ultima

Prea simplu, mult prea simplu. Acum totul s-a transformat în ceva prea greu. Mult prea greu...
Nu prea am ce zice. Tot ce se putea zice în clipa asta s-a zis de multe ori înainte, şi ar fi pur şi simplu inutil, enervant. Tot ce pot zice a ajuns un clişeu scârbos, care atârnă prea greu înăuntrul meu.
Azi-noapte a fost din nou oribil. Nu din cauza viselor fără rezolvare sau a faptului că mă trezeam din două în două ore, nu. Din cauza fricii din vise, a faptului că ştiam că e un vis şi, pentru un motiv neştiut, făceam orice să mă trezesc. Ca şi când aş fi ştiut ce m-ar fi aşteptat dacă nu mă trezeam. Oroare. Groază. Adevăruri. Durere. Mereu durere, m-am săturat de cuvântul ăsta.

Ce pot face?
....................
..............
........
....
.

.

boli

Sunt prea speriată. Mă închid aici, fug de suferinţa celorlalţi, sunt îngrozitor de egoistă, dar pentru că mi-e frică. N-am curajul să privesc un om cu calm, ajutându-l, pe când acel om se chinuie în ghearele durerii.
Am cunoscut durerea fizică. Am cunoscut-o. Am cunoscut cum e când ţi se umflă miocardul sau tiroida din diferite motive psihice. Dar n-am cunoscut durere din alte motive, pur fizice, o durere atât de mare încât să facă şi pe cel mai bun, altruist, modest om să icnească incontrolabil, evident într-un mod încă reţinut. N-am simţit-o sub pielea mea. Am icnit de suferinţă, am plâns, m-am zvârcolit, m-a durut fizic, dar eu nu sunt cea mai bună, altruistă şi modestă persoană. Am exagerat. Deci nu a fost apocaliptic.
Mi-e atât de frică şi îmi pare rău că evit să privesc ghinionul altuia în faţă. Să-l înfrunt, să lupt cu el ca o tăuroaică ce ar trebui să fiu. În schimb, mă încui în propria-mi disperare şi-mi acopăr urechile. Durerea mea e mult mai suportabilă. Încă se poate trata cu ibuprofen.

asemănare

Cât poate semăna cu el... aceleaşi vorbe pe care le-aş auzi din gura lui, le aud tastându-se în locul acela inexistent în care am crezut că îi văd lucrurile. Toate tricourile ale căror aromă nu am inspirat-o decât în vise. S-ar potrivi cu mine, dar nu e el, încă nu e el. Nu cred că e el. Nu se arată, nu-şi trimite vocea aceea caldă spre pereţii băii în timp ce face duş, pentru a o sparge în ecouri care mi-ar înţepa inima pe dinăuntru.
I-am călcat din nou pragul, acum era momentul oportun. Dar tot nu cred că e plaja lui, casa lui, podeaua lui dezordonată. N-aş avea atâta noroc, să-i descopăr din greşeală şi total la întâmplare cel mai ascuns loc.

...oricum, în curând va şti că pe el îl caut. Şi ce va face?... Probabil va râde, cu sau fără ghimpi în inimă, sau poate mă va ajuta să-l găsesc.
Şi atunci sper că totul se va încheia cu bine.

Ibuprofen şi halucinogene.

Boticul lui umed care-mi mângâie faţa. Cât bine îmi face, nici nu ştie.
Nici măcar lui nu-i pasă. Nu-i pasă decât atunci când îl mângâi şi când îl las să mă muşte. Dar îl iubesc aşa mult... dacă nu era el acum, mă înecam în viaţă.
Oricum... e atât de clar încât mă atrage ideea de a deveni un diavol. Mă tot gândesc dacă asta va rezolva ceva, sau doar va picta cu corectorul peste propoziţiile care au stricat povestea. Mă tot gândesc dacă asta va rupe foaia (ceea ce nu vreau. Dar nu vreau nici s-o păstrez atât de murdară...).
Aş plăti înzecit ca să cumpăr ibuprofenul ce ar vindeca durerile de tot felul (inclusiv cele de inimă). Dar nu e în stoc. Am să aştept până aduc noi rezerve; dacă nu, găsesc eu un medicament mai tare să-l înlocuiască.
Boala mea doare prea tare. E o combinaţie de răni adânc îngropate în carne şi în miocard, şi ciroză, care înseamnă încă ceva durere în plus. Nu mai pot suporta mult timp. Îmi trebuie acum!
Nu cred că ar fi o mişcare bună să devin un diavol. Nu ar durea mai puţin. Ar trebui să devin un înger, numai ei se pot vindeca singuri.

el

Dezolant.
Priveliştea din faţa geamului meu e dezolantă.
Cât de timid e un ghiocel în lumea asta de asfalt, crengi goale şi zăpadă gri semi-topită...

Calc, ca de obicei, pe asfaltul poleit şi pe amestecul umed şi foşnitor de februarie.
Îmi place să privesc fumul îndreptându-se spre crengile goale, cu dorinţa imposibilă de a se agăţa de ele. Se risipeşte cu mult înainte să le atingă.
Un unghi destul de mare. Roşul scoate în evidenţă un unghi mult prea mare. Privesc un alt fel de creangă, din specia mea, cum evită să treacă pe lângă mine, cu riscul de a fi călcată de o maşină alunecând pe asfalt.

Sunt extrem de prost. Din nou fumul tinde către crengi, să se prindă de ele ca un văl din altă lume.
Sunt prea prost. Niciodată nu va flutura vălul de fum pe creangă, vântul i-l fură.

Am să aştept vremea când ghioceii vor sparge asfaltul şi zăpada gri îşi va lua zborul prea departe. Cât de timid e un ghiocel în lumea asta; dar asta nu-l face fragil. El luptă cu iarna şi-o învinge, Învinge tot ce e gri şi dezolant şi de asfalt, învinge viscolul care nu lasă fumul să îmbrăţişeze crengile golaşe.
Am să aştept vremea ghioceilor şi o să luptăm împreună.

disorder

creier aberant, obsesiv-compulsiv.
abia m-am trezit, dar parcă nu ştiu de mine. e bine, şi groaznic de enervant să stau în patul ăsta, gândindu-mă încontinuu la numărul şase sau şaisprezece sau la sărbătoarea mardi gras (numai la numele ei). nu ştiu ce vreau, ce naiba vrea creierul meu, de ce continui să fac asta, la fel cum număr încontinuu monezile din buzunar când sunt prea multe.
totul e presant, mai ales pătrăţelele astea care îmi apar în faţa ochilor. ce-i cu ele?! de unde apar?... ca şi când creierul meu s-a trezit în plin proces de defragmentare. e îngrozitor de confuz, nu înţeleg nimic. şi mă presează îngrozitor pătrăţelele astea mici, de culoarea aberaţiilor, care se mişcă obsedant prin imaginea camerei luminate mult prea puternic. şi toate mă dor, mai ales capul. şi nu-mi dau seama la ce mă gândesc, în afară de cifra şase şi mardi gras; poate fi orice, dar ştiu că e o singură propoziţie pe care o întorc pe toate părţile, inconştient.

............................

a trecut ceva timp. sunt tot confuză, şi totul mă enervează. am impresia că sunt supraîncărcată la nivel psihic, nu mai încape nimic, dar eu continui să îndes tot felul de chestii în creier. pătrăţelele alea infime care-mi umpleau câmpul vizual într-o mişcare browniană fără sfârşit erau probabil tot ce am stocat, vechi şi nou, tot ce trebuie rezolvat şi pus la locul lui. trebuie să-mi fac ordine. e un haos teribil.

unde

Doamne, cât am sperat ca acel loc să fie al lui...
Mi-au dat lacrimile când i-am văzut lucrurile împrăştiate pe podeaua de lemn, împreună cu fire de nisip şi urme proaspete de tălpi umezite de marea lui. Marea noastră.
Dar nu ştiam dacă era chiar el.
Îl cunosc, doar parţial, după faţa lui care mă face să mă gândesc la o plajă. Marea lui, nisipul lui, cerul, norii şi soarele, toate ale lui şi, pentru câteva clipe răzleţe, ale mele. Îl cunosc şi după talentul lui comun cu al meu, tânguirea aceea sensibilă pe care n-am auzit-o niciodată la el, dar pe care ştiu că o poate cânta... Îl mai cunosc după valurile lui răcoroase care mi-au împroşcat inima de pescăruş şi m-au zgribulit, făcându-mă să mă înalţ mai greu, dar amplificând senzaţia dezmierdării vântului vălurindu-mi penele.
Am sperat până la cer să fie el. Toate cămăşile lui albe, tricouri, corzi, bucăţi de sacâz, partituri, parcă le întrezărisem deja printre foi scrise şi pătate de cerneală în care se găsea o suferinţă pe care numai coarda mi o poate reda. Am scotocit printre ele, dar mi-am dat seama că mi s-a părut. Nicio cămaşă albă. Nicio partitură, coardă sau bucată de sacâz. Mereu acele foi suferinde în care crezusem că-i văd scrisul, în care mi se păruse că mă oglindesc, care-mi renăscuseră speranţa.
Dar nu e podeaua lui. Nu e plaja lui.
Dacă ai fi fost tu...

across

Străbat bolta, trec prin nebuloase şi-mi fac coamă din culorile lor aburoase. Zbor din galaxie în galaxie, până întrevăd peretele universal. Îl înţep, îl străpung, şi intru în alt univers, unde toate legile se întrepătrund, se contrazic cu cele deja cunoscute, trecute, acum tăcute. Totul e energie, nedeghizată în materie, ci pur şi simplu vie. Pulsează-n roşu şi-n alte margini necunoscute de curcubee cu multitudini de laturi. Şi totul se dilată, timpul, energia, cunosc alte limite. Ştiu că aici e fericirea aceea, o simt, mă înec în ea. Şi ştiu că aici vom trăi după moarte, aici vom fi cu toţii.
Moartea nu e o stagnare plictisitoare, ci o altă viaţă, însă dacă o trăim aici suntem anomalii, aberaţii. Alte legi pulsează în interiorul nostru, legi care nu se potrivesc cu acest univers, legi greşite aici. Legile acelea dor dacă sunt luate din mediul lor. Eu am zburat acolo şi mi-am umplut palma cu ele, le-am înghiţit, aproape fără să vreau, şi nu-mi dau seama cum, căci acolo eram şi eu o culoare de la o margine necunoscută a curcubeului infinit, pulsând armonios împreună cu celelalte. Aici, fericirea de acolo e suferinţă, pentru că totul se contrazice.
Dar visez la ziua când aceste două universe se vor uni. Cum vom zbura noi printre ceruri, unde de fericire, căutându-ne unul pe altul şi găsindu-ne şi unindu-ne în nenumărate rânduri, într-o bucurie de nedescris. Şi vom inventa prea des, prea multe culori noi, ele vor izvorî din noi. Şi viaţa va fi o întrebare ale cărei multe răspunsuri nu ne vor plictisi niciodată.

Vreau să vin la tine din cer şi să te iau cu mine acolo.

vizitator nocturn

A intrat silenţios în camera mea. Graţie pufoasă. Cu ochii care n-au cunoscut lacrimi, şi nu vor cunoaşte vreodată. Cu ghearele lui care rănesc pielea, dar vindecă alte răni mai grave. M-a îmbrăţişat, apoi m-a muşcat. Mi-a dat viaţă. Ca întotdeauna.
Îl iubesc pe el. Îl ador. El e fratele meu adoptat, îngerul meu fără minte, fără conştiinţă, fără posibilitatea (teoretică) să mă aline, şi totuşi o face atât de bine. Cum se poate aşa ceva? Cum se poate ca prin durere să ştergi durere? Cui pe cui se scoate, câtă dreptate are fraza asta.
E un copil. Nu ştie el. Şi pare că ştie prea bine. Să nu mă amăgesc... Mă iubeşte cât mă poate iubi o pisică. Dar mi-a făcut atâta bine fără să-şi dea seama! Trebuie să existe Dumnezeu. Dacă am primit un înger care nu ştie de el, nu ştie de mine, ştie doar cât trebuie să ştie, şi nici măcar la ce foloseşte nu ştie, atunci există şi Dumnezeu. Trebuie să fie pe undeva pe acolo şi să mai aibă ceva pentru mine.
E cel mai bine când un înger nu ştie că e un înger şi nici nu poate afla. E cel mai bine când nu e nevoie să ceri ajutorul. Uneori nu ştim ce ne-ar face să ne simţim mai bine cu adevărat. Poate fi cel mai absurd lucru, ca jocul unei pisici. Lucruri mici, neînsemnate.

semiopac

orbire partiala. surzenie partiala.

realitatea e de fapt un fel de vopsea ce se scurge incet pe suprafete transparente si lucioase, lasand o dara semiopaca. orbire numai partiala. surzenie numai partiala. tacere partiala a simturilor.

realitatea nu lasa o amprenta prea evidenta asupra noastra. e o singura culoare, o singura consistenta si densitate. noi suntem lentila prin care se filtreaza lumina fictiunii, realitatea ne impiedica sa o vedem in totalitate, asa ca descriem lumina colorata ce izvoraste din combinatia celor doua. o singura culoare, alt fel de monocromatism, surogat de lumina solara.

tindem sa mai varsam o substanta pe cealalta parte a lentilei, sa orbim total, sa cream o noua fictiune, in care sa fim unicul personaj. o noua fictiune, adevaratul nostru viitor. n-am fi vrut niciodata sa ajungem la cealalta, nu. n-am considerat in veci ca este o optiune de luat in calcul sa spargem lentila patata si sa lasam lumina dantelata si pura sa ne invaluie. nu am vrut niciodata asta.

haosul

M-am lăsat înecată în aberaţii şi inutilităţi. Azi m-a durut lobul creierului care formatează tot ce are logică, sens, tot ce are rezolvare. E copleşit de atâtea probleme şi idei ce nu pot fi rezolvate în mod logic, încearcă şi încearcă el, dar degeaba. Tot lobul cel leneş şi aberant trebuie să se ocupe de ele. Dar se adună, se adună într-o veselie sadică şi lobul tot creează altele noi, fără să le rezolve pe cele dinainte. Parcă ar fi un copil fără conştiinţă.
M-am săturat să scriu. Nu mai există nimic frumos şi armonios în mintea mea, pe hârtie şi pe ecran totul e ca în ea, deci nu are sens. Mi-am rupt caietul şi i-am ars paginile. Nu vreau să ajung să urăsc şi acest loc. E ultimul pe care-l mai suport.
Mă pun pe treabă şi rezolv totul. Nu vreau să se întindă lobul ăsta peste tot creierul, ca o mutaţie canceroasă, şi să nu mai am nicio şansă să ies din abisul ăsta.
Nu, nu trebuie să mă dau bătută, nu o să fiu întotdeauna nefericită.

cineva

Mă întreb dacă există cineva în viaţa mea pentru care sunt perfectă. Care, când se uită la mine, când vede mizeria de dinăuntru, să creadă că nu a apărut din vina mea. Să se simtă ca un satelit natural al cărui singur rost e să orbiteze în jurul meu.
Mă întreb dacă există cineva în viaţa mea, sau lângă ea, poate chiar la intrarea ei, care se gândeşte prea des la mine şi se întreabă unde sunt, de ce mă izolez, de ce nu-i dau o şansă să-mi trimită zâmbetul şi să-mi însenineze ziua. Care se întreabă ale cui mâini şi buze mi-au mângâiat părul şi l-au făcut să nu-şi mai dorească altele. Cine m-a tras de el şi l-a deşirat. Cine mi-a distrus orice sentiment pozitiv din ochi, cine a avut timpul, dreptul şi nesimţirea să-mi facă asta. Mă întreb dacă există cineva pe lumea asta care imploră zeii să îi acord câteva din cuvintele mele. Să îi răspund cu un Cu plăcere când îmi mulţumeşte. Când îmi mulţumeşte pentru un lucru mărunt, mult prea mărunt să însemne ceva, şi de fapt îmi mulţumeşte că exist.
Mă doare capul. Gândesc prea mult. Mereu gândesc prea mult. Sufăr din motive din ce în ce mai mici. Suferinţa a trecut la un alt nivel, viaţa este suferinţă, suferinţa este viaţă. Iar curajul de a scoate un om din suferinţă se micşorează din ce în ce mai mult.
Gata. Am scris-o. S-ar presupune că am scos totul afară, şi că acum o să plece.

jocul

M-am uitat la The Game. Oamenii se schimbă în bine numai după ce au simţit pe pielea lor suferinţa, neliniştea, frica. Se pot schimba şi în mai rău, dacă suferinţa durează prea mult timp. Putem ajunge să nu mai simţim nici fericirea aceea efemeră când ceva extraordinar se întâmplă.
Aş vrea să existe în viaţa reală o companie care să facă ordine în vieţile oamenilor. Să-i scape de suferinţă. Să le aducă fericirea. Pentru o sumă de bani. Ştiu că mulţi oameni ar face şi împrumuturi la bancă pentru asta.
Dar nu există. Singurul contract este cel dintre noi şi destin. Nu mi-am citit contractul, nu ştiu cine controlează pe cine, dar bănuiesc că destinul pe mine, şi se pare că nu prea ştie ce-i aia dreptate. Îmi trebuie un avocat să reformuleze contractul astfel încât să-mi iasă şi mie ceva din afacerea asta.

abisul

Aș vrea să știu ce te-a schimbat atâta. Sau ce te-a făcut să redevii ce erai. Care e momentul care a decis că această călătorie a ta se va rostogoli în neantul în care ești acum? Când te-a împiedicat? Călătoriile noastre seamănă. Însă monstrul meu este timpul. Al tău care e?
Vedeam și atunci că sufereai. Ceea ce nu înțelegeam era motivul. Nu-l vedeam. Acum îl știu. Dar nu știu ce motiv al motivului ți-a ruinat fericirea care a durat câteva zile. Și apoi alte câteva, dar răzlețe în timp. Mai e puțin. Ar trebui să scapi, dar știu cât de greu ți-ar fi, asta nu ești tu. Eu eram pe punctul de a scăpa, de a mă rostogoli departe de poteca asta care duce spre abis. Dar am renunțat, căderea e și ea un fel de zbor.
Nu te-aș fi putut lăsa singură în spațiul acela lipsit de Dumnezeu de dincolo de cer.

visul

Uneori o dispoziție îngrozitoare se schimbă după un vis confuz.
Cerul e un grena-spre-gri frumos, ca în visul pe care l-am primit. Ningea. M-am trezit atât de calmă și recunoscătoare vieții. Am descoperit în mine răbdarea, pe care n-am crezut c-o pot avea.
Visul a fost scurt, cam cât ai putea să visezi în patruzeci de minute, iar la sfârșit mi-a cântat melodia asta, pe voci mult mai adânci, de bași negri, dar era la fel de frumoasă. Acum îmi pare bine că eman iubire, maximul de cantitate de energie pozitivă pe oră, și de aceea nu o mai reduc cu aceeași cantitate de energie negativă.




Ah, de când n-am mai băut ceaiul ăsta...

zile

acum e luni. a început o altă lună, cea mai scurtă.
mă bucur că s-a terminat ianuarie. dar nu mă bucur că se apropie primăvara. alaltăieri era prea senin cerul, prea luminos soarele, amplificat de zăpadă.
aş vrea să nu-mi amintesc cum fugeam fericită în acea zi cu soare...
nu e decât luni. mai sunt şapte zile în care voi mai fi prea liberă. liberă să fug unde vreau. dar aleg să stau aici, în locul meu mic şi lipsit de farmec. mă închid singură în cuşcă. sigur că n-o să rămân aici, o să fiu scoasă cu forţa şi cărată undeva la un piepsi. dar, dacă ar fi numai după mine... aleg să rămân aici. să mă trezesc târziu, să-mi fac două-trei-zece căni de ceai alb, să ascult muzică, să suport muşcăturile lui babilas, să mă uit la televizor, să citesc sau să privesc în gol până seara. seara, care e într-un fel mai fericită, până în momentul în care pun receptorul la locul lui şi mă simt mai torturată ca niciodată.
nu văd nimic, mi-am închis ochii. peretele din faţa mea e gol şi jupuit de scotch-ul cu care lipisem un poster. e prea gol, e prea agresat. e prea alb. aşa că închid ochii. nu mai văd nimic.
noapte bună.