Plâng

Plâng pentru că am greşit. Ştiu că am greşit, îmi dau seama, i-am greşit trecutului meu. Prezentului îi pasă mai puţin. Dar am greşit şi faţă de el. Şi am greşit şi faţă de viitor... Am greşit faţă de propria-mi viaţă şi nu ştiu dacă o să mă ierte vreodată...
Ceva sau cineva din minte îmi şopteşte că mă va ierta, este absolut imposibil să nu o facă, Lucia... Timpul vindecă multe. Învaţă să ai încredere în el. Ţi-ai rănit viaţa, dar nu uita că şi ea te-a rănit pe tine şi tu eşti (sau ar trebui să fii) personajul principal, asupra căruia se concentrează acţiunea. Nu o lăsa să te împingă în noroi - e viaţa ta, e în posesia ta, nu tu în posesia ei.
Of, cântecul înduioşător de vioară se prelungeşte prea mult, şi plâng. E miere pe pielea uscată şi crăpată a vieţii. Miere care, dacă nu este gustată şi linsă, se întăreşte pe cojile pielii. E un înveliş de miere în care ne înecăm, eu cu viaţa mea. Apoi ne cristalizăm odată cu mierea.
Am greşit, asta n-ar conta prea mult, dar am rămas prea la fel, prea aceeaşi, poate asta contează. Dar dacă nu greşeam, cine ştie dacă voi mai fi simţit cum se scurge cântecul viorii.
Mda, poate o să mă ierte şi o să cheme norocul care cine ştie pe unde a hălăduit. O să-l angajeze ca bodyguard şi nu o să mai plâng. Sper doar că nu va fi prea târziu, sper numai să nu se piardă cântecul viorii în noapte...

amorţeală

Nu pot să fac altceva, nu înţelegi? Şi nu vreau. Lasă-mă în pace.
Nu vezi că am îndepărtat totul? Am măturat tot ce era în spaţiul din jurul meu şi l-am umplut cu lucruri inutile, care par că îmi fac bine, dar de fapt mă distrug. Şi cel mai rău e că am realizat asta. Şi tot nu le dau la o parte. Pentru că am ajuns să ţin la ele. Ţin la acele lucruri care îmi drenează sângele din corp, îl folosesc ele, pentru ca apoi să mi-l bage la loc în vene, să li-l cureţe rinichii mei. Îmi seacă corpul, substanţa cenuşie, ca să nu-mi pot face un plan să mă eliberez.
Dar nu ştiu... nu poate fi aşa rău. Mi-or fura lucrurile acelea sângele. Dar unele au nevoie. Unora le-am înfipt din proprie iniţiativă acele în vene. Pentru că au nevoie. Ele nu au destul sânge în vene. Iar puţinul pe care îl au este murdar, trebuie să-l curăţ eu cu rinichii mei.
De fapt tuturora le-am oferit sângele meu. Dacă stau să mă gândesc bine. Am chemat acea amorţeală, nu m-am mulţumit doar cu acelea care aveau nevoie de ajutorul meu. Aş fi fost bine. Dar m-am legat de un ceva perfect sănătos. Speram să putem face schimb de sânge, inimile noastre să fie legate. Dar puţinul sânge rămas numai pentru mine mi-a fost furat. Sunt clipe în care sunt atât de goală, încât mă cuprinde amorțeala aceea dinaintea morţii. Din fericire, la fix îmi intră în corp sângele donat celor care au nevoie, murdar, dar benefic.
Ajută-mă. Ajută-mă mai mult. Mănâncă, bea, creează-ţi propriul sânge şi dă-mi şi mie din el. Voi continua să ţi-l curăţ pe al tău, dar ajută-mă şi tu pe mine. M-a secat acel lucru sănătos. Am îmbătrânit, nu mai găsesc nimic. Vreau să-mi clădesc puterea cu care să-i sug eu sângele din corp, să ajung acolo unde vroiam să fiu, sau să-l dau la o parte.

Suntem groaznic de fragile şi neputincioase.

blood, tears and gold.

It was the weirdest hour of the night when I woke up and heard this song. Again. It has a power over me.
Moments of remembrance in the past. Moments of clear vision. Well it's too late to shove it off now that I'm fully aware of it.
I'll never let you down baby, baby...
And it won't get any better.

Before the dawn

Carul Mare se răstoarnă în faţa geamului meu, sentimentele îmi curg din el, libere pe cerul negru. Aşa e mereu noaptea, după ce mă trezesc. Totul iese din matca lui.
Astă-vară protectoarea sentimentelor era Casiopeea. O nepăsătoare, o vagaboandă atârnată jucăuş cu capul în jos de bolta cerului negru. Râdea spre mine. Ştia să-mi păstreze totul încuiat cum trebuie în propria cutie de amintiri şi sentimente seculare, să nu-mi verse nimic în propriul suflet. Vara a fost lipsită de griji.
Dar m-a dezertat. La ce mă puteam aştepta de la dezinteresata, zvăpăiata aia mică? Nici măcar nu am ştiut când m-a lăsat baltă. Mi-a vărsat conţinutul meu de suflet în Carul Mare şi dusă a fost. Acum asta nu era o mare nenorocire, deşi serile nu au mai fost aşa vesele ca pe vremea când o auzeam pălăvrăgind de pe bolta ei.
Însă iarna asta, am realizat cu stupoare că sufletul mi se umple ciudat de repede. Mi se umple în mijlocul nopţii, şi de abia se goleşte de tot până în noaptea următoare, când se umple din nou. M-am uitat pe geam şi am văzut Carul Mare răsturnat, ca o imitaţie nereuşită a Casiopeei, şi am realizat de unde curg problemele. Acum ştiu de unde-i nebuloasa lăptoasă din mintea mea.
Dar ştii, din nebuloasă se poate naşte în orice moment o stea salvatoare. Să observ o idee lăsată în urmă de Casiopeea, uitată în Carul Mare odată cu propriile-mi idei.
Până atunci, nu pot decât să aştept. Să stau trează (propriile-mi vise vărsate mă ţin trează) şi să sper ca primăvara asta să-mi aducă un nou confident ceresc. Şi să ascult.

with the birds i'll share this lonely view

zambet tamp dar placut. par zbarlit de primavara. rosu.
melodie de vara in mijlocul iernii. caldura nelinistii. dorul.
concentratie ridicata. convorbire. referate. iar convorbire. soare pe blocuri si prin zapada. umbra rosie de soare rosu.
aburi spre cerul zambitor. fulgi stralucind in soare. aburi, telefon. soare cu dinti, tremur. degete rosii. amintiri cu degete rosii.
plaja. iar plaja? dar mereu... mereu, plaja. nisip reflectand lumina. soare in valuri, soare in cap, soare in par. fosnet de degete si par. fosnet de nisip umed.
mereu, mereu... zambet tamp sau mare inghetata. mare dezghetata? fierbere? seceta fara degete. fara par. fara nisip.
fosnet de frunze fara memorie. frunze calde in mari negre de asfalt. marile pierderii.

florile in par vor veni. vor fi aici. florile in par ca-n acel cantec. cantec de prietenie, cantec de vin rosu, cantec de nunta. langa valurile turcoaz vibrant, cantec de primavara.

Chip fără chip...

Chip fără chip

Frunte de nisip

Glas fără glas

Ce-a mai rămas

Timp a rămas.

Timp fără timp

Ce să mai schimb.

Am înnebunit

M-am îndrăgostit

De un om iubit

Iubitul e stupid

Şi-ntr-un fel perfid

M-a păcălit.

Aş putea să tac

Mai pentru nimic.

Ţese noaptea un sac de întuneric...

Iarba vitregă amară

Un tren fluieră în gară.

Tu copilă făr-de-adulţi

Pe asfalt stă

Un pantof desculţ.

lumina

ziua de azi straluceste ca si cand ar fi vara. este soarele de iarna amplificat de zapada alba.
se potriveste atat de bine melodia...

cum se face ca scriu iar la ora asta

acum mă izbeşte. ca de obicei.


azi mi-am amintit chestii irelevante pentru câteva fracţiuni de secundă, apoi am uitat ce mi-am amintit. a rămas doar senzaţia aceea plăcută de trecut plăcut.
azi iar am dormit de când m-am întors acasă până la 11 noaptea. nu ştiu dacă mai era nevoie de data asta, dar a devenit deja o obişnuinţă. nu mă ajută deloc în viaţa de zi cu zi să fiu pasăre de noapte. şi iată-mă din nou la ora asta, scriind şi ascultând radio.
ce frumos e să te uiţi la un film şi să ai senzaţia că actorul principal seamănă cu un personaj drag din propria viaţă. prezent în timpuri dragi. vorbesc de parcă ar fi fost acum cine ştie câţi ani. şi mai ales, e frumoasă senzaţia aia din clipa în care îţi dai seama cu cine seamănă.
să văd o persoană dragă îmi face ziua de cinci ori mai frumoasă.
tocmai am realizat că la ora asta sunt mereu mai optimistă şi mai happy decât de obicei :)).
mai nou, ador parfumul de cerisier du japon. e puţin cam prea dulce, ca orice parfum care îmi place.
îmi plac oamenii care fac pete largi şi rozalii pe faţă de la frig. sunt haioşi şi par imaturi.
îmi place să fiu imatură.
îmi plac oamenii care nu se tem să-şi arate vulnerabilitatea, care nu se feresc să-şi arate slăbiciunile în faţa prietenilor.
îmi place melodia pe care tocmai o ascult la radio... (louis prima - buona sera) îmi aminteşte de veneţia, deşi n-am auzit-o cât am stat acolo. :)
din felul în care merge un om poţi învăţa multe (despre el).
de lângă monitor mă priveşte cum scriu ursuleţul-balon-albastru-cadou din croaţia, de vara trecută.

gata, am terminat de scris. şi asta nu pentru că n-aş mai avea nimic de zis, ci pentru că mă trezesc peste 4-5 ore.

Pentru o soră de peste mări şi ţări.

Mi-e dor de dimineţile noastre cu pâine şi Nutella. Mi-e dor de ceaiurile tale de care îmi aminteam de abia după ce se răceau. Mi-e dor de muzica pe care o puneai. Ce frumos era când eram singure acasă pentru trei zile şi mergeam la Plus şi cumpăram numai prostii :)). Mi-e dor să ieşim toată noaptea într-un local. Îmi pare rău că nu eşti aici să te plictisesc cu noile mele replici inteligente despre viaţă şi altele :)). Îmi pare rău că n-avem poze împreună. Şi mai ales, îmi pare rău că nu l-ai cunoscut pe fratele nostru, micuţul Christian Babilas (the kitty). A apărut în viaţa noastră la o săptămână după ce ai plecat.

De abia aştept să te întorci acasă! Vorba ta, hai că mai e puţin.

:*

sa calci pe zapada proaspata, neintinata, intr-o noapte atat de linistita. este de bun augur. este modul perfect de a incheia cateva ore pierdute. iti promite ca vor fi ultimele.
singuri printre atatia oameni. singuri, eram doar noi doi, nici nu stiam unul de altul, dar eram impreuna. ti-am vazut urma. mi-ai vazut urma. si apoi ai disparut, inainte ca cenusareasa sa se intoarca acasa.
ceva a erupt departe in noaptea asta pierduta. cenusa alba cade din cer. am calcat pe puritatea ei. vroiam sa cumpar vasc in acea ultima zi. dar zapada era atat de murdara, cum puteam sa sper ca orele nu vor fi pierdute? dar azi au fost ultimele.
nu mi-e greu sa fiu optimista. picioarele ma dor, dar se vindeca. frigul si fosnetul usor le vindeca. sa le citesti urmele. sa fii undeva in spatele lor in timp ce merg, oricine o fi langa mine, tinandu-ma de brat. nu mi-e greu sa sper. daca ochii tai ma picteaza in albastru, n-o sa am nevoie de prea multe.
mi-e rau. mi-e rau si mi-e somn. e greu sa fiu optimista, e greu sa sper la ora asta. cuvintele imi ies usor din degete. dar nu pot sa le las prea libere.
noapte buna. mereu va exista un te iubesc si pentru tine.

nici macar nu-i dimineata

dimineata e frumoasa. ii simt aroma speciala inca de pe acum, intrand rece in camera mea, pe geam. e duminica.
e duminica si nu conteaza ca o sa fie dimineata. dar conteaza ca o sa semene cu alte atatea dimineti de pana acum. imi voi pune alarma la opt si jumatate, si ca de obicei o voi lasa sa mai sune de cateva ori. nu voi pierde nimic, azi. alte dimineti cu rasuflare aromata au fost pierdute si se vor pierde. nu e nevoie sa ma trezesc la sase. inca. vreau, nu pot, nu e nevoie.
nu mi-e somn. dar trebuie sa dorm. nu vreau sa ma prinda dimineata treaza. e duminica. orasul se odihneste. respiratia lui se odihneste.
te iubesc. orasule, aer de dimineata. poarta-mi rasuflarea si ultimele vise peste tot, oriunde, unde vreau eu. unde vreau eu sa zbor intr-o zi. in plamanii altui vis.

azi am mâncat căpşuni.

azi am mâncat căpşuni. căpşuni încapsulate într-o cutie de plastic. mai puţin de un kilogram la o sută de mii. căpşuni care, desigur, fuseseră crescute în laborator. dar au fost bune.
căpşuni mănânci când eşti îndrăgostit. mănânci cu frişcă sau cu ciocolată. uneori cu zahăr şi siropul lăsat de zahăr. dar eu le-am mâncat simple. le-am luat ca pe un medicament de inimă. asta iei când inima se cere înlocuită. dar au fost bune.
mi-e dor de vară şi de abia aştept sezonul cireşelor. cireşele sunt mai copilăroase decât căpşunile, mai puţin pretenţioase. sunt tot pentru inimă, o inimă mai închisă la culoare, probabil pentru că apar imediat ce trece iarna. iarna mâncăm mandarine, portocale, dar nimic pentru inimă, şi de aceea ea se scofâlceşte şi se face mică-mică, sau dimpotrivă, îţi umple pieptul şi aproape dă pe afară. în orice caz, inima e neagră iarna.
am mâncat direct căpşuni pe anul ăsta, înainte să treacă iarna. e un tratament exagerat. inima încă e la fel, umple prea mult cavitatea toracică. sau e prea mică. nu ştiu. nu mi-am făcut radiografie.
mâine este o zi în care căpşunile sper că-şi vor face efectul.

Tom, Jerry und Die Fledermaus.

Aţi văzut vreodată Liliacul?


Episodul ăsta era printre preferatele mele. Acum îmi aminteşte de frageda copilărie şi de spectacolele de la Operă. Acum mă duc aşa rar, încât de fiecare dată lumea se miră cât m-am schimbat...
Îmi plăcea de mică să trăiesc printre artişti. Îmi plăcea să-i văd pe holuri, şi pe corişti, şi pe balerini, şi pe solişti, în costumele de scenă şi machiaţi. În carne şi oase. Îmi plăcea mirosul holurilor, ecourile, senzaţia de vechi şi preţios pe care mi-o dădeau. Îmi plăcea să aud din când în când vocalizele artiştilor străbătând holurile. Erau asurzitor de plăcute, amplificate de ecou.
Îmi plăcea la costumerie, era un depozit de lucruri superbe şi vechi; superbe tocmai datorită vechimii; materialele costumelor vechi sunt nobile, mai frumoase decât ale celor noi.
Îmi plăcea la bufet, mereu întâlneam pe cineva plăcut şi entuziasmat acolo; sau cel puţin totul părea vesel în ochii mei. Îmi plăcea bufetul vechi, spaţios, unde de Crăciun trona pe o masă mică un brad lung şi îngust, cu cadouri false sub el. Îmi plăcea că mergeam acolo înainte de fiecare spectacol, cu tata costumat şi cu mama elegantă şi dată cu veşnicul şi nostalgicul parfum Organza. Îmi cumpărau şi mie ceva dulce şi de băut.
Îmi plăcea să mă simt fiică de artist.
Înainte cu ceva timp de primul gong, eu cu mama ieşeam din culise şi ne îndreptam spre sală. Îmi amintesc cum, odată, aveam loc la "cucurigu", adică sus, le etajul patru. Am încercat câteva intrări în sală. Îmi amintesc că, la fiecare intrare, eu credeam că e vorba de altă sală.
După al treilea gong, începea uvertura. Mereu mă cuprindea o emoţie anume în acel moment. N-am ajuns decât mai târziu să plâng din cauza frumuseţii muzicii, şi nu înţelegeam de ce plânge mama la uvertura Traviatei. Mi-am dat seama mai târziu cât de mult semănăm amândouă cu bunicul - papu -, cât de sensibile suntem în faţa muzicii.
După spectacol, mergeam întotdeauna să-i felicităm pe artişti şi să-l aşteptăm pe tata să se demachieze şi să se schimbe, ca să plecăm acasă. Plecam cu maşina unui prieten-artist sau cu 336, respectiv (mai târziu) cu metroul.
Îmi plăcea şi în perioada sărbătorilor de iarnă. Îmi amintesc cum se strângeau coriştii într-o cameră de repetiţie cu scaune pe niveluri, de la etajul patru, şi cântau colinde. Cânta şi mama; era prietenă cu mulţi dintre colegii lui tata. Îmi amintesc cum, împreună cu alţi copii de-ai artiştilor, intram sub platforma aceea ciudată de lemn pe niveluri pe care stăteau coriştii cu pupitrele de partituri, cântând. Îmi amintesc şi de bradul impunător din camera aceea, şi de cadourile care ni s-au oferit. Odată, de un Crăciun, am mers unde depozitau cadourile şi am primit trei puişori în coşuleţe, de diferite culori, care piuiau când îi scuturai. Încă îi mai am, îi pun în sau sub brad în fiecare an. Îmi plăceau la nebunie şi bancheturile de după premiere. Toţi erau relaxaţi după spectacol, se serveau gustări uşoare, pişcoturi şi şampanie.
Era o viaţă pe care mi-o amintesc cu drag. Acum se întâmplă să merg din ce în ce mai rar la spectacole. Am văzut şi câteva noi, dar niciunul nu mi-a plăcut cât îmi plac cele vechi. Probabil datorită atâtor amintiri plăcute din perioada aceea.

àpres toi, le deluge

(melodiile trec de detectorul de tristeţe. deocamdată.)

îmi vine să plâng, uneori, când ascult asta.

melodia asta o mai asociez cu ea. acea persoană dragă din fiecare seară. era o perioadă gri închis. era o perioadă de după cea neagră, abisală, pe care subconştietul mi-a blocat-o. mi-amintesc cum asculta melodia asta. mi-amintesc cum verificam să văd dacă plânge. dar ea este şi a fost mereu puternică. şi îi mulţumesc pentru că, deşi sigur îi venea, s-a abţinut să plângă. îi mulţumesc că s-a ţinut tare pentru ca cetatea mea interioară să nu se dărâme (de tot).

New!

Nu voi mai scrie nimic trist.
Sau cel puţin voi încerca.
E prea multă tristeţe în lumea asta ca s-o mai dublez şi eu.
De aceea, în loc s-o dublez, o s-o alung. O să introduc singură, cu sila chiar, gânduri vesele în capul meu şi al altora. Nu mai vreau să aud de tristeţe şi supărare!
De aceea şi pe aici o să fie o revoluţie.
O să mă bucure tot felul de chestii mici şi aparent fără valoare. O să găsesc un râs sau un zâmbet în orice. O să le întind pe faţa mea ca nişte rufe proaspăt spălate, albe, ca noi. O să mă surprind pe mine însămi cu buna dispoziţie.
Prima dată o să-mi fac ordine în viaţa exterioară. Aproape în acelaşi timp, o să încep şi cu viaţa interioară. O să se cureţe reciproc de orice impuritate. Pe ritmuri de muzică. Voi dansa în timp ce voi înnoi totul.
Plănuiesc să cumpăr şi fructe. Multe fructe, cât mai multe, să-mi coloreze viaţa şi apetitul muribund (de viaţă sau pur şi simplu). O să fac de mâncare. O să fac tot ce pot să fac, pentru că pot, şi o să mă bucur de asta.
Pofta vine mâncând. Cheful de viaţă vine trăind.

identité

ştiu cine sunt. sunt un fir din arcuşul tău. sunt o briză care trece prea repede pe lângă viaţa ta. nu ai observa-o dacă n-ar fi zgomotoasă.

cer în gura mare locuri, şi ceasuri. şi tu ştii asta. şi dacă descifrezi că vreau un loc lângă tine, o fărâmă din timpul tău... dar tu vrei să treci la fel, doar ca o briză, prin viaţa mea. nu te agăţi de vreo creangă golaşă. vrei să treci pe lângă mine atrăgând sau nu atenţia. vrei să mă laşi doar să-ţi întrevăd plaja. să ghicesc marea de după o ceaţă cu gene.

vreau să fiu o coardă a viorii. poate chiar vioara. vreau să fiu o tornadă care te răscoleşte şi nu te poate lăsa la fel cum ai fost. care să-ţi mute nisipurile, să-ţi modeleze ţărmul. care să risipească violent ceaţa. să pot vedea marea. să pot vedea din nou cerul de primăvară reflectat în ea. şi, poate, chipul meu.

dar mi-am pierdut puterea. toamna m-a obosit, iarna m-a viscolit, m-au făcut să slăbesc în putere. şuier fără rost şi tulbur pene de pescăruşi. care şi-au lăsat în urmă doar ecoul...

ecoul...

Lune

Bruno Pelletier

Am simţit luna astăzi, prin somnul meu de după-amiază, cum răsare portocalie după perdeaua de nori. Visele mele, pe toate i le-am trimis ei. Nu mi le amintesc, pentru că i le-am trimis ei. Şi e mai bine că nu mi le amintesc. I-am dat ei povara ce o reprezintă visele mele.
Atâţia nefericiţi îşi trimit visele spre lună. Unii îşi trimit vocile. Alţii, versurile. Alţii, cântec de vioară. Fiecare îngreunează luna cu atâta sentiment. În fiecare zi luna se înalţă mai jos, nu-şi mai poate căra propria greutate. Şi totuşi, continuă, în bunătatea ei, să ne accepte ofrandele inutile. Ştie că un om nu poate căra cât cară ea. Ştie că un om, fără să-şi poată împărtăşi sentimentele cu cei asemenea lui, are nevoie de ea. Ştie că un om trebuie să se simtă liber să zburde. De aceea, primeşte greutăţile lui. Îl lasă să le simtă doar o parte din greutate. Omul are o viaţă scurtă, ea va trăi pentru veşnicie.
Am simţit luna astăzi, prin somnul meu de după-amiază, cum răsare portocalie după perdeaua de nori. Visele mele, pe toate i le-am trimis ei. Greutatea mea, pe toată am aşezat-o pe umerii ei. Acum în suflet am numai raze de marmură albă. Acum în inimă îmi mai cântă numai luna...

fille du grand chemin...

ce frumos se asortează cu noaptea şi cu planurile mele de zburătoare...

silence. time.

lumea s-a lansat într-o buclă infinită.
s-au lansat cu toţii într-un vis care uneori pare frumos, alteori urât. şi bun şi rău. un vis care nu se mai termină. trăim pentru el iar când adormim îl visăm. trăim pentru a adormi.
uite că eu vreau să mă desprind. să mă desprind de bucla infinită, să fiu liberă, să nu mai visez asta când adorm, să nu mai trăiesc ca să adorm. şi ştiu că se vor uita la mine, din galaxia lor în formă de buclă în care se rotesc şi ajung de unde au plecat, zicând: uite, ea a sfidat legile gravitaţiei, ea a scăpat de gaura neagră din interiorul buclei. dar tot vor vrea să se rotească, în pericol de a fi absorbiţi de puterea "masă ori acceleraţie gravitaţională". ăsta e visul lor.
nu voi fi nici primul, nici ultimul astru care se separă în acest univers. nu îmi voi dori nimic. scopul e să mă las târâtă de curenţii spaţiali. până se întâmplă orice.

tendinţe înalte

privesc lumânările cum topesc încet pigmentul ceros albastru. citesc în semiîntuneric, ascult muzică. nu avem curent. mă simt ca acum cinci decenii.
tind în sus, ca lumânările, dar nu mă eliberez de fitil. nu mă voi elibera decât când se va fi topit şi evaporat tot pigmentul ceros, când nu voi mai putea arde, când voi dispărea, furând lumii încă o geană infimă de lumină. tind în sus, spre cer, de fapt spre tavan, ba nu, spre raftul de deasupra. nu pot ajunge prea sus. nu sunt altceva decât flacăra neimportantă a acestei lumânări căreia îi place din ce în ce mai mult să se stingă, o privesc cum fură din lumina împreunată a altarului creat de mine. şi pigmentul ceros nu a dispărut total, însă fitilul s-a înecat în el. în curând se va dizolva într-un nor de fum. ea nu va mai exista. celelalte lumănări vor lumina fumul ei pentru un timp destul de scurt. iar ea nu va ajunge nici în starea aceea de moarte, la cer.
citesc despre comunism. şi mă gândesc aiurea. prea departe. nu are nicio legătură. decât poate aceea că şi atunci, în urmele zilei, pregătindu-se de culcare, oamenii umblau cu lumânări în mâini, fără să se gândească ce asemănătoare le e soarta cu a lor.

explozie - implozie

uită-mă. m-ai uitat.

când mi-am dorit asta nu mi-am imaginat.

te iubesc? te-am iubit.

-m-am săturat. hotărăşte-te.

-eram hotărâtă.

-şi acum ce s-a întâmplat?

-pur şi simplu nu mai sunt.

-eşti goală.

-sunt goală. pe dinăuntru.

-dar asta-i o minciună.

-este. dar înăuntru simt cum se loveşte de pereţi ceva. sunt goală în rest, deşartă, dar e acel ceva. face zgomote metalice.

-...ce vei face?

-eu? ...voi aştepta.

-într-o zi acel ceva se va sparge. şi aşchiile îţi vor perfora carnea. vei fi un arici însângerat, înţepat de microscopic şi metalic, cu carnea foşnitoare, scrâşnitoare, răzuitoare în mişcările tale.

-voi aştepta. şi dacă asta mă aşteaptă, voi aştepta. şi voi dansa, voi dansa, voi dansa, până ce în mii de fâşii mă va deşira microscopicul, metalicul.

nu vreau să aştept până atunci. nu vreau să aştept asta. vreau să ştiu că aştept ceva mai bun. vreau să ştiu ce aştept.

nu mă uita. m-ai uitat.

când mi-am dorit asta nu mi-am imaginat.

te iubesc! te voi iubi.

mă vei iubi?

c or c

Dezleg cuvinte încrucişate. Cuvinte încrucişate, povestiri şi vise care se repetă. Se repetă un model, şi încerc să descifrez dacă e acelaşi lucru sau pur şi simplu mi se pare, pentru că modelul este foarte strâns. Linii fără sens. Curbe, spirale, cercuri. Toate sunt legate între ele, niciuna nu are o origine proprie şi clară. Ca de obicei. Numai curbe, spirale şi cercuri. Ceea ce desenez tot timpul.
Mi-e frică. Mi-e frică de trecut, dar mai ales de viitor. Am aflat că până şi trecutul mi-l pot schimba, e atât de uşor. Găsesc o scuză, găsesc un motiv, găsesc o ieşire sau pur şi simplu găsesc o minciună. Sau le găsesc alţii pentru mine. Dar cum îmi schimb viitorul? Nu ştiu nici măcar ce variante am. Şi oare vreau să-l schimb? Care e drumul pe care merg acum? Spre ce mă îndrept? Vreau să schimb destinaţia? Şi dacă aş şti, tot la fel de greu ar fi.
Greşesc atât de des. E mult prea fragil, modelul de dantelă albă la care lucrez. Mereu îl rup, dar continui să-l împletesc. Ruptura rămâne, dovadă a stângăciei, a nepriceperii mele. Uneori nici nu-mi dau seama, uneori nu fac decât un nod greşit, trec mai departe, dar când trag de model se rupe. Îmi place rezultatul şi cu rupturi, dar eu speram la ceva perfect. E mileul cu care îmi acopăr viaţa, şi tocmai din cauza fricii greşesc.
Dezleg cuvinte încrucişate şi mi se pare că întrezăresc un model. Dar ce e sub mă interesează.
Coduri sau coincidenţe?

Fix of Life

Mănânc plăcinte de la spital. Dezlipesc pojghiţa umedă de şerveţel de pe ele. Sunt cu brânză şi stafide. De fapt este. Căci e doar una.
Are un acoperiş din blat mai tare, pe care îl poţi ridica să vezi căsuţa în care aerul galben al zorilor s-a solidificat, prinzând oamenii africani scofâlciţi într-o atemporalitate nemişcătoare, fix în clipa în care săreau căci se treziseră.
Pariez că pe vremuri, când viaţa tocmai se întărise în plăcintă, o brumă dulce acoperea acoperişul. Nu era rece, era însă delicioasă, iar păcatul mâncatului oamenilor africani scofâlciţi nu părea atât de grav când priveai prin prisma ei. Însă acum nu mai există, a fost înghiţită de pojghiţa de şerveţel, această pătură de iarnă improvizată, care în schimb este rece şi deloc delicioasă. Acum, crema plăcintei e morbidă, are gust de amăreală şi păcat, numai oamenii sunt mai dulci. La viaţa lor au mâncat numai brumă.
Şi voi înceta acum cu descrierea, pentru că tot ce fac în continuare e să înghit, iar ceea ce înghit mă blamează. Probabil au făcut aceste plăcinte din viaţă tocmai pentru a le-o da oamenilor din spital, ei au mare nevoie de viaţă. Dar eu ce scuză am? Pentru ce mănânc eu viaţă? Am nevoie, dar nu de ani. Ani am cu duiumul.


Ce simplu ar fi totul dacă ţi-ai putea lua o doză de viaţă în fiecare dimineaţă.

had i known how to save a life...

>

I'm lucky.

Am visat că m-am întors în trecut. Dar nu în trecutul nostru. În trecutul unei alte dimensiuni, pe o planetă în care convieţuiau într-o pace relativă oamenii cu cap de maimuţă şi oameni proaspăt veniţi de pe Terra.
Noi trei eram ultimii veniţi - doi bărbaţi, şi eu. Negrul - care semăna mult cu Obama, era practic identic - îmi arăta cum putem să ne "înţelegem" cu oamenii cu cap de maimuţă. În timp ce celălalt bărbat s-a postat în faţa lor, începând să vorbească cu ei, negrul a "intrat" în ei, de parcă ar fi fost făcuţi doar dintr-un gaz dens care dădea iluzia de solid. Legănându-se odată cu ei, la un moment dat aceştia s-au transformat şi ei în negri - bărbat şi femeie, îmbrăcaţi în aceleaşi haine ca Obama (un tricou bleu cu dungi grena şi kaki şi o pereche de pantaloni kaki). În acel moment, şi-au pierdut instinctul de ostilitate şi interesul faţă de noi.
La un moment dat bărbaţii m-au lăsat să mă descurc singură. Planeta mă fascina. Aterizasem pe partea planetei unde era noapte. Totul era acoperit cu o pojghiţă de zăpadă-gheaţă călcată în picioare, străbătută de fâşii de apă care tocmai se topise. Cam cum e pe jos pe Terra acum. Merg eu ce merg, fac ce fac, şi la un moment dat ajung pe un trotuar.
Am întâlnit acolo patru băieţi, dintre care pe doi îi cunosc în viaţa reală. Ei erau ostili, nu ştiu ce vroiau de la mine, probabil să mă bată. Eu strigam, hei, sunt Lucia, mă cunoaşteţi, dar ei nu mă recunoşteau, deoarece eram în trecut. Au început să mă fugărească, nu în joacă, ci pe bune. Fugeam de nu mai puteam. La un moment dat intru într-o clădire de sticlă, a cărei uşă o încui fix în momentul în care o apucase cel mai mare dintre ei. El trage înnebunit de uşă, eu sunt uşurată, dar trec în cealaltă cameră, care avea o uşă tot pe partea cu antreul în care erau ei. Aia era deschisă, şi nu ştiu de ce, probabil de panică, n-am putut să mă mişc de acolo înainte să mă observe, şi m-au fugărit din nou.
Abia am scăpat de ei, din păcate nu mai ştiu cum. Am tot alergat prin clădirea aceea ciudată până am ieşit din nou afară. După aceea, am văzut un Carrefour, în care am vrut să intru. Dar în antreu l-am văzut pe cel pe care îl iubeam, dar el nu m-a recunoscut, şi îmi venea să ţip de disperare.
La un moment dat, m-au găsit din nou tipii aceia, şi am fugit de ei, adăpostindu-mă într-o cameră care avea un perete lipsă, în locul lui fiind o draperie roşie grea, de catifea. Din spatele ei, de pe stradă, ştiu că mă pândea o pisică cu un ochi roz-roşiatic. Am adormit puţin în patul roşu. Când m-am trezit, m-am dus să văd dacă pisica mai era acolo, şi era. M-am speriat, şi am început să fug disperată din cameră în cameră, iar în fiecare cameră îl vedeam pe Babilas, şi din când în când o altă pisică, albă cu pete negre. Nu ştiam ce se întâmplă, cum de îl vedeam de mai multe ori?
Şi atunci am realizat că visam. Alergam de nebună prin camere, o parte din mine întrevedea patul în care mă culcasem, eram între vis şi realitate, dar nu puteam să mă trezesc fără să ajung în camera de unde plecasem cu mintea în trecut, şi am făcut tranziţia între timpuri pe când alergam, intrând în fuga mea chiar în camera aceea, unde erau două paturi suprapuse, o pictură în umbră sub cel de sus, un calculator, şi la calculator, Beze. În clipa aceea, am reuşit să mă trezesc.



