sâmbătă, decembrie 12

Mendebil(a)

Mergea încet pe asfaltul gol, rece şi gri. Avea părul lung, negru, lăsat pe spate, altfel decât de obicei. Vântul îi umfla rochia albă, subţire, care lăsa să i se vadă pielea albă-vineţie. Avea picioarele goale.
Rătăcea printre blocuri, pe străzile pustii şi negre, luminate din când în când portocaliu de către un felinar amărât. Deznădejdea că va ajunge undeva, oriunde, începea să o cuprindă când vedea că blocurile nu au scări, că după cotiturile potrivite nu apărea bulevardul. Începu să ningă, iar fulgii goi i se împleteau în păr şi îi făceau pielea de găină când îi cădeau pe mână. Începu să tremure de frig şi disperare. Când un tunet fără explicaţie despică nimicul de dincolo de cer, un fulger îi străpuse inima şi începu să alerge.
Alerga fără rost pe străzile întortocheate, prin labirintul fără ieşire, ca un şoarece în capcană. Viscolul îi răscolea părul negru în toate direcţiile, iar unii fulgi răzleţi îi intrau în ochi, înceţoşându-i privirea.
Oare vedea bine? Un om se apropia într-un ritm calm de ea. Era îmbrăcat într-o geacă fără nicio caracteristică, iar ochii lui de culoarea opusă felinarelor parcă se uitau prin ea. Timpul încetini, fiecare secundă devenind un val înecăcios, până când ajunseseră faţă în faţă, până să se atingă. Prima lovitură furtunoasă de pumn îi izbi pieptul. Furioasă, ea-l lovea, îi sfâşia geaca, tricoul, pielea, muşchii, inima, ţipând.
-Eu nu te iubesc! Nu te iubesc! Nu te iubesc! Nu te iubeeesc!...
Sângele lui fierbinte o împroşcă peste tot, carnea lui îi intră sub unghii, aroma lui îi pătrunse până în adâncuri.Îi era însă mai frig ca niciodată. Îl lovea din ce în ce mai rar, hohotele de plâns punând stăpânire pe ea. Ultimul pumn fusese ca o mângâiere.
De-abia când porni din nou, ea-şi dădu seama că timpul stătuse în loc. Fulgii îşi continuară destinul liniştiţi, înspre mormântul de asfalt, vântul o pălmui din nou, iar el îşi continuă drumul neatins, din nou întreg. Îl privi cum mergea, ca un somnambul, ca o fantomă al cărei loc nu este în lumea asta.
Totul era ca înainte. Totul, în afară de sângele lui care continua să i se scurgă pe faţă, pe corp, pe picioare, pentru a dispărea când atingea asfaltul. Sângele, şi inima lui, pe care o ţinea în mână. Se întinse pe jos, ghemuită, şi şi-o lipi de piept.
Apoi, imediat înainte să adoarmă, să se lase îmbrăţişată de somnul veşnic, sau poate imediat după, ea muşcă din inima lui şi înghiţi...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu