Plâng

Plâng pentru că am greşit. Ştiu că am greşit, îmi dau seama, i-am greşit trecutului meu. Prezentului îi pasă mai puţin. Dar am greşit şi faţă de el. Şi am greşit şi faţă de viitor... Am greşit faţă de propria-mi viaţă şi nu ştiu dacă o să mă ierte vreodată...
Ceva sau cineva din minte îmi şopteşte că mă va ierta, este absolut imposibil să nu o facă, Lucia... Timpul vindecă multe. Învaţă să ai încredere în el. Ţi-ai rănit viaţa, dar nu uita că şi ea te-a rănit pe tine şi tu eşti (sau ar trebui să fii) personajul principal, asupra căruia se concentrează acţiunea. Nu o lăsa să te împingă în noroi - e viaţa ta, e în posesia ta, nu tu în posesia ei.
Of, cântecul înduioşător de vioară se prelungeşte prea mult, şi plâng. E miere pe pielea uscată şi crăpată a vieţii. Miere care, dacă nu este gustată şi linsă, se întăreşte pe cojile pielii. E un înveliş de miere în care ne înecăm, eu cu viaţa mea. Apoi ne cristalizăm odată cu mierea.
Am greşit, asta n-ar conta prea mult, dar am rămas prea la fel, prea aceeaşi, poate asta contează. Dar dacă nu greşeam, cine ştie dacă voi mai fi simţit cum se scurge cântecul viorii.
Mda, poate o să mă ierte şi o să cheme norocul care cine ştie pe unde a hălăduit. O să-l angajeze ca bodyguard şi nu o să mai plâng. Sper doar că nu va fi prea târziu, sper numai să nu se piardă cântecul viorii în noapte...