privesc lumânările cum topesc încet pigmentul ceros albastru. citesc în semiîntuneric, ascult muzică. nu avem curent. mă simt ca acum cinci decenii.
tind în sus, ca lumânările, dar nu mă eliberez de fitil. nu mă voi elibera decât când se va fi topit şi evaporat tot pigmentul ceros, când nu voi mai putea arde, când voi dispărea, furând lumii încă o geană infimă de lumină. tind în sus, spre cer, de fapt spre tavan, ba nu, spre raftul de deasupra. nu pot ajunge prea sus. nu sunt altceva decât flacăra neimportantă a acestei lumânări căreia îi place din ce în ce mai mult să se stingă, o privesc cum fură din lumina împreunată a altarului creat de mine. şi pigmentul ceros nu a dispărut total, însă fitilul s-a înecat în el. în curând se va dizolva într-un nor de fum. ea nu va mai exista. celelalte lumănări vor lumina fumul ei pentru un timp destul de scurt. iar ea nu va ajunge nici în starea aceea de moarte, la cer.
citesc despre comunism. şi mă gândesc aiurea. prea departe. nu are nicio legătură. decât poate aceea că şi atunci, în urmele zilei, pregătindu-se de culcare, oamenii umblau cu lumânări în mâini, fără să se gândească ce asemănătoare le e soarta cu a lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu