duminică, ianuarie 18

nu eşti decât o proastă şi vrei să dormi.
vrei să dormi, da. vrei să te scufunzi în acel râu şi să nu mai ieşi, nu, nici măcar pentru a respira, pentru că la urma urmei îţi pot apărea şi branhii. vrei să fii cărată de curent până la mare, şi acolo, acolo e frumos. acolo ai să faci alte lucruri, ai să fii altcineva. acolo ai să primeşti ce n-ai fi putut primi, acolo doreşti şi ţi se va îndeplini.
atunci, prin curenţi şi printre tufe de alge, printre pietoni ce trec rifturi şi ucigaşi de ocazie, vei trăi veşnic, o viaţă ca prin ceaţă, dar în care nu ai amintiri, ci doar prezentul. nu ai un viitor logic, ci doar prezentul. nu ai nimic decât ceea ce este aparent, dar vei fi fericită în nebunia ta.
şi nu vei şti când vei muri, pentru că vei intra în acelaşi fel de lichid prin care oarecum te mişti, oarecum vezi şi oarecum auzi. nu vei şti de tine, nu vei fi tu, ci un conglomerat de personalităţi pe care nu le vei cunoaşte niciodată în întregime; vei uita de fiecare după ce nu o vei mai avea, iar dacă o s-o ai vreodată din nou, nu îţi vei da seama că nu e pentru prima dată. uneori nu-ţi vei da seama nici cine eşti în acea clipă. şi niciodată nu vei şti cine vei mai fi. dar chestiile astea nu te vor preocupa niciodată...
acum, când scrii despre acea lume, ai vrea să o îmbrăţişezi şi să intri în ea. e infinită. nu te sperie nimic şi nimic nu e trist acolo. de fapt, nici măcar nu e un loc, ca să zici că eşti acolo. e, probabil, un timp, o perioadă, o eră infinită şi de care nu-ţi poţi aminti în întregime când ieşi din ea. raţiunea n-are ce căuta atunci. călătoreşti cu inima şi trupul l-ai lăsat în urmă, împreună cu tâmpitul de creier care tot ce face este să îngreuneze viaţa. ştii că e prost, şi că asta te face şi pe tine proastă; de altfel, toate creierele din lumea asta sunt proaste. numai inimile nu sunt. şi numai atunci, în oceanul acela, inima nu este terorizată de creier.
ştii că nu eşti decât o proastă, şi de aceea vrei să dormi şi să visezi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu