Carul Mare se răstoarnă în faţa geamului meu, sentimentele îmi curg din el, libere pe cerul negru. Aşa e mereu noaptea, după ce mă trezesc. Totul iese din matca lui.
Astă-vară protectoarea sentimentelor era Casiopeea. O nepăsătoare, o vagaboandă atârnată jucăuş cu capul în jos de bolta cerului negru. Râdea spre mine. Ştia să-mi păstreze totul încuiat cum trebuie în propria cutie de amintiri şi sentimente seculare, să nu-mi verse nimic în propriul suflet. Vara a fost lipsită de griji.
Dar m-a dezertat. La ce mă puteam aştepta de la dezinteresata, zvăpăiata aia mică? Nici măcar nu am ştiut când m-a lăsat baltă. Mi-a vărsat conţinutul meu de suflet în Carul Mare şi dusă a fost. Acum asta nu era o mare nenorocire, deşi serile nu au mai fost aşa vesele ca pe vremea când o auzeam pălăvrăgind de pe bolta ei.
Însă iarna asta, am realizat cu stupoare că sufletul mi se umple ciudat de repede. Mi se umple în mijlocul nopţii, şi de abia se goleşte de tot până în noaptea următoare, când se umple din nou. M-am uitat pe geam şi am văzut Carul Mare răsturnat, ca o imitaţie nereuşită a Casiopeei, şi am realizat de unde curg problemele. Acum ştiu de unde-i nebuloasa lăptoasă din mintea mea.
Dar ştii, din nebuloasă se poate naşte în orice moment o stea salvatoare. Să observ o idee lăsată în urmă de Casiopeea, uitată în Carul Mare odată cu propriile-mi idei.
Până atunci, nu pot decât să aştept. Să stau trează (propriile-mi vise vărsate mă ţin trează) şi să sper ca primăvara asta să-mi aducă un nou confident ceresc. Şi să ascult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu