jocuri de copii tembeli! :D

Got tagged.

Ieri am citit o nuvelă horror mega. E a doua lectură care m-a îngrozit, ever ( şi chestiile de genul ăsta nu mă sperie prea uşor ). Prima dată, citeam "Mâna dreaptă a diavolului". Era noaptea târziu, lumina aprinsă, nimic ciudat; în afară de faptul că simţeam încontinuu că e cineva în spatele meu, privindu-mă; simţeam nevoia să mă întorc la fiecare 5 secunde să verific.
La fel şi ieri. Era 1 noaptea şi lumina era aprinsă. Am început să citesc nuvela asta peste care dădusem din întâmplare cu o zi înainte; îndoisem colţul primei pagini pentru că numele personajelor mi se păruseră interesante :)). E vorba despre "Pasajul de Nord-Vest", de Barbara Roden.
E vorba despre o bătrână văduvă, Peggy, care locuia sus, pe munte, singură cuc. Dar nu se simţea singură sau înspăimântată, pentru că se lua cu treburile. Chiar îi plăcea viaţa de aici. În momentele de odihnă se bucura de privelişte şi, uneori, asculta radio.
La un moment dat, în viaţa ei intră doi "băieţi" de vreo 20 de ani. Robert, morocănos şi unsociable, şi Jack, un băiat normal din toate punctele de vedere. Ei erau best friends. Veniseră probabil în excursie, doar ei doi, şi se stabiliseră într-o cabană ca vai de mama ei, în care locuise un om dispărut.
Într-o zi, după o perioadă destul de lungă fără nicio veste de la ei, Peggy se pomeni cu Jack la uşă. Spunea că Robert a plecat singur la plimbare. Peggy îi pregăteşte ceva de mâncare; în timp ce-o face, se uită la el pe fereastră. El pare că i-a simţit privirea, dar nu se uită la ea, ci înspre deal, părând destul de concentrat. Peggy nu vede nimic în direcţia aia. Când îl strigă, el întoarce capul cu o expresie speriată.
Dupa ceva timp, îşi face apariţia la cabană şi Robert, care acceptă să vină împreună cu Jack la cină în seara respectivă, la ora 6.
Pe la 5 fără ceva, Peggy se pregăteşte să se ducă să gătească. Brusc, i se pare că cineva o strigă dinspre deal. Dar nu e nimeni. Se simte privită. Deodată, îşi dă seama cât de expuse sunt ea şi cabana, şi cât de mici.
A dat drumul la radio şi ascultă în timp ce găteşte nişte "şlagăre de demult". La un moment dat, se uită pe fereastră, înspre potecă, şi vede o siluetă. Recunoscând părul deschis la culoare al lui Jack, se gândi că veniseră mai devreme. Se uită la ceas - era 5 şi 10. Începu melodia "Peggy Sue" al lui Buddy Holly. Când se uită din nou pe fereastră, silueta dispăruse. Îi chemă pe băieţi înăuntru; dar mai târziu îşi dădu seama că nu e nimeni acolo. Singurul răspuns era cel al lui Buddy Holly.
Un ţiuit static de la radio o făcu să tresară. Pentru o clipă se auzi numai un bâzâit slab; apoi Buddy Holly reveni, luptându-se cu paraziţii, căci îl auzi rostind "Peggy". O altă izbucnire de zgomot alb, apoi semnalul redeveni clar; numai că acum cânta Beatles, la jumătatea piesei "Help". Peggy avea des probleme cu aparatul seara. Melodia se termină, iar moderatorul spuse "Urmează alte şlagăre după pauză". Peggy îşi dădu seama că ascultase acelaşi post all the time. După câteva izbucniri de paraziţi, radioul muri.
Out of nowhere, o voce stridentă o strigă pe nume. "De data asta categoric nu e Buddy Holly", gândi ea şi porni spre usă să-i întâmpine pe băieţi. Dar înlemni.
Robert alerga disperat pe potecă. Îi spuse că Jack a dispărut exact sub nasul lui la 5 şi 10, exact când a crezut Peggy că-l vede pe potecă. Vrând să-şi verifice ceasul, Robert văzu că murise.
Căutându-l pe Jack în jurul cabanei, crezu iar că vede o siluetă pe potecă. Când se uită, nu era însă nimic. Probabil i se păruse şi mai înainte că-l văzuse pe Jack.
Se întoarseră în casă. Era timpul să sune la poliţie. Însă telefonul era mort. Se hotărâră să plece în vale cu Jeep-ul ei, dar nu înainte să bea o cană de cafea. În timp ce făcea cafeaua, ceva i-a atras privirea pe fereatră.
Un chip se uita fix la ea.
Scoase un ţipăt sufocat. Îi luă o secundă să -şi dea seama că ceea ce vedea era, de fapt, reflexia ei în geam. Dar ceva îi atrăsese privirea. Probabil fusese o reflexie a unui obiect din cameră. Doar asta putea să fie. Nu era nimeni afară.
În faţa cabanei sunau clopoţeii de vânt.
Un gând care se ascundea în mintea lui Peggy de ceva timp ieşiu la iveală, iar ea ridică ochii, ascultând atent. Trânti ceaşca pe masă. Auyzea clopoţeii, dar nu şi vântul printre ramurile copacilor. Iar draperiile nu se mişcau deloc în dreptul geamurilor deschise. De ce auzea clopoţeii, dacă nu bătea vântul?
Plecă în grabă cu Robert. Cu un imens efort de voinţă, ieşi afară şi se îndreptă spre Jeep, cu ochii în pământ. Dar strigătul lui Robert a oprit-o. Se uita spre o siluetă învăluită-n întuneric, la vreo 20 de metri de ei. Robert credea că-i Jack şi se îndrepta spre ea. Brusc, când ajunse la 3 metri de siluetă, se opri. Strigă, întrebă silueta întunecată ce este. Peggy rupse vraja claxonând. Imediat, Robert fugi spre maşină. Peggy răsuci cheile, dar nu vroia să pornească, bateria era moartă. Robert împinse maşina, sări în ea şi o luară la vale. Peggy băgă în viteza a doua, luă piciorul de pe ambreiaj, motorul porni şi plecară de acolo.
Mai târziu cu câteva săptămâni, când veni să-şi ia lucrurile pentru a se muta la o rudă, Peggy găsi ceasul lui Jack. Arăta ora 5 şi 10.


Nu mă sperie sângele, ci umbrele. Necunoscutul. Misterul rămas nedezlegat. Probabil de asta, în seara aia, am rămas afectată de nuvelă. Aveam în minte tot felul de scenarii şi parcă vedeam umbre peste tot. Am avuit nevoie de o oră de lectură uşoară, funny, de "Supermenajera", ca să-mi revin :)). Ok, nu cred că nuvela asta a fost singurul motiv pentru care n-am putut să adorm. Probabil că şi Pepsi e de vină :">.
Anyway.. great writer, this Barbara Roden. Poate e năşica lui John Saul.