cioburi de lemn

Ghid spre folosirea cat mai disperata a ultimii viori clasice. Ca apoi sa o spargem si pe asta...

with your triumphs and your charms while they`re in eachother`s arms...

Orion

Acum am un nou confident ceresc.

Unde ma vezi? Ce culoare am?... Ce culoare am, ura mea, spune-mi.

Esti atat de alb, ca un nimic scaldat in lumina. Lumina cerului albastru, lumina neantului de dincolo de el... Nu-mi gasesc divinitatea acolo, poate ca nu exista.

El este creatura care traieste in doua lumi. Ma priveste din iad, stie ca sunt asteptata acolo. Daca nu exista divinitate, diavolul trebuie sa profite... El este creatura care uneori ma priveste cum m-ai privit tu. Cu atata ura, incat te-am iubit. Cu atata iubire, incat te-am urat. Atat de machiavelic, incat ai fi putut fi un inger. Dar pentru ca ingerii nu exista, esti nimic.

copilăria, n-o poţi uita...

Sunt doar un copil. Şi acum, cu părul aşa, se vede, se simte mai mult decât niciodată.

Copii care se uită pe cer, la cele patru-cinci stele care au învins norii. Norilor le e frică de ele. Dacă s-ar uni, le-ar înfrânge. Dar ei sunt în grupuri mici de zdrenţe. Şi se mişcă atât de încet pe cerul de primăvară încât ţi se pare că se mişcă stelele.
De-aia se uită copii la cer primăvara. Se opresc în mijlocul străzii, cu ghiozdanele în spate, şi se uită încremeniţi cum se mişcă stelele. Se mişcă toate deodată, în aceeaşi direcţie, mai dispar deasupra norilor, ca să reapară după câteva secunde. Şi pentru acei copii e atât de linişte în momentele acelea, deşi strada zumzăie de viaţă. Numai ei... singuri pe pământ, privesc cerul.

Da, sunt un copil. Am privirea aceea inocentă şi oarecum rugătoare, ca a unui copil care vrea ciocolată. Am părul ăsta scurt care-mi aminteşte de o altă eră. Sunt născută în zodia cerului, ca orice ţânc, şi încă n-am părăsit-o să mă alătur hoardei de privitori de asfalt care se grăbesc pe stradă.
Aş vrea să rămân un zburător pentru totdeauna. Dar cei cu ochii înspre cer nu văd picioarele de care s-ar împiedica şi care i-ar călca pe bătături. Nu s-ar putea feri de moartea de metal de pe bulevarde. Dar poate, ca să fie mai aproape de aştri, nu i-ar deranja acest unic defect.
Însă stelele nu pot fi atinse, nici măcar sub formă de spirit. Ştim asta, de la tine am învăţat. Şi de-aia te ascult, învăţătorule. Sunt un elev care învaţă să fie una cu asfaltul. Desigur, am şi ideile proprii în acest sens. Dar uneori asfaltul pare atât de dăunător, atât de inutil... şi aş vrea să simt pământul reavăn sub picioarele goale, sub cerul atât de senin...
Azi mă simt mai mică decât oricând. Mai tânără. Da, simt că vreau să mă joc în natură, prin iarbă, să mă urc în copaci, să alerg râzând, să-mi pun flori în păr, până seara, când aş adormi luminată de stele. Şi aş visa tot stele...
Şi nu sunt singura claustrofobă în lumea de piatră. Dar par cea care s-a resemnat să viseze, doar, la o lume pură, cea care supravieţuieşte mai uşor, care se conformează legilor asfaltului.
Oare chiar... sunt?




Nu.

cum să explic...?

Parcă am intrat în altă eră. Parcă totul e diferit, când de fapt nu e. De fapt, pare că timpul a sărit, ignorând ceea ce stagnează, iar totul stă incomod aici, în fragmentul ăsta de timp. Cum să explic...?

Informaţiile din creier nu se potrivesc cu timpul, parcă ar fi informaţii din prezent proaspăt depuse în viitor. Parcă aş trăi în prezent evenimente proaspete din trecut, care apar în mod normal, dar locul lor nu e aici. Vorbim de o lume 4D, spacetime continuum.

De când am intrat în luna martie, totul e ciudat. Unde mi-e siguranţa că, deşi e imperfect, tot ce se întâmplă se potriveşte perfect în locaşurile special amenajate din timp, din continuum? Mă simt ca într-o buclă temporală ciudată, sau ca şi când m-am nimerit cumva într-o altă dimensiune, bizară într-un mod nedefinit. Nu înţeleg de fapt de ce vorbesc ca şi când timpul e anormal, poate pentru că nu găsesc altă noţiune ca să mă exprim cum trebuie.

Nu e din cauza evenimentelor. În mare, ele au rămas cam la fel, pe modelul prestabilit. E altceva... nu-mi dau seama ce. Poate percepţia mea s-a modificat. Mereu am crezut că totul depinde de cum percepe fiecare individ realitatea. Iar anormalul, aproape orice fel de anormal, tot de percepţie ţine. Deci probabil că mi se pare.

Acum întrebarea este... ce mesaj vrea să-mi transmită propriul subconştient prin asta?

gravitaţie.

iar ninge... cade esenţa cerului, pentru că stă deschis pentru nimeni, aşteaptă să-l observe cineva. dar a aşteptat prea mult. gravitaţia i-a îmbolnăvit organele de praf rece.
el a considerat necesar să ne ajute. să ne ajute să găsim mai uşor o oarecare fericire în viaţă. s-a deschis din proprie iniţiativă. şi pentru atâta timp au curs fulgii din el, arătându-ne, dar noi ne-am prefăcut că nu observăm. am preferat să ignorăm bunătatea lui, categorisind-o ca fiind o suferinţă mai mare, pentru că nimic n-ar fi cum am fi vrut. nimic, de fapt atât de puţine...
de aceea vrem să semănăm cu alţii. să-i aducem pe ceilalţi aici ca totul să pară logic. este o nevoie de ceilalţi uriaşă, o nevoie în general, pur şi simplu. de nestăvilit. mult mai încercăm să o ignorăm, dar într-un final, dacă nu se întâmplă altceva mai bun, va trebui să luăm în considerare şi invitaţia cerului. m-am abţinut atâta timp să privesc despicătura, am zis că e doar o coincidenţă şi nu e pentru mine. s-ar putea să alunec şi să nu-mi mai pese că nu e pentru mine.
uneori cade din mine cât cade din cer. mult şi prea rapid, nu pot să le mai opresc. dacă aş vrea, aş fi de piatră. nu m-aş mai despica, să nu mai iasă nimic. dar recunosc, sunt şi eu vinovată...

Canção do mar

I was dancing on my little boat,
There on the cruel sea,
And the sea was crying out to me,
Telling me that I should steal
The incomparable light
Of your beautiful eyes...
Come and prove that the sea is right,
Come here and see my heart dancing,
If I'II go dancing on my little boat
I won't go to the cruel sea
I'II tell her that I am singing, smiling, dancing, living and dreaming with you...

fără filosofii!

Nu mai vreau să fiu o depresie umblătoare.
Depresiile sunt nişte filosofi care bâzâie enervant şi scot teorii care nu ajută pe nimeni. La ce mi-a ajutat vreodată teoria rostului?... Când stai să te gândeşti la rostul vieţii şi la motivele de fericire pe care le-ai putea avea, automat starea care se răspândeşte în tine, de la creier în jos, se va numi depresie. Şi dacă în depresie tot la asta te gândeşti... ei bine, e un cerc vicios.
Ar fi amuzant să observi depresiile umblătoare, dacă n-ar fi măcar puţin întristător şi dureros, pentru cei cărora le pasă. Sunt acei oameni care au privirea goală, ca nişte zombi, şi merg ca teleghidaţi. Sunt aceia care nu se mai consideră oameni pentru că nu au motive, aşa zic ei. Când îi întrebi de ce nu sunt fericiţi, ei răspund invariabil că nu au motive. Dar mereu există motive. Motivele din prezent. Priveşte lumina de primăvară (nu chiar în clipa asta...), nu mângâie atât de frumos asfaltul din care nu-ţi poţi ridica privirea? Priveşte-o în ochi, te va fermeca şi nu vei putea rămâne în starea asta. Vei intra în starea aia, atât de blândă şi de frumoasă, de melancolie. Şi, după ceva timp în care vei exersa privitul şi plimbatul în tăcere, numai tu cu tine însuţi, vei simţi că vrei să trăieşti.
Filosofii nu trăiesc. Sunt fiinţe foarte invidioase şi răzbunătoare. De aceea creează teorii care să-i dreneze de viaţă şi pe alţii. Că nu-i ascultă nimeni, decât fiinţa pe care o populează, asta-i altceva. Ei creează monştri. Ei lărgesc golul din interior pentru a împrăştia, dacă nu e lipit la timp, toată cruzimea şi suferinţa lumii în el.
Nu, n-o să las niciun filosof penibil şi deprimat să-mi corupă sufletul. El nu ştie să aprecieze frumuseţea lucrurilor mici. El nu ştie că, dacă viaţa are parfum de energie pozitivă apărută din neant, cercul vicios se va teleporta în alt loc, un loc de fericire.

protoni

Ce contrast puternic între melodie şi versuri...

Am găsit secretul fericirii. Nu trebuie să căutăm motive. Dacă ne uităm după motive, n-o să găsim niciodată. Mereu tindem să credem că fericirea e declanşată de ceva puternic. Dar rareori realizăm ca lucrurile care ne binedispun cel mai mult sunt cele mai mici.

Energia pozitivă atrage motivele puternice care ne duc în al nouălea cer. Nu trebuie să aşteptăm la nesfârşit după ele, sau să le căutăm înverşunaţi, trebuie pur şi simplu să urmăm drumul viitorului cu încredere şi optimism. Bucurându-ne şi de ceea ce avem. Pentru că dacă nu facem asta, vom fi întotdeauna în aşteptare, nu ne vom bucura niciodată, nu vom ajunge în veci într-un loc stabil şi sigur de fericire. Trebuie să ne bucurăm şi de drumul spre acel loc, altfel nu vom şti să-l savurăm nici pe ăla. Trebuie să simţim puterea fiecărui proton care va face parte dintr-un nor uriaş încărcat cu energie pozitivă.

Am să termin cu asta. E clar că m-am dezobişnut să scriu despre lucruri frumoase. Parcă găsesc mai puţină satisfacţie într-un post vesel decât în unul trist şi îmi vine mereu să-l şterg.

luminos

azi m-am simţit ca acum un an, când totul era proaspăt şi frumos şi luminos ca primăvara.
îmi pare bine că s-a terminat iarna. înainte nu credeam că soarele mă va înviora. îmi plăcea vremea, îmi plăceau nămeţii murdari, frigul. o să-mi fie dor totuşi să stau pe calorifere în pauze... dar de acum voi sta pe piatră. ca pe vremuri.
a fost o iarnă ciudată. pe care nu ştiam unde să o plasez. dar acum mă apără trecutul, mă apără deja-vu-urile. şi am o presimţire că totul va fi mult mai bine.
şi va veni şi vremea când copacii vor foşni, plini de frunze şi împliniţi. vremea petalelor albe pe asfalt; ele îl vor scoate din permanenta morocănoşeală. vom mânca cireşe şi corcoduşe roşii pe piatră.
azi soarele mi-a înroşit obrajii... şi a apus după nişte nori timizi care încercau să sufle ger. dar n-au reuşit.
cât de dor mi-a fost!