Mănânc plăcinte de la spital. Dezlipesc pojghiţa umedă de şerveţel de pe ele. Sunt cu brânză şi stafide. De fapt este. Căci e doar una.
Are un acoperiş din blat mai tare, pe care îl poţi ridica să vezi căsuţa în care aerul galben al zorilor s-a solidificat, prinzând oamenii africani scofâlciţi într-o atemporalitate nemişcătoare, fix în clipa în care săreau căci se treziseră.
Pariez că pe vremuri, când viaţa tocmai se întărise în plăcintă, o brumă dulce acoperea acoperişul. Nu era rece, era însă delicioasă, iar păcatul mâncatului oamenilor africani scofâlciţi nu părea atât de grav când priveai prin prisma ei. Însă acum nu mai există, a fost înghiţită de pojghiţa de şerveţel, această pătură de iarnă improvizată, care în schimb este rece şi deloc delicioasă. Acum, crema plăcintei e morbidă, are gust de amăreală şi păcat, numai oamenii sunt mai dulci. La viaţa lor au mâncat numai brumă.
Şi voi înceta acum cu descrierea, pentru că tot ce fac în continuare e să înghit, iar ceea ce înghit mă blamează. Probabil au făcut aceste plăcinte din viaţă tocmai pentru a le-o da oamenilor din spital, ei au mare nevoie de viaţă. Dar eu ce scuză am? Pentru ce mănânc eu viaţă? Am nevoie, dar nu de ani. Ani am cu duiumul.
Ce simplu ar fi totul dacă ţi-ai putea lua o doză de viaţă în fiecare dimineaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu