Nu-mi explic ce e cu viaţa asta. Tocmai când pare că se îndreaptă şi te duce în direcţia dorită, îşi schimbă brusc sensul şi te readuce la normal. Şi prin termenul "normal" mă refer la starea aceea obişnuită de lipsă de încredere şi de nesiguranţă. Mai are vreun rost s-o trăieşti când ea oscilează între normalitatea generală şi normalitatea mea? Şi niciodată nu îmi dă ocazia să ajung la vârful muntelui de fericire pentru a scăpa o dată pentru totdeauna; mă lasă doar să-l admir de departe, de fiecare dată cu siguranţa că voi ajunge la el, înainte ca şoseaua aleasă să se întoarcă în unghi de 0.01 grade şi să mă lase cu buza umflată. Nici de data asta n-am ales drumul cel bun. Dar ăsta m-a adus mai aproape decât oricare altul. I-am văzut crăpăturile care mă avertizau, dar eram destul de oarbă încât să cred că îmi permit să le ignor.
De mult am abandonat cutia cu vopsea de culoarea cerului cu care îmi vopseam şoselele. Într-un fel mă făcea să simt o parte din fericirea aceea specială care mă aşteaptă pe vârful Muntelui, în jurul căruia era cerul albastru pe care aş fi putut să-l ating. Nu mai speram s-o găsesc după ce o lăsasem baltă pe un drum ca oricare altele. Am întrezărit-o de pe şoseaua asta, în timp ce mă întorceam. Nu era prea departe - exact pe şoseaua alăturată. Am ridicat-o şi am văzut că mai era foarte puţină vopsea de culoarea viselor pe fundul cutiei. Am zâmbit cu nostalgie şi am luat-o cu mine, deşi sunt aproape sigură că o voi abandona iar. Nu voi avea destul curaj să mai vopsesc vreun drum.
M-am gândit de mult să cumpăr o cutie cu vopsea de altă culoare. Poate de culoarea norilor din jurul Muntelui, în timp ce soarele apune. Dar amintirea cerului albastru, care acum e plin de nori omogeni, gri închis, m-a oprit; şi nici razele soarelui de amurg n-au rupt mătasea gri pentru a o colora şi a-mi da curaj. Deci drumurile mele rămân gri pentru moment.
Tovarăşii mei de drum nu sunt permanenţi. Uneori pleacă, alteori vin înapoi părând mai de încredere ca niciodată, uneori chiar îmi pun piedică sau mă împing de pe un pod în apa rece ca un colţ de Iad părăsit şi de demoni. Uneori par să coloreze ei singuri drumul cu privirile lor vesele, aparent sincere şi iubitoare. Doar în doi dintre ei ştiu că pot avea încredere totală, dar ei apar rar, ca două perle negre într-un ocean de pietre. Ei aproape destramă norii, dar n-am nevoie de razele soarelui din spatele norilor cât am nevoie de razele din ochii lor. Ei îmi luminează calea mai mult decât ceilalţi. Acum le simt lipsa mai mult decât oricând.
Cutia de vopsea de culoarea cerului n-am cumpărat-o. Mi-a fost dăruită de un tovarăş de drum aproape la fel de preţios ca cele două perle negre. Mi-e frică să cred că n-o să mai apară să-mi ţină companie niciodată. Ştiu că dacă aş vopsi drumurile cu vopseaua de la el, ar putea apărea, cum făcea în altă eră. Dar nu sunt sigură şi nu vreau să irosesc vopseaua. Ştiu că el aştepta ceva în schimbul companiei lui, iar eu nu i-am oferit înapoi decât compania mea şi alte cadouri imateriale infime în faţa a ce vroia de la mine. După ce m-a părăsit, am plutit pentru mult timp în oceanul în care m-am aruncat singură pentru că nu vroiam să cred, nu puteam să cred că asta e tot.
Dar acum nu vreau să mă cufund în amintiri. O să mă gândesc la toate astea mâine, sau mai bine deloc. Nu sunt decât o libelulă fragilă în lumea asta mare, plină de metafore înşelătoare şi de animale care de-abia aşteaptă să mă înece. Nu am timp pentru nişte amintiri care n-ar încăpea în creierul meu atât de mic. One at a time.
I'll think about it tomorrow...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu