i didn't mean

fierbinte ca sunetul unei chitari electrice.

nu mi-a placut niciodata superficialitatea anotimpului care vine. nu imi convine mandria imensa a soarelui pe cerul liber, care nu se oglindeste in mare, ci chiar el o reflecta. ma scoate din sarite deshidratarea, faptul cum caldura ma dreneaza de esenta. halucinatiile unei plimbari in desert prelungite la nesfarsit ma ataca incontinuu: oaze binecuvantate de odihna, cu o apa seaca pe care o inghiti inainte sa-ti dai seama ca era nisip ordinar. nici macar din acela care s-ar putea transforma in cuart brut in stomacul tau.

...doamne, unde mi-e frigul? de ce acum totul a devenit atat de dezolant?

.

the saints are mocking me,

, oh so shamelessly.

if they could only

tell me how i

-FUCKING!-

could...

turn back time?

or fast-forward it.

whatever.

.

.

.

.

.

in 27 de randuri, o picatura.

stiu...

stiu ca vreau.

stiu ca am pierdut.

stiu ca n-am stiut niciodata atat de bine ce inseamna epuizarea.

stiu ca nu sunt numarul unu.

stiu ca sunt in plus.

stiu ca enervez.

stiu ca scriu greoi si lipsit de ritm sau sens.

stiu ca e plictisitor.

dar daca cineva ar incerca sa ignore asta...

stiu mai multe decat as vrea sa stiu despre mine.

stiu ca m-am inselat groaznic.

stiu ca imi pare rau pentru un copilas mic si lipsit de vina ca va trebui sa traiasca in lumea asta in care nimeni nu va tine la el...

stiu ca am epuizat tot ce aveam in minte, si mai stiu ca in pofida acesteia continui sa reformulez si sa scriu, sa scriu, sa scriu, pentru ca scrisul da dependenta.

stiu ca am incercat sa scap, si am reusit pentru o perioada prea scurta.

stiu, stiu ca nu te intereseaza.

stiu ca ma lungesc inutil dar incontrolabil.

stiu ca mi-am propus sa nu.

stiu, dar...

stiai ca mai sunt 2 luni? sau mai putin?

sa creez vreun accident, sa prelungesc si sa provoc mutatii, sa dispar eu insami cu tot ce port in mine... caci nu-mi inchipui ca ceea ce e inauntru va trai vreodata si in afara mea...

stiu ca nu mai conteaza...

Unde nu e durere, nici întristare, nici suspin...

Fiinţă caldă şi măruntă, devenită phoenix de lumină albă... Mult prea dureros ai renăscut din propria cenuşă, luându-ţi avânt spre un alt univers...
Imensităţile te îmbrăţişează acum. Eşti privită şi ocrotită albastru de ceruri noi, de ochi vechi şi neobosiţi, ochi care ascund trecut, viitor şi clipa prezentă, pe care o prind din fluturarea ei rapidă şi o privesc în toată profunzimea dantelurilor ei de puf microscopic...
Întrepătrunsă cu undele de fericire, tu încă exişti, nu te-ai topit în ele. Eşti partea aceea specială din univers care va fi mereu Diana. Eşti o bucăţică din sufletul colectiv al imensităţii, eşti o picătură de prezenţă în fiecare loc şi clipă în care vom fi. Te vom iubi şi ne vei iubi. Şi, odată, ne vom reîntâlni.
Suflet bun ca pâinea caldă şi vinul roşu, vei fi mereu în inimile noastre...

in van

o bucata de guma de mult mestecata si aruncata si intarita si murdarita si lipsita chiar si de puterea de a ma mai tine lipita. si totusi ma imping in ea, ca sa ma tina lipita cu spatele de peretele asta de care as vrea sa fug. mainile imi sunt indreptate in fata, spre raza de soare ce se coboara lin peste asfalt, care alterneaza cu raza de luna. as pleca prea repede daca mi-ar atinge degetele si m-ar dezgheta, sa ma pot dezlipi de tot. dar sunt intr-un intrand, o strada moarta si ingusta, intre doua blocuri prea apropiate unul de altul pentru a lasa razele sa se apropie mai mult. poate ar trebui sa astept inca un anotimp. sau pur si simplu un om sa ma ajute, si nu ceva cosmic...
o, cat de repede m-as putea desprinde, nici nu se poate banui. dar aleg sa stau aici, raza mangaie doar asfaltul ce nu se poate topi niciodata. insa eu as lua foc.

e oricum prea devreme si prea tarziu pentru orice. sau poate timpul potrivit pentru un blocaj permanent. daramati tot orasul si lasati-mi campia insorita, plina de papadii, sa zburd...
imi pare rau ca traiesc dupa astfel de reguli si pare ca oblig universul sa se schimbe.

nu o sa mai implor.

we will overcome,

but it's so damn hard when we know from before......







biggest mistake ever: to lose hope.

lipsind.

zilele albe şi curate de primăvară, alternând cu nopţile cu clar de lună, rotindu-se ameţitor ca băieţii şi fetele într-o horă. eu sunt undeva în mijloc, învârtindu-mă cu capul dat pe spate, privindu-mi pleoapele închise de un roşu vibrant care se pătează cu alte culori când îmi schimb poziţia faţă de soare. tobele tribale bătând un ritm halucinant, fluierul cântând triluri şamanice, sunetul rochiilor albe târându-se pe pământ, izbind blând picioarele dansatorilor. sunetul rochiei mele fluturând în vânt pe măsură ce mă învârt din ce în ce mai repede, abia atingând pământul cu vârful degetelor, luându-mi zborul. mă las pe spate uşor, uşor, mă înalţ rotindu-mă. vârfurile degetelor îmi ating călcâiele. pieptul mi-e pătruns de esenţa boltei cereşti, îngân cuvinte de neînţeles în care se ascunde rostul universului. devin transparentă şi strălucesc în soare. flăcăii şi fecioarele dansează înnebuniţi în jurul meu. într-un final mă transform într-un phoenix de lumină albă şi îmi iau zborul lăsând cenuşă în urma mea. petrecăreţii rup rândurile epuizaţi şi se răcoresc cu nişte bere... uitând de tot ce s-a petrecut, uitând de mine, uitând chiar că am existat.
plutind spre neant pentru cristalizarea sătenilor, pentru mântuirea lor, lipsind, eu - cea aleasă de oracol - nu-i lipsesc nimănui.

.să-ţi cânţi teama, neputinţa

.să te laşi îmbrăţişat de ceaţa lăptoasă ca de cearceaful de dimineaţă .să deschizi ochii plini de cuvinte, ochii ăia filosofici, portocalii de oboseală, inutili .să scurgi un abur de neînţeles din ei .să laşi aroma volatilă a dulceţei să-ţi pătrundă fiecare por, să-l umple de revelaţia mistuitoare a începutului lumii, şi să vrei cu atât de multă ardoare ca porii să fi fost papile gustative .să nu ştii să rupi perfecţiunea insuportabilă a unui cerc .să fii doar personaj al unui vis .să trăieşti de două ori mai diferit, apoi de trei ori, patru, cinci... până în infinitate .să uiţi să vorbeşti, să uiţi tot ce te face om, să laşi instinctele să te stăpânească .să simţi din nou viaţa din acel tine demult înstrăinat .să îţi aminteşti de perioada în care credeai că ai o inimă mutantă; să te întrebi de mii de ori unde e dovada scrisă, topită în inexistenţă .să te îmbraci în aripile unei libelule gigantice .să cauţi orice rost în orice .să bei o iluzie .să nu uiţi niciodată... să rămâi mereu cu totul în minte, să nu înţelegi unde a găsit loc să se ascundă, şi de unde timp să-ţi fure, de unde infinitatea care-şi găseşte o pernă comfortabilă în fiecare secundă, chiar şi în somn, chiar şi în joacă, de unde culorile acelea nebuneşti, cine să le fi inventat şi cum să le fi introdus în tine, cu ce seringă? ai nevoie de multiple operaţii, dar pielea nu e translucidă şi totuşi permeabilă, bea ce nu ajunge în gură şi-n stomac; şi totuşi, pielea e impenetrabilă, serveşte ca scut când cutia toracică cedează şi se volatilizează. să nu uiţi niciodată, şi nimic, absolut nicio celulă, niciun nucleu celular să nu uite. niciodată...