Doamne, cât am sperat ca acel loc să fie al lui...
Mi-au dat lacrimile când i-am văzut lucrurile împrăştiate pe podeaua de lemn, împreună cu fire de nisip şi urme proaspete de tălpi umezite de marea lui. Marea noastră.
Dar nu ştiam dacă era chiar el.
Îl cunosc, doar parţial, după faţa lui care mă face să mă gândesc la o plajă. Marea lui, nisipul lui, cerul, norii şi soarele, toate ale lui şi, pentru câteva clipe răzleţe, ale mele. Îl cunosc şi după talentul lui comun cu al meu, tânguirea aceea sensibilă pe care n-am auzit-o niciodată la el, dar pe care ştiu că o poate cânta... Îl mai cunosc după valurile lui răcoroase care mi-au împroşcat inima de pescăruş şi m-au zgribulit, făcându-mă să mă înalţ mai greu, dar amplificând senzaţia dezmierdării vântului vălurindu-mi penele.
Am sperat până la cer să fie el. Toate cămăşile lui albe, tricouri, corzi, bucăţi de sacâz, partituri, parcă le întrezărisem deja printre foi scrise şi pătate de cerneală în care se găsea o suferinţă pe care numai coarda mi o poate reda. Am scotocit printre ele, dar mi-am dat seama că mi s-a părut. Nicio cămaşă albă. Nicio partitură, coardă sau bucată de sacâz. Mereu acele foi suferinde în care crezusem că-i văd scrisul, în care mi se păruse că mă oglindesc, care-mi renăscuseră speranţa.
Dar nu e podeaua lui. Nu e plaja lui.
Dacă ai fi fost tu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu