Lune

Bruno Pelletier

Am simţit luna astăzi, prin somnul meu de după-amiază, cum răsare portocalie după perdeaua de nori. Visele mele, pe toate i le-am trimis ei. Nu mi le amintesc, pentru că i le-am trimis ei. Şi e mai bine că nu mi le amintesc. I-am dat ei povara ce o reprezintă visele mele.
Atâţia nefericiţi îşi trimit visele spre lună. Unii îşi trimit vocile. Alţii, versurile. Alţii, cântec de vioară. Fiecare îngreunează luna cu atâta sentiment. În fiecare zi luna se înalţă mai jos, nu-şi mai poate căra propria greutate. Şi totuşi, continuă, în bunătatea ei, să ne accepte ofrandele inutile. Ştie că un om nu poate căra cât cară ea. Ştie că un om, fără să-şi poată împărtăşi sentimentele cu cei asemenea lui, are nevoie de ea. Ştie că un om trebuie să se simtă liber să zburde. De aceea, primeşte greutăţile lui. Îl lasă să le simtă doar o parte din greutate. Omul are o viaţă scurtă, ea va trăi pentru veşnicie.
Am simţit luna astăzi, prin somnul meu de după-amiază, cum răsare portocalie după perdeaua de nori. Visele mele, pe toate i le-am trimis ei. Greutatea mea, pe toată am aşezat-o pe umerii ei. Acum în suflet am numai raze de marmură albă. Acum în inimă îmi mai cântă numai luna...