vise

visez, visez incontinuu, dement, colorat in toate senzatiile omenesti posibile. fara sens si fara discriminari, visez prostii, realitati si minciuni, sperante si frica de a nu fi cumva fata de toata lumea ceea ce cred ca sunt doar pentru cine (nu) trebuie. indragostita de posibilitati. urandu-le in acelasi timp. visez ca o proasta, expectorez basme ca un copilas cu o imaginatie putin cam bolnava, dar roz. prea roz. iar eu urasc rozul.

da. pe cine pacalesc cu cuvintele astea siropoase? cand toata durerea ce o simt nu are explicatii? ea nu se explica, ea actioneaza. ea nu viseaza, doar infige. iar mintea se gandeste, analizeaza cauza, apoi se apuca sa viseze. dement, colorat in toate senzatiile omenesti posibile... toate sunt halucinatii. tot ce exista este fizicul, si chinul lui.

am un creier prea bland, ametitor de static.

nu se mai stie

noi nu mai stim... cum era atunci la inceput, atat de pur si de alb, incat ma orbea si nu vedeam niciun pericol. nici nu era, dar parca l-am creat eu din neant, cu mana mea innegrita de pustnic suferind si rau.
mai stii?... cand ne uitam la apa tasnind, inainte sa ne confundam cu multimea. alea erau momentele noastre, cand tu iti varsai furia si neimplinirea in ape, iar mie imi parea rau ca n-aveam cum sa te ajut. mai tarziu aveam sa descopar ca ajunsesem sa cred ca am cum.
acum, oare eu imi mai amintesc zilele de toamna? de ce par acum atat de nefamiliare, atat de reci, atat de ingrozitor de plangatoare, ca salciile ale caror frunze sunt luate de vant?... o noapte nedormita, cu zgomote fantomatice, dar acum le ignor, m-am obisnuit. o noapte nedormita, citind brocart de toamna, povestea scrisorilor dintre doi oameni care se iubesc prea mult, dar nu vor mai fi niciodata impreuna... acum stiu, eu sunt si aki si yasuaki, eu sunt ambii oameni, si iubirea mea e dubla, tu erai doar in sufletul meu unul dintre ei.

dar tu nu mai stii... chiar deloc nu-ti mai amintesti? imensitatea iubirii mele, care te inconjura de peste tot, neputand sa te atinga vreodata... si totusi emana o caldura care te inrosea si te facea sa transpiri fericire. poate de aceea nu esti fericit, caci eu ti-am absorbit toata fericirea aceea, a devenit izvorul meu neintrerupt, pe cand tu erai impermeabil la fericirea mea...
nu mai stiu nimic... nu mai recunosc nimic. m-am trezit intr-o lume diferita, la realitatea rece, rece ca piatra inghetata iarna... dar inca ador fulgii aia cruzi, pentru ca ei cad dintr-un cer care odata, pentru putin timp, mi-a zambit.

taurus tamed

[singurul lucru constant pe ziua de azi a fost emilie autumn. si decizia pe care am luat-o. indiferent de paleta de sentimente care a trecut prin ea ca apa printre pietre. nu, de data asta chiar sunt taur.]

am fost imblanzita la loc.
there is no future. there is no past. i live no moments as my last.
nu voi fi materiala niciodata. doar un suflet inferior plutind prin lume si fara sa poate schimba nimic, vreodata, oricand...

5 a.m.

ador diminetile. sunt racoroase, tacute, uneori inundate de un val de lumina argintie de luna. cand cerul se deschide incet-incet la culoare, trecand prin niste faze superbe pana sa se instaleze culoarea aceea zgomotoasa si ascutita de zi. culorile zorilor se potrivesc atat de bine cu melodiile acelea care imi dau fiori... pe fundalul lor, vad si simt fericirea.

in zori de zi nu pot fi decat calma. zorii au fost primele mele ore din viata, zorii sunt ai mei. as vrea sa ma lansez intr-un zbor infinit spre cerul lor, iar ei sa ramana pe veci asa, tacuti si racorosi. nimeni sa nu se trezeasca, iar mie sa-mi sopteasca ingerii la ureche.

no day but today

trapped

mi-e dor de lipsa aia de griji. mi-e dor sa ma simt ca acasa. mi-e dor sa nu vreau nimic in plus. mi-e dor de perfectiunea aia ingereasca! mi-e dor de siguranta. mi-e dor de finalitate. mi-e dor de puritate. mi-e dor de apele limpezi si mici. acum sunt tulburi si adanci ca groapa marianelor, si misuna numai jivine mutante prin ele, bucati desprinse dintr-o pereche in plus de camere ale inimii. un atriu si un ventricol care n-ar fi trebuit sa existe.
o, doamne, cat as vrea sa fie altfel! dar nu se mai poate. opusul destinului e si el destin, cu greu i te poti impotrivi. iar ranile adanci nu se vor vindeca niciodata. oare sa ma dau batuta inseamna sa pierd jocul vietii? oare pentru egoismul asta sadic merita sa mutilez chiar mai mult de un suflet?
pierd orice as face. macar de-as adauga fericire la fatalitatea asta.

i'm CRAVING for release.

the tavern of the undead

yeah drink... it will detach your bones but what the hell... do you feel you have something more interesting left to do? yeah, bartender, give him a sad little drink to go with the music.
at least you're not alone in your coffin, darlin'. we are the Forsaken.

another bunch of words

eu sunt zapada de primavara. zeita lunii din mitologia hawaiiana. eu sunt titlul de postare scris cu font georgia, iar asternutul pe care ma intind ca si cand as fi tartinabila este fondul asta gri pe care blogger nu ma mai lasa sa-l inlocuiesc cu un pattern. nici nu vreau. cand patternul ar distrage atentia, ar deveni mai important decat insusi patternul cuvintelor. insiruiri de caractere, oare de ce cuvintele sunt atat de importante? oare de ce, indiferent de faptul ca le blestem, ca nu ajuta cu nimic, ca sunt doar niste caractere, patternuri, repetitii si minciuni, de ce continui sa le expectorez?
cuvintele dau dependenta. si, ca orice lucru care da dependenta, devin o parte din mine, devin eu.

the fear

I don't know what's right and what's real anymore

I don't know how I'm meant to feel anymore

When do you think it will all become clear?

