amorţeală

Nu pot să fac altceva, nu înţelegi? Şi nu vreau. Lasă-mă în pace.
Nu vezi că am îndepărtat totul? Am măturat tot ce era în spaţiul din jurul meu şi l-am umplut cu lucruri inutile, care par că îmi fac bine, dar de fapt mă distrug. Şi cel mai rău e că am realizat asta. Şi tot nu le dau la o parte. Pentru că am ajuns să ţin la ele. Ţin la acele lucruri care îmi drenează sângele din corp, îl folosesc ele, pentru ca apoi să mi-l bage la loc în vene, să li-l cureţe rinichii mei. Îmi seacă corpul, substanţa cenuşie, ca să nu-mi pot face un plan să mă eliberez.
Dar nu ştiu... nu poate fi aşa rău. Mi-or fura lucrurile acelea sângele. Dar unele au nevoie. Unora le-am înfipt din proprie iniţiativă acele în vene. Pentru că au nevoie. Ele nu au destul sânge în vene. Iar puţinul pe care îl au este murdar, trebuie să-l curăţ eu cu rinichii mei.
De fapt tuturora le-am oferit sângele meu. Dacă stau să mă gândesc bine. Am chemat acea amorţeală, nu m-am mulţumit doar cu acelea care aveau nevoie de ajutorul meu. Aş fi fost bine. Dar m-am legat de un ceva perfect sănătos. Speram să putem face schimb de sânge, inimile noastre să fie legate. Dar puţinul sânge rămas numai pentru mine mi-a fost furat. Sunt clipe în care sunt atât de goală, încât mă cuprinde amorțeala aceea dinaintea morţii. Din fericire, la fix îmi intră în corp sângele donat celor care au nevoie, murdar, dar benefic.
Ajută-mă. Ajută-mă mai mult. Mănâncă, bea, creează-ţi propriul sânge şi dă-mi şi mie din el. Voi continua să ţi-l curăţ pe al tău, dar ajută-mă şi tu pe mine. M-a secat acel lucru sănătos. Am îmbătrânit, nu mai găsesc nimic. Vreau să-mi clădesc puterea cu care să-i sug eu sângele din corp, să ajung acolo unde vroiam să fiu, sau să-l dau la o parte.

Suntem groaznic de fragile şi neputincioase.