boli

Sunt prea speriată. Mă închid aici, fug de suferinţa celorlalţi, sunt îngrozitor de egoistă, dar pentru că mi-e frică. N-am curajul să privesc un om cu calm, ajutându-l, pe când acel om se chinuie în ghearele durerii.
Am cunoscut durerea fizică. Am cunoscut-o. Am cunoscut cum e când ţi se umflă miocardul sau tiroida din diferite motive psihice. Dar n-am cunoscut durere din alte motive, pur fizice, o durere atât de mare încât să facă şi pe cel mai bun, altruist, modest om să icnească incontrolabil, evident într-un mod încă reţinut. N-am simţit-o sub pielea mea. Am icnit de suferinţă, am plâns, m-am zvârcolit, m-a durut fizic, dar eu nu sunt cea mai bună, altruistă şi modestă persoană. Am exagerat. Deci nu a fost apocaliptic.
Mi-e atât de frică şi îmi pare rău că evit să privesc ghinionul altuia în faţă. Să-l înfrunt, să lupt cu el ca o tăuroaică ce ar trebui să fiu. În schimb, mă încui în propria-mi disperare şi-mi acopăr urechile. Durerea mea e mult mai suportabilă. Încă se poate trata cu ibuprofen.