Photo: Cheia văzută de pe dealul meu preferat, Iulie 2008, una dintre zilele mele preferate dintr-o Eră apusă.Toată lumea spune că cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui om este cei patru ani de liceu. N-am să mă contrazic cu majoritatea, dacă majoritatea a decis deja. Însă eu nu fac parte din majoritate.
Abia acum îmi dau seama că a trecut o eră - deşi am avut luni întregi să mă gândesc la asta. Am numit-o Era Photoshop, deşi este cel mai nepotrivit nume pe care puteam să-l aleg având în vedere lucrurile mult mai importante şi mai frumoase care s-au întâmplat atunci. Aia a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, şi sper că n-am s-o uit niciodată ( unele părţi îmi scapă deja... ).
Ceea ce mi-a amintit de perioada aceea, care a început undeva prin vara lui 2008 ( poate chiar mai devreme, în vara lui 2007 ) şi s-a terminat în septembrie, a fost o poză. Azi am editat o poză cu Jacob Black ( Taylor Lautner, "Twilight" ) ca să-l fac vampir. M-am gândit să editez şi una cu mine. Am căutat mult şi bine - dar n-am găsit. Nu ştiu de ce, am mai mult de o mie de poze. Anyway, treaba e că am deschis folderul de la premiera noastră "O Scrisoare Pierdută"; m-am pierdut în amintiri. Până la urmă l-am închis, dar m-am uitat la pozele editate demult, acum vreun an şi mai mult. Am găsit una destul de tâmpită, dar pe care scrisesem versurile uneia dintre melodiile mele preferate de atunci - Deep Silent Complete de Nightwish. Am dat Play pe iTunes şi asta a dărâmat de tot barajul care oprea inundaţia de amintiri.
Mi-am amintit de clasa a opta şi de cum era pe atunci ( evident mult mai marfă decât acum ), de foştii mei colegi pe care îi iubeam ( deşi nu-mi dădeam seama ), de prietenii mei pe care-i iubeam şi mai mult, de persoanele care mă făceau să râd, de Lilith, de ziua aceea cu multă zăpadă, de profesori, de speranţe, de o binecuvântată neştiinţă şi de suferinţa de mai târziu peste care am trecut cu ajutorul a patru persoane de care mi-e dor şi pe care vreau să le revăd. Timing-ul pentru unele sentimente a fost incredibil de prost, dar acum nu mai regret, pentru că totul a fost mult prea frumos chiar şi aşa.
Nu aş schimba nici măcar decizia mea de a merge la Coşbuc, deşi poate ar fi foarte inteligent. Nu regret că am ajuns aici, pentru că aşa am cunoscut noi prieteni şi am aflat câteva chestii despre viaţă pe care nu-mi strică să le ştiu.
Aş vrea să mă întorc în timp, nu neapărat pentru a schimba ceva, cât pentru a retrăi momente frumoase ca o zi obişnuită de şcoală generală, Kubeti şi judeţele cu reşedinţele lor scrise în limba mea pe bancă, un chiul frumos prin Heră cu iubirile mele P&G, o zi de serviciu pe şcoală, o vizită cu poze, pepsi şi fun la Lilith, banchetul, cele două "Scrisori Pierdute", "O Noapte Furtunoasă"şi perverşii din 8A la Palatul Copiilor, o seară de Activity la Năvodari, Mamaia Copiilor şi balerinii de 19 ani de la Opera Comică, o plimbare pe dealul meu preferat la Cheia, o zi pe canaluri, plajele şi Popa Prostu pe porunci la Sulina, qitaki la răsărit la Jupiter, plimbările din septembrie...
Acum sunt în plină Eră Twilight/Vampires, dacă nu la început. Poate nu-mi dau seama acum, însă s-ar putea să fie şi asta frumoasă. Dar nu va întrece niciodată Era Photoshop, decât dacă personajele principale din viaţa mea de atunci s-ar întoarce
toate în viaţa mea, o minune care bănuiesc că e aproape la fel de imposibilă ca dorinţa mea de a întoarce timpul înapoi.
Written by the old Beth. The new Beth has died for a couple of hours and won't revive without dreaming about the old life and remembering how it felt because it's so much different now. 
Okuni, cât ai să mai dansezi?
