e ca si cand as pluti printre galaxii, uneori contopindu-ma cu nebuloase, alteori pur si simplu in spatiul infinit de negru, atat de departe... privind grupurile luminoase indepartate cum se misca pe cerul ce ma imbratseaza din toate partile.

so much venom

nu-mi pare rau, de ce sa-mi para rau? poate greselile merita sa le regreti, dar restul? nu...
mi-e dor. traiesc singura. mai singura decat am fost, nu e niciun gand viu sa-mi tina companie. there's nothing else to say, but beautiful garbage. throw it all away. nu vreau sa cred cuvinte care ies din bunatate sau mila sau dintr-o autorecunoastere in situatie. nu... nu pot sa cred. nu e totul la fel pe lume, oricat as fi vrut chiar eu sa cred asta, oricat am crezut inainte...
pacat... pacat de atatea. atatea momente frumoase, s-au dus pe apa sambetei. nu sunt persoana favorita a nimanui, o vad, aproape pot sa o ating. de ce sa ma chinui? acolo ar fi trebuit sa fie simplu sa ajung. ca orice as face si orice as simti... pana la urma tot intr-un gunoi ajunge.

armageddon

viata merita traita oricum ar fi ea. si merita simtita ca fericire prin toti porii indiferent daca te inseli sau nu. pana in ultima clipa...
caci e atat de placut sa simti lumina aceea emanata de fiecare hematie... e a ta, e adevarata si nimic nu o poate stinge.

i cannot be

muschii sunt turnati in marmura, n-ai ce sa faci pentru ca daca incerci sa te misti se sparg si unde/cum naibii sa te duci sa te repare? sa te lipeasca? sa te lege...? sau sa te refaca.
nu ai cum, mai bine stai naibii cum te-a sculptat nebunul ala, stia el ce stia ca ochii nu trebuie sa se vada ca sa nu isi dea seama ca irisii nu sunt acolo, ci poate undeva in mintea aluia, pentru ca regulile sculpturii nu i-au permis sa ii cresteze. de ce oare or fi convenit asa? poate pentru ca statuile sa nu vada? sunt oare ele reprezentarile stilizate ale unor sculptori care si-au vazut condamnarea, negarea existentei unei motivatii launtrice fara de care actul creatiei devine nul?
stai asa, mai, capodoperele miscatoare sunt la moda in ziua de azi. arta galagioasa. veselia stridenta. parca inainte oprirea momentului avea o valoare. noul si inovativul nu trebuie vreodata cunoscut de piatra asta veche si crapata.

ea ia viata doar cand dansul cel nou se impleteste cu ea. si nici macar, caci nu e unica. la suprafata marmura, in interior miez de paine. care se topeste si indulceste (chircindu-se in densitatea superba) cand lichidele diferitelor sentimente il patrund, incapabile sa sape prin materia dura si severa.

.......

si crengile se goleau, frunzele cadeau, asfaltul se uda, noptile deveneau portocalii.

apoi crengile se zahariseau, frunzele se-nveleau, asfaltul ingheta, noptile ningeau din cerul rosu.

mai incolo crengile infloreau, frunzele mijeau, asfaltul se albea, noptile radeau senine.

si-n final crengile se-aplecau, frunzele se-nnegreau, asfaltul se-ncingea, noptile se parfumau cu tei.

uitase si de asta. dar cand isi amintea, mereu se intreba cum de se schimbase totul asa.
poate n-avea sa stie niciodata... poate tot ce-i ramanea erau amintirile care o facusera sa se simta usoara.
nu putea vedea viitorul. nu stia, si nu-i pasa de el. cu fericirea in sinapse, incerca sa o aduca si in vene. dar uneori procesul se inversa: ajungea sa-si doreasca nefericirea, iar veninul se asimila mult mai repede in sange... nefericirea ii dadea drepturi neobisnuite si aproape uitate, care i-o sporeau prin foamea crescanda, ajungand s-o condamne, apoi, la judecata fara acuzatii. caci acuzatiile erau mereu subintelese...
Carla se hranea cu parfum. fericirea volatila nu insemna imaterialitate, caci daca ea putea sa devina materiala prin toate simturile Carlei, atunci asta se intampla.

imperfectul confera povestii o melancolie pe care prezentul logic nu o va cunoaste vreodata.

what does He want to see?

are we playing parts in His psychedelic play?

...is He even amused?



I just want to know why. And see everything clearly. So that I could go on.

here with me

i won't go

i won't sleep

and i can't breathe

...

primavara. indestructibilitate

o mie de culori ce se topesc unele in altele... asta simt uneori.

si pentru asta nu exista vorbe

iar calea, banuiesc ca nu e batatorita... dar poate nu trebuie sa urmezi pasi.

(...) caci lucrurile marete sunt construite din lucruri mici.

.

.

.

but i wish i could be sure...