.
intr-adevar, imi aduc aminte prea bine cum era in universul acela paralel. culorile lui, protonii si electronii, anti-protonii si anti-electronii, precum si alte forme necunoscute de energie, toate imi curg inca prin vene si prin axoni, facand sinapse explozive. cum oare as putea uita? am devenit o unda pentru un timp scurt, pentru a-mi repopula apoi trupul sub forma unui infinit marit de o infinitate de ori, iar creierul meu de om, folosit in general la numai 10% din capacitatea lui, a suportat surplusul de informatie. informatie veche de miliarde de miliarde de ani, cand a evoluat probabil prima particula a carei structuri a contribuit la formarea sufletelor (separate) de acum.
cand intorci ceva pe dos, ii vezi originea. cusaturile unei broderii, tesuturile unui corp, atomii insufletiti ai universului. sufletul lui colectiv si etern, care se iubeste pe sine atat de mult, cel mai exagerat narcisist, si de aceea moare si reinvie.
intoarce lumea pe dos, iti zic.

marți, aprilie 6

7 quotes by anais nin

And the day came when the risk to remain tight in a bud was more painful than the risk it took to blossom.
_______________

Do not seek the because - in love there is no because, no reason, no explanation, no solutions.
__________________

The dream was always running ahead of me. To catch up, to live for a moment in unison with it, that was the miracle.
____________________

There are many ways to be free. One of them is to transcend reality by imagination, as I try to do.
____________________

Throw your dreams into space like a kite, and you do not know what it will bring back, a new life, a new friend, a new love, a new country.
____________________

We don't see things as they are, we see them as we are.
____________________

A leaf fluttered in through the window this morning, as if supported by the rays of the sun, a bird settled on the fire escape, joy in the task of coffee, joy accompanied me as I walked.

sâmbătă, aprilie 3

J'aim`rais mieux être un oiseau...

De ce trăiesc, de ce mor? De ce râd, de ce plâng? Acesta este SOS-ul unui pământean în mizerie... Eu n-am avut niciodată picioarele pe pământ; mi-ar plăcea mai mult să fiu o pasăre, mi-e rău în pielea mea. Vreau să văd lumea pe dos...

Am cumva o dorinţă de metamorfoză, simt ceva.. ce mă atrage.. mă atrage.. mă atrage.. spre înălţimi. La marea loterie a universului n-am tras un număr bun... Mi-e rău în pielea mea.

De ce trăiesc, de ce mor? De ce ţip, de ce plâng? Vreau să captez undele venite din altă lume... Eu n-am avut niciodată picioarele pe pământ; mi-ar plăcea mai mult să fiu o pasăre... Vreau să văd lumea pe dos...

luni, martie 29

cioburi de lemn

Ghid spre folosirea cat mai disperata a ultimii viori clasice. Ca apoi sa o spargem si pe asta...

with your triumphs and your charms while they`re in eachother`s arms...

miercuri, martie 24

Orion

Acum am un nou confident ceresc.

miercuri, martie 17

Unde ma vezi? Ce culoare am?... Ce culoare am, ura mea, spune-mi.


Esti atat de alb, ca un nimic scaldat in lumina. Lumina cerului albastru, lumina neantului de dincolo de el... Nu-mi gasesc divinitatea acolo, poate ca nu exista.

El este creatura care traieste in doua lumi. Ma priveste din iad, stie ca sunt asteptata acolo. Daca nu exista divinitate, diavolul trebuie sa profite... El este creatura care uneori ma priveste cum m-ai privit tu. Cu atata ura, incat te-am iubit. Cu atata iubire, incat te-am urat. Atat de machiavelic, incat ai fi putut fi un inger. Dar pentru ca ingerii nu exista, esti nimic.

luni, martie 15

copilăria, n-o poţi uita...

Sunt doar un copil. Şi acum, cu părul aşa, se vede, se simte mai mult decât niciodată.

Copii care se uită pe cer, la cele patru-cinci stele care au învins norii. Norilor le e frică de ele. Dacă s-ar uni, le-ar înfrânge. Dar ei sunt în grupuri mici de zdrenţe. Şi se mişcă atât de încet pe cerul de primăvară încât ţi se pare că se mişcă stelele.
De-aia se uită copii la cer primăvara. Se opresc în mijlocul străzii, cu ghiozdanele în spate, şi se uită încremeniţi cum se mişcă stelele. Se mişcă toate deodată, în aceeaşi direcţie, mai dispar deasupra norilor, ca să reapară după câteva secunde. Şi pentru acei copii e atât de linişte în momentele acelea, deşi strada zumzăie de viaţă. Numai ei... singuri pe pământ, privesc cerul.

Da, sunt un copil. Am privirea aceea inocentă şi oarecum rugătoare, ca a unui copil care vrea ciocolată. Am părul ăsta scurt care-mi aminteşte de o altă eră. Sunt născută în zodia cerului, ca orice ţânc, şi încă n-am părăsit-o să mă alătur hoardei de privitori de asfalt care se grăbesc pe stradă.
Aş vrea să rămân un zburător pentru totdeauna. Dar cei cu ochii înspre cer nu văd picioarele de care s-ar împiedica şi care i-ar călca pe bătături. Nu s-ar putea feri de moartea de metal de pe bulevarde. Dar poate, ca să fie mai aproape de aştri, nu i-ar deranja acest unic defect.
Însă stelele nu pot fi atinse, nici măcar sub formă de spirit. Ştim asta, de la tine am învăţat. Şi de-aia te ascult, învăţătorule. Sunt un elev care învaţă să fie una cu asfaltul. Desigur, am şi ideile proprii în acest sens. Dar uneori asfaltul pare atât de dăunător, atât de inutil... şi aş vrea să simt pământul reavăn sub picioarele goale, sub cerul atât de senin...
Azi mă simt mai mică decât oricând. Mai tânără. Da, simt că vreau să mă joc în natură, prin iarbă, să mă urc în copaci, să alerg râzând, să-mi pun flori în păr, până seara, când aş adormi luminată de stele. Şi aş visa tot stele...
Şi nu sunt singura claustrofobă în lumea de piatră. Dar par cea care s-a resemnat să viseze, doar, la o lume pură, cea care supravieţuieşte mai uşor, care se conformează legilor asfaltului.
Oare chiar... sunt?




Nu.

vineri, martie 12

cum să explic...?

Parcă am intrat în altă eră. Parcă totul e diferit, când de fapt nu e. De fapt, pare că timpul a sărit, ignorând ceea ce stagnează, iar totul stă incomod aici, în fragmentul ăsta de timp. Cum să explic...?
Informaţiile din creier nu se potrivesc cu timpul, parcă ar fi informaţii din prezent proaspăt depuse în viitor. Parcă aş trăi în prezent evenimente proaspete din trecut, care apar în mod normal, dar locul lor nu e aici. Vorbim de o lume 4D, spacetime continuum.
De când am intrat în luna martie, totul e ciudat. Unde mi-e siguranţa că, deşi e imperfect, tot ce se întâmplă se potriveşte perfect în locaşurile special amenajate din timp, din continuum? Mă simt ca într-o buclă temporală ciudată, sau ca şi când m-am nimerit cumva într-o altă dimensiune, bizară într-un mod nedefinit. Nu înţeleg de fapt de ce vorbesc ca şi când timpul e anormal, poate pentru că nu găsesc altă noţiune ca să mă exprim cum trebuie.
Nu e din cauza evenimentelor. În mare, ele au rămas cam la fel, pe modelul prestabilit. E altceva... nu-mi dau seama ce. Poate percepţia mea s-a modificat. Mereu am crezut că totul depinde de cum percepe fiecare individ realitatea. Iar anormalul, aproape orice fel de anormal, tot de percepţie ţine. Deci probabil că mi se pare.
Acum întrebarea este... ce mesaj vrea să-mi transmită propriul subconştient prin asta?

joi, martie 11

gravitaţie.

iar ninge... cade esenţa cerului, pentru că stă deschis pentru nimeni, aşteaptă să-l observe cineva. dar a aşteptat prea mult. gravitaţia i-a îmbolnăvit organele de praf rece.
el a considerat necesar să ne ajute. să ne ajute să găsim mai uşor o oarecare fericire în viaţă. s-a deschis din proprie iniţiativă. şi pentru atâta timp au curs fulgii din el, arătându-ne, dar noi ne-am prefăcut că nu observăm. am preferat să ignorăm bunătatea lui, categorisind-o ca fiind o suferinţă mai mare, pentru că nimic n-ar fi cum am fi vrut. nimic, de fapt atât de puţine...
de aceea vrem să semănăm cu alţii. să-i aducem pe ceilalţi aici ca totul să pară logic. este o nevoie de ceilalţi uriaşă, o nevoie în general, pur şi simplu. de nestăvilit. mult mai încercăm să o ignorăm, dar într-un final, dacă nu se întâmplă altceva mai bun, va trebui să luăm în considerare şi invitaţia cerului. m-am abţinut atâta timp să privesc despicătura, am zis că e doar o coincidenţă şi nu e pentru mine. s-ar putea să alunec şi să nu-mi mai pese că nu e pentru mine.
uneori cade din mine cât cade din cer. mult şi prea rapid, nu pot să le mai opresc. dacă aş vrea, aş fi de piatră. nu m-aş mai despica, să nu mai iasă nimic. dar recunosc, sunt şi eu vinovată...

duminică, martie 7

Canção do mar

I was dancing on my little boat,
There on the cruel sea,
And the sea was crying out to me,
Telling me that I should steal
The incomparable light
Of your beautiful eyes...
Come and prove that the sea is right,
Come here and see my heart dancing,
If I'II go dancing on my little boat
I won't go to the cruel sea
I'II tell her that I am singing, smiling, dancing, living and dreaming with you...

sâmbătă, martie 6

fără filosofii!

Nu mai vreau să fiu o depresie umblătoare.
Depresiile sunt nişte filosofi care bâzâie enervant şi scot teorii care nu ajută pe nimeni. La ce mi-a ajutat vreodată teoria rostului?... Când stai să te gândeşti la rostul vieţii şi la motivele de fericire pe care le-ai putea avea, automat starea care se răspândeşte în tine, de la creier în jos, se va numi depresie. Şi dacă în depresie tot la asta te gândeşti... ei bine, e un cerc vicios.
Ar fi amuzant să observi depresiile umblătoare, dacă n-ar fi măcar puţin întristător şi dureros, pentru cei cărora le pasă. Sunt acei oameni care au privirea goală, ca nişte zombi, şi merg ca teleghidaţi. Sunt aceia care nu se mai consideră oameni pentru că nu au motive, aşa zic ei. Când îi întrebi de ce nu sunt fericiţi, ei răspund invariabil că nu au motive. Dar mereu există motive. Motivele din prezent. Priveşte lumina de primăvară (nu chiar în clipa asta...), nu mângâie atât de frumos asfaltul din care nu-ţi poţi ridica privirea? Priveşte-o în ochi, te va fermeca şi nu vei putea rămâne în starea asta. Vei intra în starea aia, atât de blândă şi de frumoasă, de melancolie. Şi, după ceva timp în care vei exersa privitul şi plimbatul în tăcere, numai tu cu tine însuţi, vei simţi că vrei să trăieşti.
Filosofii nu trăiesc. Sunt fiinţe foarte invidioase şi răzbunătoare. De aceea creează teorii care să-i dreneze de viaţă şi pe alţii. Că nu-i ascultă nimeni, decât fiinţa pe care o populează, asta-i altceva. Ei creează monştri. Ei lărgesc golul din interior pentru a împrăştia, dacă nu e lipit la timp, toată cruzimea şi suferinţa lumii în el.
Nu, n-o să las niciun filosof penibil şi deprimat să-mi corupă sufletul. El nu ştie să aprecieze frumuseţea lucrurilor mici. El nu ştie că, dacă viaţa are parfum de energie pozitivă apărută din neant, cercul vicios se va teleporta în alt loc, un loc de fericire.

joi, martie 4

protoni

Ce contrast puternic între melodie şi versuri...

Am găsit secretul fericirii. Nu trebuie să căutăm motive. Dacă ne uităm după motive, n-o să găsim niciodată. Mereu tindem să credem că fericirea e declanşată de ceva puternic. Dar rareori realizăm ca lucrurile care ne binedispun cel mai mult sunt cele mai mici.

Energia pozitivă atrage motivele puternice care ne duc în al nouălea cer. Nu trebuie să aşteptăm la nesfârşit după ele, sau să le căutăm înverşunaţi, trebuie pur şi simplu să urmăm drumul viitorului cu încredere şi optimism. Bucurându-ne şi de ceea ce avem. Pentru că dacă nu facem asta, vom fi întotdeauna în aşteptare, nu ne vom bucura niciodată, nu vom ajunge în veci într-un loc stabil şi sigur de fericire. Trebuie să ne bucurăm şi de drumul spre acel loc, altfel nu vom şti să-l savurăm nici pe ăla. Trebuie să simţim puterea fiecărui proton care va face parte dintr-un nor uriaş încărcat cu energie pozitivă.

Am să termin cu asta. E clar că m-am dezobişnut să scriu despre lucruri frumoase. Parcă găsesc mai puţină satisfacţie într-un post vesel decât în unul trist şi îmi vine mereu să-l şterg.

marți, martie 2

luminos

azi m-am simţit ca acum un an, când totul era proaspăt şi frumos şi luminos ca primăvara.
îmi pare bine că s-a terminat iarna. înainte nu credeam că soarele mă va înviora. îmi plăcea vremea, îmi plăceau nămeţii murdari, frigul. o să-mi fie dor totuşi să stau pe calorifere în pauze... dar de acum voi sta pe piatră. ca pe vremuri.
a fost o iarnă ciudată. pe care nu ştiam unde să o plasez. dar acum mă apără trecutul, mă apără deja-vu-urile. şi am o presimţire că totul va fi mult mai bine.
şi va veni şi vremea când copacii vor foşni, plini de frunze şi împliniţi. vremea petalelor albe pe asfalt; ele îl vor scoate din permanenta morocănoşeală. vom mânca cireşe şi corcoduşe roşii pe piatră.
azi soarele mi-a înroşit obrajii... şi a apus după nişte nori timizi care încercau să sufle ger. dar n-au reuşit.
cât de dor mi-a fost!

marți, februarie 23

ultima

Prea simplu, mult prea simplu. Acum totul s-a transformat în ceva prea greu. Mult prea greu...
Nu prea am ce zice. Tot ce se putea zice în clipa asta s-a zis de multe ori înainte, şi ar fi pur şi simplu inutil, enervant. Tot ce pot zice a ajuns un clişeu scârbos, care atârnă prea greu înăuntrul meu.
Azi-noapte a fost din nou oribil. Nu din cauza viselor fără rezolvare sau a faptului că mă trezeam din două în două ore, nu. Din cauza fricii din vise, a faptului că ştiam că e un vis şi, pentru un motiv neştiut, făceam orice să mă trezesc. Ca şi când aş fi ştiut ce m-ar fi aşteptat dacă nu mă trezeam. Oroare. Groază. Adevăruri. Durere. Mereu durere, m-am săturat de cuvântul ăsta.

Ce pot face?
....................
..............
........
....
.

duminică, februarie 21

.

sâmbătă, februarie 20

boli

Sunt prea speriată. Mă închid aici, fug de suferinţa celorlalţi, sunt îngrozitor de egoistă, dar pentru că mi-e frică. N-am curajul să privesc un om cu calm, ajutându-l, pe când acel om se chinuie în ghearele durerii.
Am cunoscut durerea fizică. Am cunoscut-o. Am cunoscut cum e când ţi se umflă miocardul sau tiroida din diferite motive psihice. Dar n-am cunoscut durere din alte motive, pur fizice, o durere atât de mare încât să facă şi pe cel mai bun, altruist, modest om să icnească incontrolabil, evident într-un mod încă reţinut. N-am simţit-o sub pielea mea. Am icnit de suferinţă, am plâns, m-am zvârcolit, m-a durut fizic, dar eu nu sunt cea mai bună, altruistă şi modestă persoană. Am exagerat. Deci nu a fost apocaliptic.
Mi-e atât de frică şi îmi pare rău că evit să privesc ghinionul altuia în faţă. Să-l înfrunt, să lupt cu el ca o tăuroaică ce ar trebui să fiu. În schimb, mă încui în propria-mi disperare şi-mi acopăr urechile. Durerea mea e mult mai suportabilă. Încă se poate trata cu ibuprofen.

asemănare

Cât poate semăna cu el... aceleaşi vorbe pe care le-aş auzi din gura lui, le aud tastându-se în locul acela inexistent în care am crezut că îi văd lucrurile. Toate tricourile ale căror aromă nu am inspirat-o decât în vise. S-ar potrivi cu mine, dar nu e el, încă nu e el. Nu cred că e el. Nu se arată, nu-şi trimite vocea aceea caldă spre pereţii băii în timp ce face duş, pentru a o sparge în ecouri care mi-ar înţepa inima pe dinăuntru.
I-am călcat din nou pragul, acum era momentul oportun. Dar tot nu cred că e plaja lui, casa lui, podeaua lui dezordonată. N-aş avea atâta noroc, să-i descopăr din greşeală şi total la întâmplare cel mai ascuns loc.

...oricum, în curând va şti că pe el îl caut. Şi ce va face?... Probabil va râde, cu sau fără ghimpi în inimă, sau poate mă va ajuta să-l găsesc.
Şi atunci sper că totul se va încheia cu bine.

Ibuprofen şi halucinogene.

Boticul lui umed care-mi mângâie faţa. Cât bine îmi face, nici nu ştie.
Nici măcar lui nu-i pasă. Nu-i pasă decât atunci când îl mângâi şi când îl las să mă muşte. Dar îl iubesc aşa mult... dacă nu era el acum, mă înecam în viaţă.
Oricum... e atât de clar încât mă atrage ideea de a deveni un diavol. Mă tot gândesc dacă asta va rezolva ceva, sau doar va picta cu corectorul peste propoziţiile care au stricat povestea. Mă tot gândesc dacă asta va rupe foaia (ceea ce nu vreau. Dar nu vreau nici s-o păstrez atât de murdară...).
Aş plăti înzecit ca să cumpăr ibuprofenul ce ar vindeca durerile de tot felul (inclusiv cele de inimă). Dar nu e în stoc. Am să aştept până aduc noi rezerve; dacă nu, găsesc eu un medicament mai tare să-l înlocuiască.
Boala mea doare prea tare. E o combinaţie de răni adânc îngropate în carne şi în miocard, şi ciroză, care înseamnă încă ceva durere în plus. Nu mai pot suporta mult timp. Îmi trebuie acum!
Nu cred că ar fi o mişcare bună să devin un diavol. Nu ar durea mai puţin. Ar trebui să devin un înger, numai ei se pot vindeca singuri.

joi, februarie 18

el

Dezolant.
Priveliştea din faţa geamului meu e dezolantă.
Cât de timid e un ghiocel în lumea asta de asfalt, crengi goale şi zăpadă gri semi-topită...

Calc, ca de obicei, pe asfaltul poleit şi pe amestecul umed şi foşnitor de februarie.
Îmi place să privesc fumul îndreptându-se spre crengile goale, cu dorinţa imposibilă de a se agăţa de ele. Se risipeşte cu mult înainte să le atingă.
Un unghi destul de mare. Roşul scoate în evidenţă un unghi mult prea mare. Privesc un alt fel de creangă, din specia mea, cum evită să treacă pe lângă mine, cu riscul de a fi călcată de o maşină alunecând pe asfalt.

Sunt extrem de prost. Din nou fumul tinde către crengi, să se prindă de ele ca un văl din altă lume.
Sunt prea prost. Niciodată nu va flutura vălul de fum pe creangă, vântul i-l fură.

Am să aştept vremea când ghioceii vor sparge asfaltul şi zăpada gri îşi va lua zborul prea departe. Cât de timid e un ghiocel în lumea asta; dar asta nu-l face fragil. El luptă cu iarna şi-o învinge, Învinge tot ce e gri şi dezolant şi de asfalt, învinge viscolul care nu lasă fumul să îmbrăţişeze crengile golaşe.
Am să aştept vremea ghioceilor şi o să luptăm împreună.

miercuri, februarie 17

disorder

creier aberant, obsesiv-compulsiv.
abia m-am trezit, dar parcă nu ştiu de mine. e bine, şi groaznic de enervant să stau în patul ăsta, gândindu-mă încontinuu la numărul şase sau şaisprezece sau la sărbătoarea mardi gras (numai la numele ei). nu ştiu ce vreau, ce naiba vrea creierul meu, de ce continui să fac asta, la fel cum număr încontinuu monezile din buzunar când sunt prea multe.
totul e presant, mai ales pătrăţelele astea care îmi apar în faţa ochilor. ce-i cu ele?! de unde apar?... ca şi când creierul meu s-a trezit în plin proces de defragmentare. e îngrozitor de confuz, nu înţeleg nimic. şi mă presează îngrozitor pătrăţelele astea mici, de culoarea aberaţiilor, care se mişcă obsedant prin imaginea camerei luminate mult prea puternic. şi toate mă dor, mai ales capul. şi nu-mi dau seama la ce mă gândesc, în afară de cifra şase şi mardi gras; poate fi orice, dar ştiu că e o singură propoziţie pe care o întorc pe toate părţile, inconştient.

............................
a trecut ceva timp. sunt tot confuză, şi totul mă enervează. am impresia că sunt supraîncărcată la nivel psihic, nu mai încape nimic, dar eu continui să îndes tot felul de chestii în creier. pătrăţelele alea infime care-mi umpleau câmpul vizual într-o mişcare browniană fără sfârşit erau probabil tot ce am stocat, vechi şi nou, tot ce trebuie rezolvat şi pus la locul lui. trebuie să-mi fac ordine. e un haos teribil.

luni, februarie 15

unde

Doamne, cât am sperat ca acel loc să fie al lui...
Mi-au dat lacrimile când i-am văzut lucrurile împrăştiate pe podeaua de lemn, împreună cu fire de nisip şi urme proaspete de tălpi umezite de marea lui. Marea noastră.
Dar nu ştiam dacă era chiar el.
Îl cunosc, doar parţial, după faţa lui care mă face să mă gândesc la o plajă. Marea lui, nisipul lui, cerul, norii şi soarele, toate ale lui şi, pentru câteva clipe răzleţe, ale mele. Îl cunosc şi după talentul lui comun cu al meu, tânguirea aceea sensibilă pe care n-am auzit-o niciodată la el, dar pe care ştiu că o poate cânta... Îl mai cunosc după valurile lui răcoroase care mi-au împroşcat inima de pescăruş şi m-au zgribulit, făcându-mă să mă înalţ mai greu, dar amplificând senzaţia dezmierdării vântului vălurindu-mi penele.
Am sperat până la cer să fie el. Toate cămăşile lui albe, tricouri, corzi, bucăţi de sacâz, partituri, parcă le întrezărisem deja printre foi scrise şi pătate de cerneală în care se găsea o suferinţă pe care numai coarda mi o poate reda. Am scotocit printre ele, dar mi-am dat seama că mi s-a părut. Nicio cămaşă albă. Nicio partitură, coardă sau bucată de sacâz. Mereu acele foi suferinde în care crezusem că-i văd scrisul, în care mi se păruse că mă oglindesc, care-mi renăscuseră speranţa.
Dar nu e podeaua lui. Nu e plaja lui.
Dacă ai fi fost tu...

across

Străbat bolta, trec prin nebuloase şi-mi fac coamă din culorile lor aburoase. Zbor din galaxie în galaxie, până întrevăd peretele universal. Îl înţep, îl străpung, şi intru în alt univers, unde toate legile se întrepătrund, se contrazic cu cele deja cunoscute, trecute, acum tăcute. Totul e energie, nedeghizată în materie, ci pur şi simplu vie. Pulsează-n roşu şi-n alte margini necunoscute de curcubee cu multitudini de laturi. Şi totul se dilată, timpul, energia, cunosc alte limite. Ştiu că aici e fericirea aceea, o simt, mă înec în ea. Şi ştiu că aici vom trăi după moarte, aici vom fi cu toţii.
Moartea nu e o stagnare plictisitoare, ci o altă viaţă, însă dacă o trăim aici suntem anomalii, aberaţii. Alte legi pulsează în interiorul nostru, legi care nu se potrivesc cu acest univers, legi greşite aici. Legile acelea dor dacă sunt luate din mediul lor. Eu am zburat acolo şi mi-am umplut palma cu ele, le-am înghiţit, aproape fără să vreau, şi nu-mi dau seama cum, căci acolo eram şi eu o culoare de la o margine necunoscută a curcubeului infinit, pulsând armonios împreună cu celelalte. Aici, fericirea de acolo e suferinţă, pentru că totul se contrazice.
Dar visez la ziua când aceste două universe se vor uni. Cum vom zbura noi printre ceruri, unde de fericire, căutându-ne unul pe altul şi găsindu-ne şi unindu-ne în nenumărate rânduri, într-o bucurie de nedescris. Şi vom inventa prea des, prea multe culori noi, ele vor izvorî din noi. Şi viaţa va fi o întrebare ale cărei multe răspunsuri nu ne vor plictisi niciodată.

Vreau să vin la tine din cer şi să te iau cu mine acolo.


vineri, februarie 12

vizitator nocturn

A intrat silenţios în camera mea. Graţie pufoasă. Cu ochii care n-au cunoscut lacrimi, şi nu vor cunoaşte vreodată. Cu ghearele lui care rănesc pielea, dar vindecă alte răni mai grave. M-a îmbrăţişat, apoi m-a muşcat. Mi-a dat viaţă. Ca întotdeauna.
Îl iubesc pe el. Îl ador. El e fratele meu adoptat, îngerul meu fără minte, fără conştiinţă, fără posibilitatea (teoretică) să mă aline, şi totuşi o face atât de bine. Cum se poate aşa ceva? Cum se poate ca prin durere să ştergi durere? Cui pe cui se scoate, câtă dreptate are fraza asta.
E un copil. Nu ştie el. Şi pare că ştie prea bine. Să nu mă amăgesc... Mă iubeşte cât mă poate iubi o pisică. Dar mi-a făcut atâta bine fără să-şi dea seama! Trebuie să existe Dumnezeu. Dacă am primit un înger care nu ştie de el, nu ştie de mine, ştie doar cât trebuie să ştie, şi nici măcar la ce foloseşte nu ştie, atunci există şi Dumnezeu. Trebuie să fie pe undeva pe acolo şi să mai aibă ceva pentru mine.
E cel mai bine când un înger nu ştie că e un înger şi nici nu poate afla. E cel mai bine când nu e nevoie să ceri ajutorul. Uneori nu ştim ce ne-ar face să ne simţim mai bine cu adevărat. Poate fi cel mai absurd lucru, ca jocul unei pisici. Lucruri mici, neînsemnate.

miercuri, februarie 10

semiopac


orbire partiala. surzenie partiala.
realitatea e de fapt un fel de vopsea ce se scurge incet pe suprafete transparente si lucioase, lasand o dara semiopaca. orbire numai partiala. surzenie numai partiala. tacere partiala a simturilor.
realitatea nu lasa o amprenta prea evidenta asupra noastra. e o singura culoare, o singura consistenta si densitate. noi suntem lentila prin care se filtreaza lumina fictiunii, realitatea ne impiedica sa o vedem in totalitate, asa ca descriem lumina colorata ce izvoraste din combinatia celor doua. o singura culoare, alt fel de monocromatism, surogat de lumina solara.
tindem sa mai varsam o substanta pe cealalta parte a lentilei, sa orbim total, sa cream o noua fictiune, in care sa fim unicul personaj. o noua fictiune, adevaratul nostru viitor. n-am fi vrut niciodata sa ajungem la cealalta, nu. n-am considerat in veci ca este o optiune de luat in calcul sa spargem lentila patata si sa lasam lumina dantelata si pura sa ne invaluie. nu am vrut niciodata asta.

haosul


M-am lăsat înecată în aberaţii şi inutilităţi. Azi m-a durut lobul creierului care formatează tot ce are logică, sens, tot ce are rezolvare. E copleşit de atâtea probleme şi idei ce nu pot fi rezolvate în mod logic, încearcă şi încearcă el, dar degeaba. Tot lobul cel leneş şi aberant trebuie să se ocupe de ele. Dar se adună, se adună într-o veselie sadică şi lobul tot creează altele noi, fără să le rezolve pe cele dinainte. Parcă ar fi un copil fără conştiinţă.
M-am săturat să scriu. Nu mai există nimic frumos şi armonios în mintea mea, pe hârtie şi pe ecran totul e ca în ea, deci nu are sens. Mi-am rupt caietul şi i-am ars paginile. Nu vreau să ajung să urăsc şi acest loc. E ultimul pe care-l mai suport.
Mă pun pe treabă şi rezolv totul. Nu vreau să se întindă lobul ăsta peste tot creierul, ca o mutaţie canceroasă, şi să nu mai am nicio şansă să ies din abisul ăsta.
Nu, nu trebuie să mă dau bătută, nu o să fiu întotdeauna nefericită.


sâmbătă, februarie 6

cineva

Mă întreb dacă există cineva în viaţa mea pentru care sunt perfectă. Care, când se uită la mine, când vede mizeria de dinăuntru, să creadă că nu a apărut din vina mea. Să se simtă ca un satelit natural al cărui singur rost e să orbiteze în jurul meu.
Mă întreb dacă există cineva în viaţa mea, sau lângă ea, poate chiar la intrarea ei, care se gândeşte prea des la mine şi se întreabă unde sunt, de ce mă izolez, de ce nu-i dau o şansă să-mi trimită zâmbetul şi să-mi însenineze ziua. Care se întreabă ale cui mâini şi buze mi-au mângâiat părul şi l-au făcut să nu-şi mai dorească altele. Cine m-a tras de el şi l-a deşirat. Cine mi-a distrus orice sentiment pozitiv din ochi, cine a avut timpul, dreptul şi nesimţirea să-mi facă asta. Mă întreb dacă există cineva pe lumea asta care imploră zeii să îi acord câteva din cuvintele mele. Să îi răspund cu un Cu plăcere când îmi mulţumeşte. Când îmi mulţumeşte pentru un lucru mărunt, mult prea mărunt să însemne ceva, şi de fapt îmi mulţumeşte că exist.
Mă doare capul. Gândesc prea mult. Mereu gândesc prea mult. Sufăr din motive din ce în ce mai mici. Suferinţa a trecut la un alt nivel, viaţa este suferinţă, suferinţa este viaţă. Iar curajul de a scoate un om din suferinţă se micşorează din ce în ce mai mult.
Gata. Am scris-o. S-ar presupune că am scos totul afară, şi că acum o să plece.

vineri, februarie 5

jocul

M-am uitat la The Game. Oamenii se schimbă în bine numai după ce au simţit pe pielea lor suferinţa, neliniştea, frica. Se pot schimba şi în mai rău, dacă suferinţa durează prea mult timp. Putem ajunge să nu mai simţim nici fericirea aceea efemeră când ceva extraordinar se întâmplă.
Aş vrea să existe în viaţa reală o companie care să facă ordine în vieţile oamenilor. Să-i scape de suferinţă. Să le aducă fericirea. Pentru o sumă de bani. Ştiu că mulţi oameni ar face şi împrumuturi la bancă pentru asta.
Dar nu există. Singurul contract este cel dintre noi şi destin. Nu mi-am citit contractul, nu ştiu cine controlează pe cine, dar bănuiesc că destinul pe mine, şi se pare că nu prea ştie ce-i aia dreptate. Îmi trebuie un avocat să reformuleze contractul astfel încât să-mi iasă şi mie ceva din afacerea asta.

marți, februarie 2

abisul

Aș vrea să știu ce te-a schimbat atâta. Sau ce te-a făcut să redevii ce erai. Care e momentul care a decis că această călătorie a ta se va rostogoli în neantul în care ești acum? Când te-a împiedicat? Călătoriile noastre seamănă. Însă monstrul meu este timpul. Al tău care e?
Vedeam și atunci că sufereai. Ceea ce nu înțelegeam era motivul. Nu-l vedeam. Acum îl știu. Dar nu știu ce motiv al motivului ți-a ruinat fericirea care a durat câteva zile. Și apoi alte câteva, dar răzlețe în timp. Mai e puțin. Ar trebui să scapi, dar știu cât de greu ți-ar fi, asta nu ești tu. Eu eram pe punctul de a scăpa, de a mă rostogoli departe de poteca asta care duce spre abis. Dar am renunțat, căderea e și ea un fel de zbor.
Nu te-aș fi putut lăsa singură în spațiul acela lipsit de Dumnezeu de dincolo de cer.

luni, februarie 1

visul

Uneori o dispoziție îngrozitoare se schimbă după un vis confuz.
Cerul e un grena-spre-gri frumos, ca în visul pe care l-am primit. Ningea. M-am trezit atât de calmă și recunoscătoare vieții. Am descoperit în mine răbdarea, pe care n-am crezut c-o pot avea.
Visul a fost scurt, cam cât ai putea să visezi în patruzeci de minute, iar la sfârșit mi-a cântat melodia asta, pe voci mult mai adânci, de bași negri, dar era la fel de frumoasă. Acum îmi pare bine că eman iubire, maximul de cantitate de energie pozitivă pe oră, și de aceea nu o mai reduc cu aceeași cantitate de energie negativă.




Ah, de când n-am mai băut ceaiul ăsta...

zile

acum e luni. a început o altă lună, cea mai scurtă.
mă bucur că s-a terminat ianuarie. dar nu mă bucur că se apropie primăvara. alaltăieri era prea senin cerul, prea luminos soarele, amplificat de zăpadă.
aş vrea să nu-mi amintesc cum fugeam fericită în acea zi cu soare...
nu e decât luni. mai sunt şapte zile în care voi mai fi prea liberă. liberă să fug unde vreau. dar aleg să stau aici, în locul meu mic şi lipsit de farmec. mă închid singură în cuşcă. sigur că n-o să rămân aici, o să fiu scoasă cu forţa şi cărată undeva la un piepsi. dar, dacă ar fi numai după mine... aleg să rămân aici. să mă trezesc târziu, să-mi fac două-trei-zece căni de ceai alb, să ascult muzică, să suport muşcăturile lui babilas, să mă uit la televizor, să citesc sau să privesc în gol până seara. seara, care e într-un fel mai fericită, până în momentul în care pun receptorul la locul lui şi mă simt mai torturată ca niciodată.
nu văd nimic, mi-am închis ochii. peretele din faţa mea e gol şi jupuit de scotch-ul cu care lipisem un poster. e prea gol, e prea agresat. e prea alb. aşa că închid ochii. nu mai văd nimic.
noapte bună.

sâmbătă, ianuarie 30

Plâng

Plâng pentru că am greşit. Ştiu că am greşit, îmi dau seama, i-am greşit trecutului meu. Prezentului îi pasă mai puţin. Dar am greşit şi faţă de el. Şi am greşit şi faţă de viitor... Am greşit faţă de propria-mi viaţă şi nu ştiu dacă o să mă ierte vreodată...
Ceva sau cineva din minte îmi şopteşte că mă va ierta, este absolut imposibil să nu o facă, Lucia... Timpul vindecă multe. Învaţă să ai încredere în el. Ţi-ai rănit viaţa, dar nu uita că şi ea te-a rănit pe tine şi tu eşti (sau ar trebui să fii) personajul principal, asupra căruia se concentrează acţiunea. Nu o lăsa să te împingă în noroi - e viaţa ta, e în posesia ta, nu tu în posesia ei.
Of, cântecul înduioşător de vioară se prelungeşte prea mult, şi plâng. E miere pe pielea uscată şi crăpată a vieţii. Miere care, dacă nu este gustată şi linsă, se întăreşte pe cojile pielii. E un înveliş de miere în care ne înecăm, eu cu viaţa mea. Apoi ne cristalizăm odată cu mierea.
Am greşit, asta n-ar conta prea mult, dar am rămas prea la fel, prea aceeaşi, poate asta contează. Dar dacă nu greşeam, cine ştie dacă voi mai fi simţit cum se scurge cântecul viorii.
Mda, poate o să mă ierte şi o să cheme norocul care cine ştie pe unde a hălăduit. O să-l angajeze ca bodyguard şi nu o să mai plâng. Sper doar că nu va fi prea târziu, sper numai să nu se piardă cântecul viorii în noapte...

amorţeală


Nu pot să fac altceva, nu înţelegi? Şi nu vreau. Lasă-mă în pace.
Nu vezi că am îndepărtat totul? Am măturat tot ce era în spaţiul din jurul meu şi l-am umplut cu lucruri inutile, care par că îmi fac bine, dar de fapt mă distrug. Şi cel mai rău e că am realizat asta. Şi tot nu le dau la o parte. Pentru că am ajuns să ţin la ele. Ţin la acele lucruri care îmi drenează sângele din corp, îl folosesc ele, pentru ca apoi să mi-l bage la loc în vene, să li-l cureţe rinichii mei. Îmi seacă corpul, substanţa cenuşie, ca să nu-mi pot face un plan să mă eliberez.
Dar nu ştiu... nu poate fi aşa rău. Mi-or fura lucrurile acelea sângele. Dar unele au nevoie. Unora le-am înfipt din proprie iniţiativă acele în vene. Pentru că au nevoie. Ele nu au destul sânge în vene. Iar puţinul pe care îl au este murdar, trebuie să-l curăţ eu cu rinichii mei.
De fapt tuturora le-am oferit sângele meu. Dacă stau să mă gândesc bine. Am chemat acea amorţeală, nu m-am mulţumit doar cu acelea care aveau nevoie de ajutorul meu. Aş fi fost bine. Dar m-am legat de un ceva perfect sănătos. Speram să putem face schimb de sânge, inimile noastre să fie legate. Dar puţinul sânge rămas numai pentru mine mi-a fost furat. Sunt clipe în care sunt atât de goală, încât mă cuprinde amorțeala aceea dinaintea morţii. Din fericire, la fix îmi intră în corp sângele donat celor care au nevoie, murdar, dar benefic.
Ajută-mă. Ajută-mă mai mult. Mănâncă, bea, creează-ţi propriul sânge şi dă-mi şi mie din el. Voi continua să ţi-l curăţ pe al tău, dar ajută-mă şi tu pe mine. M-a secat acel lucru sănătos. Am îmbătrânit, nu mai găsesc nimic. Vreau să-mi clădesc puterea cu care să-i sug eu sângele din corp, să ajung acolo unde vroiam să fiu, sau să-l dau la o parte.

Suntem groaznic de fragile şi neputincioase.

miercuri, ianuarie 27

blood, tears and gold.


It was the weirdest hour of the night when I woke up and heard this song. Again. It has a power over me.
Moments of remembrance in the past. Moments of clear vision. Well it's too late to shove it off now that I'm fully aware of it.
I'll never let you down baby, baby...
And it won't get any better.

marți, ianuarie 26

Before the dawn

Carul Mare se răstoarnă în faţa geamului meu, sentimentele îmi curg din el, libere pe cerul negru. Aşa e mereu noaptea, după ce mă trezesc. Totul iese din matca lui.
Astă-vară protectoarea sentimentelor era Casiopeea. O nepăsătoare, o vagaboandă atârnată jucăuş cu capul în jos de bolta cerului negru. Râdea spre mine. Ştia să-mi păstreze totul încuiat cum trebuie în propria cutie de amintiri şi sentimente seculare, să nu-mi verse nimic în propriul suflet. Vara a fost lipsită de griji.
Dar m-a dezertat. La ce mă puteam aştepta de la dezinteresata, zvăpăiata aia mică? Nici măcar nu am ştiut când m-a lăsat baltă. Mi-a vărsat conţinutul meu de suflet în Carul Mare şi dusă a fost. Acum asta nu era o mare nenorocire, deşi serile nu au mai fost aşa vesele ca pe vremea când o auzeam pălăvrăgind de pe bolta ei.
Însă iarna asta, am realizat cu stupoare că sufletul mi se umple ciudat de repede. Mi se umple în mijlocul nopţii, şi de abia se goleşte de tot până în noaptea următoare, când se umple din nou. M-am uitat pe geam şi am văzut Carul Mare răsturnat, ca o imitaţie nereuşită a Casiopeei, şi am realizat de unde curg problemele. Acum ştiu de unde-i nebuloasa lăptoasă din mintea mea.
Dar ştii, din nebuloasă se poate naşte în orice moment o stea salvatoare. Să observ o idee lăsată în urmă de Casiopeea, uitată în Carul Mare odată cu propriile-mi idei.
Până atunci, nu pot decât să aştept. Să stau trează (propriile-mi vise vărsate mă ţin trează) şi să sper ca primăvara asta să-mi aducă un nou confident ceresc. Şi să ascult.


duminică, ianuarie 24

with the birds i'll share this lonely view


zambet tamp dar placut. par zbarlit de primavara. rosu.
melodie de vara in mijlocul iernii. caldura nelinistii. dorul.
concentratie ridicata. convorbire. referate. iar convorbire. soare pe blocuri si prin zapada. umbra rosie de soare rosu.
aburi spre cerul zambitor. fulgi stralucind in soare. aburi, telefon. soare cu dinti, tremur. degete rosii. amintiri cu degete rosii.
plaja. iar plaja? dar mereu... mereu, plaja. nisip reflectand lumina. soare in valuri, soare in cap, soare in par. fosnet de degete si par. fosnet de nisip umed.
mereu, mereu... zambet tamp sau mare inghetata. mare dezghetata? fierbere? seceta fara degete. fara par. fara nisip.
fosnet de frunze fara memorie. frunze calde in mari negre de asfalt. marile pierderii.

florile in par vor veni. vor fi aici. florile in par ca-n acel cantec. cantec de prietenie, cantec de vin rosu, cantec de nunta. langa valurile turcoaz vibrant, cantec de primavara.

vineri, ianuarie 22

Chip fără chip...


Chip fără chip
Frunte de nisip
Glas fără glas
Ce-a mai rămas
Timp a rămas.

Timp fără timp
Ce să mai schimb.
Am înnebunit
M-am îndrăgostit
De un om iubit
Iubitul e stupid
Şi-ntr-un fel perfid
M-a păcălit.

Aş putea să tac
Mai pentru nimic.
Ţese noaptea un sac de întuneric...
Iarba vitregă amară
Un tren fluieră în gară.

Tu copilă făr-de-adulţi
Pe asfalt stă
Un pantof desculţ.