donc, il nous reste rien

ma simt de parca as fi undeva, departe in puterea noptii vide pentru ca somnul m-a furat din nou.

e o noapte imensa si groaznica pentru ca am decis ca vreau sa ma desprind. si m-am culcat... fara sa realizez ca e o greseala foarte mare, ca la trezire voi fi rupta de dimineata, rupta de pamant. un om fara de dimineata e un om daramat. un om fara sprijinul diminetii nu are de ce sa se agate cand plange, asa ca imbratiseaza perna, spatarul canapelei dincolo de care se afla unul dintre peretii aia impregnati cu nimicuri puturoase care nu s-ar transforma odata in lichidul inecacios ce i-ar facilita inaintarea.

nu am nevoie de pereti. nu am nevoie sa-mi mai trag pielea, de pe unghii inspre mana, inspre umar, inspre gat, pana la pleoapa. toate drumurile pe care le-am facut trebuie sa le las in urma, ca dovezi batatorite care se vor salbatici la loc. cineva zicea candva... am vrut sa simt totul deodata. si uite acum.

odata, mi-am taiat inima cum ai taia un atom, si am insirat protoni si electroni pe tava. si un inger rebel mi-a spus ca voi primi triplul. singurul dusman ar fi fost frica... dar chiar daca era asa, acum am sa las bucuria sa-si faca numarul.

marire tie, salvatorul nostru

pf.. da. ce sens n-are si titlul asta. sau o avea si nu stiu eu? stiu doar ca suna bine, suna maret. si alta idee n-am pentru ca putin imi pasa de arta.

dar hai sa vorbesc cu tine, daca tot suntem la capitolul asta.

hei, sunt eu, ma recunosti? sufletul pe care l-ai creat in graba, brut si incapabil de schimbare. vreau sa-ti povestesc despre cum viata mea tinde sa n-aiba importanta. ia-o in ce sens vrei, ca tot e adevarat. vreau sa-ti povestesc despre scena pe care nu voi urca niciodata, atat de frumoasa, atat de plina. aplaud cand rezonez cu ea. aplaud, dar nu cotneaza, pentru ca sunt doar un om, iar sala cuprinde miliarde. vin si pleaca, coboara si urca pe scena, isi fac numere si numere si numere. iar eu, statica, privesc totul, si aplaud invizibila.

iubesc personaje. personaje care nu vor avea vreodata legatura cu mine, caci eu sunt in afara piesei lor. eu doar ii aplaudam si ii aplaud, dandu-le probabil o senzatie care e datorata maretei sali care ii surzeste si nu mie. si ma doare ca n-am sa fiu niciodata acolo, sa traiesc printre ei, cu ei. uneori ma inchipui personaj. cine stie, paote sunt camera ta, un narator de-al tau, poate joc si eu un rol pe-aici. dar pana si rolul meu n-are sens, ar fi din alta piesa pentru ca se traieste in doua lumi diferite iar eu nu pot intepa suprafata uneia.

ce vreau eu sa te intreb... de ce m-ai cusut de scaun, daca nu ma pot abtine sa imi doresc cu atata ardoare sa urc? sau de ce mi-ai dat sentimente, daca sunt lipita de scaun? de ce esti tu salvator? ce vei face pentru mine?

daca m-ai salva, si m-as duce pe scena, as fi un personaj atat de nou si de nedorit incat tot as fi mizerabila.

dumnezeule, pentru ce m-ai facut daca nu traiesc?...