dar hai sa vorbesc cu tine, daca tot suntem la capitolul asta.
hei, sunt eu, ma recunosti? sufletul pe care l-ai creat in graba, brut si incapabil de schimbare. vreau sa-ti povestesc despre cum viata mea tinde sa n-aiba importanta. ia-o in ce sens vrei, ca tot e adevarat. vreau sa-ti povestesc despre scena pe care nu voi urca niciodata, atat de frumoasa, atat de plina. aplaud cand rezonez cu ea. aplaud, dar nu cotneaza, pentru ca sunt doar un om, iar sala cuprinde miliarde. vin si pleaca, coboara si urca pe scena, isi fac numere si numere si numere. iar eu, statica, privesc totul, si aplaud invizibila.
iubesc personaje. personaje care nu vor avea vreodata legatura cu mine, caci eu sunt in afara piesei lor. eu doar ii aplaudam si ii aplaud, dandu-le probabil o senzatie care e datorata maretei sali care ii surzeste si nu mie. si ma doare ca n-am sa fiu niciodata acolo, sa traiesc printre ei, cu ei. uneori ma inchipui personaj. cine stie, paote sunt camera ta, un narator de-al tau, poate joc si eu un rol pe-aici. dar pana si rolul meu n-are sens, ar fi din alta piesa pentru ca se traieste in doua lumi diferite iar eu nu pot intepa suprafata uneia.
ce vreau eu sa te intreb... de ce m-ai cusut de scaun, daca nu ma pot abtine sa imi doresc cu atata ardoare sa urc? sau de ce mi-ai dat sentimente, daca sunt lipita de scaun? de ce esti tu salvator? ce vei face pentru mine?
daca m-ai salva, si m-as duce pe scena, as fi un personaj atat de nou si de nedorit incat tot as fi mizerabila.
dumnezeule, pentru ce m-ai facut daca nu traiesc?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu