ascult o melodie veche.
timpul curge încet şi deprimant, la fel ca lichidul roşiatic cu confetti din lampa mea leneşă de birou. ţăcănitul constant al tastaturii aproape mă face să adorm în timp ce tastez. m-am săturat de sprite-ul din pahar, ultima ţâră dintr-o jumătate de sticlă băută aproape cu silă, ca-ntr-un ritual, pe parcursul după amiezii. cred că mi s-a impregnat în sistem obiceiul de a da pe gât lichide seara. şi n-o să fie vorba de ceaiuri până nu-mi termin sticlele de suc rămase de la revelion.
pe vremuri melodia asta îmi dădea fiori. îmi amintesc cum mergeam spre liceu, cu ea în căşti, parţial prezentă în prezent, cu lacrimi în ochi dedicate fetelor din secolul 19-20 din asylum, despre care este scrisă melodia. nu e deloc tristă, nu în versuri, nu în tonalitate, în nimic. dar, prin natura ei gohic-înspăimântătoare care nu mă înspăimântă deloc, mă înduioşa. acum, după trei săptămâni ( ceea ce înseamnă un secol ), mă cam plictiseşte. 80% din playlistul meu mă plictiseşte.
singurele lucruri care ( încă ) nu mă plictisesc sunt să citesc bloguri şi cărţi noi. de toate tipurile. dar se termină repede. acum, din fericire, am 2 jumate rămase de citit. în curând, o să trebuiască s-o invoc pe fortuna să-mi crească şansele de a-mi vedea din nou puşculiţa.
adio.