Épanouis, enivrés et heureux...

La Foule, toujours la foule. Toujours este vina mulţimii când cazi în ochii cuiva. Toujours e vina ei când îşi întoarce ochii, păcălit, spre altcineva; tu ai rămas acolo şi nu te mai poţi extrage.

Just keep living it.

The life is for the alive, my dear, so let's keep living it, just keep living it, REALLY LIVING IT!!!

You killed her (PS: the one you really love), but it's the other one's fault. When's her turn to die?

Barber and his wife

Povestea iubirii dinainte. Povestea alungării ei. Povestea psihopaţilor. Povestea renunţării. Povestea disperării.

delir

Delirez.

Mă doare tot corpul, aşternuturile mă sufocă.

Nu pot să adorm, la patru dimineaţa.

În momentul ăsta mă chinuie o singură întrebare.

O reformulez când mă întorc pe altă parte.

O întorc pe toate părţile când mă reformulez.

Cum faci marea să te iubească?

-

Cum faci plaja să te cheme?

-

Cum faci pescăruşii să tragă cu ciocul de tine?

-

Cum faci valurile să te dorească?

-

Cum faci nisipul să-ţi şoptească?

-

Cum faci soarele să te mângâie?

-

Cum faci cerul să nu te uite?

-

Cum faci iarna să nu îngheţe?

-

Cum faci fulgii să viseze la tine?

O iau de la capăt încontinuu.

De fapt întrebarea care stăruie în mintea mea e alta.

Ce-mi iese pe gură e mereu greşit.

-

Cum naşti fericirea?

-

neant, mereu neant. lasa neantul la o parte.

leiliren (12/15/2009 9:36:28 PM): pentru ca nimeni nu are pentru ce trai
leiliren (12/15/2009 9:36:31 PM): viata n are rost
leiliren (12/15/2009 9:36:46 PM): de ce nu suntem pur si simplu neant, nimic, sa nu realizam ca existam, sa nu existam de fapt
leiliren (12/15/2009 9:36:50 PM): sa fim zero barat
leiliren (12/15/2009 9:36:52 PM): vizi
leiliren (12/15/2009 9:37:42 PM): de ce trebuie sa fim ceea ce suntem?????????????? nu mai vreau sa fiu om. poate as fi vrut sa fiu o raza de lumina. as fi avut viata scurta dar macar as fi avut un rost precis, neoscilant
leiliren (12/15/2009 9:38:19 PM): ce rost ar avea si raiul? etern fericit. suna boring. fac pariu ca dupa 10 ani de eterna fericire in rai te plictisesti
leiliren (12/15/2009 9:38:38 PM): si ai chef si de iad. ca sa mai diversifici
leiliren (12/15/2009 9:38:52 PM): si dupa oscilezi intre cele 2, si iar te vei plictisi pentru ca nu sunt decat 2 optiuni
leiliren (12/15/2009 9:39:15 PM): si o eternitate de oscilat intre ele...
leiliren (12/15/2009 9:39:18 PM): asta daca ajungi in rai
leiliren (12/15/2009 9:39:28 PM): ca daca ajungi in iad e eterna suferinta
leiliren (12/15/2009 9:39:38 PM): o pedeapsa prea mare pentru micile pacate pe care le face un om, sa fim seriosi
leiliren (12/15/2009 9:39:42 PM): de aia nu cred eu in asta
leiliren (12/15/2009 9:39:45 PM): in rai si iad
leiliren (12/15/2009 9:40:03 PM): si mai cred ca dupa moarte, urmeaza alta viata
leiliren (12/15/2009 9:40:06 PM): si alta....la infinit
leiliren (12/15/2009 9:40:08 PM): cu ce scop?
leiliren (12/15/2009 9:40:19 PM): si daca in viitor esti infinit, inseamna ca si in trecut
leiliren (12/15/2009 9:40:48 PM): nu poti sa nasti ceva din neant, nu? totul se transforma, nimic nu se pierde, nimic nu se obtine
leiliren (12/15/2009 9:40:50 PM): teoria mea
leiliren (12/15/2009 9:41:37 PM): si dupa viata asta, imi voi mai aminti de ea? oare am trait inainte daca nu mi amintesc? oare nu voi deveni neant cand voi muri, pentru ca nu concep sa nu mi amintesc viata asta, traind alta.
leiliren (12/15/2009 9:41:53 PM): nu imi pot imagina ca am trait inainte, daca traiesc acum si nu mi aduc aminte
leiliren (12/15/2009 9:42:25 PM): cred ca asta e singura viata pe care o traiesc cu adevarat, dupa voi deveni neant pentru ca nu mi voi mai aminti.
leiliren (12/15/2009 9:42:33 PM): ma voi evapora
leiliren (12/15/2009 9:42:44 PM): ma voi transforma in alt spirit, si de aceea nu voi mai fi eu
leiliren (12/15/2009 9:42:54 PM): si nu voi mai exista, va exista altceva in locul meu
leiliren (12/15/2009 9:43:35 PM): poate atunci voi fi ok. neantul are sentimente sau nemultumiri? e trist vreodata? nu cred.
leiliren (12/15/2009 9:43:47 PM): poate asta e scopul in viata. sa atingi neantul. lipsa sentimentului
leiliren (12/15/2009 9:43:54 PM): altfel de ce suferim atat
leiliren (12/15/2009 9:44:05 PM): suferinta omoara neuroni si omoara sentimente
leiliren (12/15/2009 9:44:09 PM): omoara omul
leiliren (12/15/2009 9:44:17 PM): caci omul este neuron si sentiment
leiliren (12/15/2009 9:44:31 PM): iar fara aceste 2 chestii el este neant.
leiliren (12/15/2009 9:44:56 PM): nu stiu de ce zic astea. nici macar nu esti aici. nici nu vei citi. nici nu te ar interesa. poate le zic pentru mine. poate le zic ca sa las o dovada ca am existat.

ciudat, ciudos, lucios.

sunt ciudata zilele astea. adica mai ciudata decat de obicei.

nu mai simpatizez cu culorile blogului meu. nu mai sunt eu, cea de atunci. acum plutesc intr-o culoare imaginara, neantica, care cel mai mult seamana cu albul, negrul sau toate tonurile de gri dintre ele. dar daca le-as folosi, nu ar fi cu nimic mai aproape de adevar. pentru ca nu astea sunt culorile in care gandesc.

dorm, dar nu stiu sigur daca visez. dorm si ma trezesc de trei ori. ca in basme, apare numarul magic. dar in situatia asta semnificatia numarului magic nu este evidenta.

ma gandesc cum ar fi sa am tuberculoza. este cea mai romantica boala. mai ales ca daca as avea as muri dupa valentine's day si nu s-ar chema ca m-am sinucis. moulin rouge.

tocmai mi-am dat seama ca inspiratia de scris pe blog e diferita cu inspiratia de scris in caiet. uneori ai chef de baie, alteori n-ai chef sau timp decat de un dus. n-am mai scris in caiet de mult timp, desi firimituri de inspiratie s-au raspandit in creierul meu. dar am adormit si dimineata, ia-le de unde nu-s. am gasit numai una (ceva legat de puctul in care cea mai fierbinte temperatura se transforma in cel mai rece neant. eu cred ca cel mai complet si corect si complex termometru e un cerc. si stiu ca nu exista exprimarea asta, dar acum imi place sa sfidez legile totului). nu stiu de ce s-o leg, aveam si o poveste care o invelea, dar am uitat-o. mai nou nu se rezolva nimic prin somn, ci se uita.

ma surprind plangand la melodii despre fericire. ma surprind plangand la desene animate cu courage! ma induioseaza chestiile care imi amintesc de sentimente. ma topesc lucrurile care imi amintesc de bucata mea de destin, de Dumnezeu sau de fericire care nu stiu unde a poposit, ca o scrisoare pe care a fost scrisa adresa gresita. ma doare sa cunosc o persoana care este in aceeasi situatie. dar asta a fost doar azi. de obicei sunt prea piatra. nu gheata, caci aia se poate topi. ci piatra.

mi se face rau sa vad cum postul asta devine din ce in ce mai literar, desi nu era in intentia mea. de aceea o sa termin cu scrisul. mai am timp cu care n-am ce face la dispozitie ca sa povestesc lucruri ciudate. ma duc sa ma culc.

Mendebil(a) 2

-Eu nu te iubesc-esc... nu te... esc-esc...
Aud ecoul vocii ei, a celei care nu se mai poate să existe, pe holurile gri, luminate orb, imposibil. Totul e ciment şi nu ştiu dacă mă îndrept undeva sau pur şi simplu merg în cerc. Vreau să găsesc o uşă, şi sper din suflet să nu o găsesc. Aş fi nevoită să o deschid, şi cine ştie ce se află dincolo...
-...nu te iubesc-esc... nu-u te iu... esc...
-Ba te iubesc, îi răspund eu fără sens ecoului, doar ca să se oprească. Dar valurile vocii hipnotizante plutesc în continuare pe coridoare...
Dacă nu o uşă, măcar pe ea s-o găsesc, să ofere un sens căutării acesteia, să-mi spună pe cine nu iubeşte şi să-mi povesteasca despre acea persoană. Să o cunosc. Să nu fiu singură în plimbarea mea fără sens.
Brusc, mă trezesc că nu mai caut uşa, ci o caut pe ea. Ecourile sunt atât de amăgitoare încât, după fiecare cotitură, am impresia că o s-o găsesc pe ea. Dar nu este decât o iluzie auditivă. Caut cu şi mai mare frenezie. Dacă am trecut în clipele astea pe lângă o uşă, n-am observat-o. Trebuie s-o găsesc! Dacă nu o găsesc, o să înnebunesc.
-...nu te iubesc... esc... nu te-e... găsesc-esc... Eu nu mai găsesc... nu te mai iubesc... nu mai-ai... găsesc... esc-esc... iubesc... nu-u... Eu nu te-e iube-esc... nu... înne-buneesc... te iubesc... nu-u maai găsesc... nu te iu...nnebunesc-esc... esc.....

Mendebil(a)

Mergea încet pe asfaltul gol, rece şi gri. Avea părul lung, negru, lăsat pe spate, altfel decât de obicei. Vântul îi umfla rochia albă, subţire, care lăsa să i se vadă pielea albă-vineţie. Avea picioarele goale.
Rătăcea printre blocuri, pe străzile pustii şi negre, luminate din când în când portocaliu de către un felinar amărât. Deznădejdea că va ajunge undeva, oriunde, începea să o cuprindă când vedea că blocurile nu au scări, că după cotiturile potrivite nu apărea bulevardul. Începu să ningă, iar fulgii goi i se împleteau în păr şi îi făceau pielea de găină când îi cădeau pe mână. Începu să tremure de frig şi disperare. Când un tunet fără explicaţie despică nimicul de dincolo de cer, un fulger îi străpuse inima şi începu să alerge.
Alerga fără rost pe străzile întortocheate, prin labirintul fără ieşire, ca un şoarece în capcană. Viscolul îi răscolea părul negru în toate direcţiile, iar unii fulgi răzleţi îi intrau în ochi, înceţoşându-i privirea.
Oare vedea bine? Un om se apropia într-un ritm calm de ea. Era îmbrăcat într-o geacă fără nicio caracteristică, iar ochii lui de culoarea opusă felinarelor parcă se uitau prin ea. Timpul încetini, fiecare secundă devenind un val înecăcios, până când ajunseseră faţă în faţă, până să se atingă. Prima lovitură furtunoasă de pumn îi izbi pieptul. Furioasă, ea-l lovea, îi sfâşia geaca, tricoul, pielea, muşchii, inima, ţipând.
-Eu nu te iubesc! Nu te iubesc! Nu te iubesc! Nu te iubeeesc!...
Sângele lui fierbinte o împroşcă peste tot, carnea lui îi intră sub unghii, aroma lui îi pătrunse până în adâncuri.Îi era însă mai frig ca niciodată. Îl lovea din ce în ce mai rar, hohotele de plâns punând stăpânire pe ea. Ultimul pumn fusese ca o mângâiere.
De-abia când porni din nou, ea-şi dădu seama că timpul stătuse în loc. Fulgii îşi continuară destinul liniştiţi, înspre mormântul de asfalt, vântul o pălmui din nou, iar el îşi continuă drumul neatins, din nou întreg. Îl privi cum mergea, ca un somnambul, ca o fantomă al cărei loc nu este în lumea asta.
Totul era ca înainte. Totul, în afară de sângele lui care continua să i se scurgă pe faţă, pe corp, pe picioare, pentru a dispărea când atingea asfaltul. Sângele, şi inima lui, pe care o ţinea în mână. Se întinse pe jos, ghemuită, şi şi-o lipi de piept.
Apoi, imediat înainte să adoarmă, să se lase îmbrăţişată de somnul veşnic, sau poate imediat după, ea muşcă din inima lui şi înghiţi...

ultimul cantec de jale al pasarii phoenix muritoare

Adio!
Îmi scriu ultimele cuvinte în acest caiet atât de drag care a fost dovada vieţii mele scurte, a sufletelor ce pe rând au populat trupul acesta nemuritor, care a profitat de fiecare în parte pentru a deveni mai puternic, pentru a face să sufere şi mai tare următorul suflet ce va fi ales să intre în el.
Nu mă mai doare aşa de tare. Aştept să ard şi să ies ca fumul prin cotloanele trupului, în timp ce aburul unui suflet-embrion se va agăţa de trup. Dar ştiu că acel suflet va fi mai optimist. Va suferi, asta e inevitabil, dar va trece mai uşor peste suferinţă. Şi, poate, datorită acestei naturi a lui, va rămâne pentru totdeauna în acest trup tiranic, răpunându-l prin moarte după o viaţă de fericiri cu care-l va batjocori.
Ştiu că va fi un suflet optimist deoarece este trimis de un înger cu aripile topite ca zăpada de primăvară în el însuşi. Datorită lui şi a sufletului promis de el, chiar şi eu mă simt mai optimistă.
Însă durerea mă doboară. Scânteile ce au pus stăpânire pe mine nu vor să mă ardă repede, ci mă torturează lent. Ai zice că însuşi trupul mi-a plănuit moartea aceasta chinuitoare.
Dar mâine voi scăpa.
Până atunci, adio!



Sufletul a murit luni dimineaţa. Dar înlocuitorul nu a fost cel promis. Lupta continuă, mai dură ca niciodată.

de la nimeni - pentru nimeni.

Aş vrea să-ţi las amintire o foaie albă, liniată, parfumată. S-o citeşti cu nasul. Să o laşi să-ţi pătrundă în piept cu mireasma ei, dacă eu nu pot. Plămâni sau inimă, tot aia.
La un moment dat, vei trece pe lângă mine ca o furtună şi plămânii îţi vor lua foc; ţi se va urca în nas ca o explozie. Eu m-am parfumat cu o hârtie albă, liniată, geamănă, din acelaşi caiet al viselor din care n-am putut rupe gândurile mele ca să ţi le dau, ci doar o foaie albă, care spune mai multe decât cuvintele.
Îţi vor arde plămânii, şi tu vei crede că este inima; plămâni sau inimă, tot aia. Te vei întoarce, mă vei privi, şi vei crede că mă iubeşti. Îmi vei lua mâna şi-ţi vei îngropa faţa în gâtul meu.
Vom petrece seri înmiresmate în parc, pe iarbă, iar tu vei scrie capitolul tău pe mine, pe sufletul meu. Voi fi foaia ta albă, liniată, parfumată. Vei cânta cu pixul pe suprafaţa mea netedă, amăgitoare, îmbătătoare. Dacă ai scrie cu creionul, cândva în viitor şi în stele s-ar şterge, dar tu scrii cu pixul.
Autorul aruncă ciornele greşite. El uită caietul în care s-a exprimat greşit, dar caietul nu-l uită. Caligrafia rămâne impregnată acolo pe veci.
Mă vei lăsa şi tu; voi fi o amintire uşor de înlocuit, ciorna înainte de original. Iar parfumul serilor noastre mi se va impregna pe veci în inimă.
Plămâni sau inimă, tot aia.