Acum sună atât de penibil. Dar stresul era continuu. Şi disperarea. Şi nefericirea. Şi frica. Şi mereu graba aceea... Dar salvarea a venit. Salvarea mereu va veni. Şi ne vom întoarce la pace, linişte, fericire şi încredere. Şi la siguranţa că nu trebuie să ne grăbim nicăeri, totul se va întâmpla la momentul potrivit.

Îţi mulţumesc. Pentru intenţia din spatele a ceea ce ai vrut să faci, şi pentru că n-ai făcut-o.

parts.

You're like the wind.

Unhooking parts of me that I spent so much time to find and attach.

I miss you.

Though you're near, I miss you so much.

You're stealing back the parts of you that you gave me.

Those tiny bits that once were my only nectar of life.

It only takes a loss.

A loss or a gap that you didn't fill.

To make me feel like I could die.

I always forget to feel hurt when it happens.

Hurt comes late to me.

It enters my heart, tired of me.

Even my hurt is tired of me.

So I've started to forget to suffer.

But it still hits me from time to time.

And just because I forgot how it is, it seems like an earthquake could attack me.

And then all that's left is shredded parts.

.

enchained by freedom

Remember that time when I felt so vast, like an ocean? I felt like I could discover millions of things that would float out of the depths, things I could never throw out of myself and show to the world. I was like an ocean that was suddenly disturbed by something writhing deep inside, I was restless and unpatient to spit it out.

But I was wrapped in that freedom. It chained me. It was a freedom that shouted "Let me embrace you, or you will lose me forever!". I was so restrained by that sudden freedom, that fear took over me, and I let it go. It was a false freedom, but it was so strong, that I mourned the loss for a long time.

It is now that I realize that freedom is free. You don't know when it embraces you, and when it does, you don't even feel like you need it anymore. Because it's a freedom that makes you feel safe.

I couldn't force myself to be free that moment.

I don't regret it. Maybe I would've ruined something inside of me.

I still feel like something deep, deep down doesn't work properly. But whatever is ill, it would come up to the surface eventually, and I would find the cure. But I am no longer eager and restless. It may come up when it pleases. That'll be the right time. No need to rush things up.

This is real freedom. Feeling ok with yourself.

Il est dèja passé?

Mă simt la fel, dar realizez că multe s-au schimbat în bine pe parcursul acestui an. Cred că a fost anul schimbărilor, un an de tranziţie, de evoluţie, de transformare. Un an pregătitor pentru 2010... căci transformarea are un rost. Viitorul se anunţă roz. Nu roz, încă nu-mi place rozul (asta nu s-a schimbat :))), pardon, ci... nici nu ştiu ce culoare îmi mai place. Culoarea aia nepământeană de la marginea curcubeului, pe care nimeni nu o percepe.
Deşi am fost mult prea des tristă în 2009, anul în sine nu a fost trist. Transformările nu sunt triste. Au existat multe momente de maximă fericire, poate chiar zile la rând. Iar tristeţea izvora din dorul de ele. Şi din firea mea contemplativă, melancolică, îndreptată spre trecut.
Încă am tendinţa ca, atunci când sunt singură, să mă întristez. Dar o bună parte din timp sunt pur şi simplu bine dispusă. Sunt fericită să constat asta. N-am făcut umbră pământului degeaba anul ăsta.
Am început anul cu energie, poftă de viaţă şi încredere (în mai multe chestii). Sper să rămân aşa. Să devin mai aşa :)). Probabil nu am încă toată bucata de fericire care mi se cuvine, dar bucata de destin n-a zburat nicăeri. O am. Am observat-o. Nimic nu e fără rost. Până şi nostalgia. Nimic nu se pierde. Totul se transformă. Şi realizăm că, de fapt, avem un mare noroc.


Post mult prea deschis şi sincer :)). Dar... exact aşa cum am început să devin.