'Cause I'm being taken over by the fear.

out of time

timpul s-a scurtat si m-am trezit cu prea putin.

prea putin pentru tot ce planuisem.

prea putin pentru salbaticia si libertatea

de care mi s-a facut pofta brusc, degeaba si iremediabil.

mai vreau sa gust din ele, cu orice pret,

indiferent daca ma doare

sau o caut cu lumanarea.

vreau sa dansez ca nebuna

sa rad ca nebuna

sa simt valurile spargandu-se nebune

sa simt nebunia inflorind in mine,

nevoie dar libertate

durere dar fericire

totul si nimicul.

paradox si antagonism.

nu vreau sa se termine.

Dalaran [Walking]

Cum se poate sa te simti atat de bine dupa ce te cuprinde durerea? Poate asa a inviat amintirea altor vremuri, dureros de frumoase. De abia dupa ce prezentul trece, ii realizezi farmecul.

poate candva inca e acum

uitand

uitand, uit de mine. uitand, voi fi izbita. uitand zilnic ca am ceva de facut, uitand ingropandu-ma in alta realitate. daca nu mai am cum sa uit, adorm. adorm si visez ca mi-e frica. sau nu visez nimic; si ma trezesc cand ploaia scurta de vara imi mangaie geamul...

si eram mai fericita pe vremea cand nu uitam. pe vremea cand nu incercam sa dovedesc nimic unei amintiri pale. stiu ca n-o sa-mi reuseasca, o sa invie si o sa capete forma, culoare, sunet, miros, temperatura... indiferent din ce voi gusta, manata de o vointa ciudata, statica dar incapatanata.
nu am timp pentru asta.

inauntru s-a oprit un zgomot, un zbucium. inauntru nu mai simt nimic. nu sunt nici aschiile alea care au fost, si care am crezut ca o sa fie. doar o usoara neliniste prafuita.

candva iubeam

there's a possibility...

ochi caprui in ochi caprui... zambete in noapte. inceput de nimic, un nimic de inceput, insa o promisiune greu de ignorat.
dorul meu se rasfrange si se reflecta, genereaza jocuri de lumina, un nimic vizibil, speranta surda. ca si cand in loc de un colibri ai vedea o molie prafuita. "de-ar fi macar o molie colibri."
exista posibilitatea ca intunericul sa se amestece cu lumina, aceasta sa se dizolve in el, tesand impreuna un material diferit, ceva nou, ceva vechi... exista posibilitatea ca fericirea sa ia nastere din mizerie si invers, intr-un ciclu permanent, poate chiar convietuind. exista posibilitatea ca dracul meu personal sa nu fie asa de negru si nici ingerul chiar atat de alb.
exista posibilitatea sa ma lasi sa cad in prapastia asta atat de adanca, sau poate inalta, caci cine mai stie unde-i sus si unde-i jos? e posibil sa-ti para rau dupa mine, e posibil sa regreti...

...sau poate nu

casiopeea

cumva, simt ca simte ca nu mai am incredere in ea. ca mi-e teama ca din nou o sa paraseasca o parte din mine in carul mare, care se va rasturna in fiecare seara, ca de obicei, coplesindu-ma, facandu-ma sa ma simt prea vie.
de aceea vara asta poarta cu ea, in cutia ei plina de speranta si tristete, o parte mult mai mica din sufletul meu. o parte care m-ar soca mult mai putin daca ar cadea deodata din cer, aruncata in graba de fugitiva speriata de frig.
a, vara asta am descoperit latura ei umana. mi-a devenit mai putin folositoare, insa mult mai draga.

uneori mi-e asa dor de orion...

maine, azi

indiferent ca m-am trezit la numai doua ore dupa ce am adormit... indiferent ca iar nu o sa pot sa adorm, si iar amiaza va fi dimineata mea... indiferent ca azi a fost una dintre zilele acelea, ba chiar mai rau... indiferent ca port sau nu o vina pentru niste evenimente mici care s-au petrecut sau nu... indiferent ca imi fac singura rau gandindu-ma la singurul gand care ma ajuta sa supravietuiesc perioadei asteia de rahat...

maine am sa-mi dedic timpul unor desene pe boluri de sticla si lumanari, maine am sa vopsesc flori roz si am sa le fac grena, maine am sa ma simt bine pentru ca maine va fi zi, si va fi ziua in care imi voi indeplini o promisiune / dorinta.
imi place sa daruiesc. imi place mult sa daruiesc mult. ma pricep bine sa le daruiesc altora ceea ce, undeva prea adanc, mi se mai intampla sa blestem zeii ca nimeni nu se gandeste sa-mi daruiasca.

nothing hurts

nothing's right

i am nothing

pocket full of dreams

melodia unei nopti cu luna... ce conteaza ca nu suntem in new york? :)