Boticul lui umed care-mi mângâie faţa. Cât bine îmi face, nici nu ştie.
Nici măcar lui nu-i pasă. Nu-i pasă decât atunci când îl mângâi şi când îl las să mă muşte. Dar îl iubesc aşa mult... dacă nu era el acum, mă înecam în viaţă.
Oricum... e atât de clar încât mă atrage ideea de a deveni un diavol. Mă tot gândesc dacă asta va rezolva ceva, sau doar va picta cu corectorul peste propoziţiile care au stricat povestea. Mă tot gândesc dacă asta va rupe foaia (ceea ce nu vreau. Dar nu vreau nici s-o păstrez atât de murdară...).
Aş plăti înzecit ca să cumpăr ibuprofenul ce ar vindeca durerile de tot felul (inclusiv cele de inimă). Dar nu e în stoc. Am să aştept până aduc noi rezerve; dacă nu, găsesc eu un medicament mai tare să-l înlocuiască.
Boala mea doare prea tare. E o combinaţie de răni adânc îngropate în carne şi în miocard, şi ciroză, care înseamnă încă ceva durere în plus. Nu mai pot suporta mult timp. Îmi trebuie acum!
Nu cred că ar fi o mişcare bună să devin un diavol. Nu ar durea mai puţin. Ar trebui să devin un înger, numai ei se pot vindeca singuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu