kabuki...

Okuni, cât ai să mai dansezi?

L-am privit pe Densuke. Era a lui Omatsu, a trebuit să-mi reamintesc. A câta oară?

El mi-a fost înger păzitor şi-n vremea când am lepădat,

şi când Sankuro încetase să mă iubească,

şi atunci când Okiku mi-a frânt inima;

iar când Sanza mi-a acaparat fiinţa, din disperare,

şi-a făcut-o soţie pe Omatsu.

Dar mi-a rămas înger păzitor.

Acum l-am scăpat. De faţă cu Omatsu, îmi lipisem buzele de ale lui,

fierbinţi ca sângele şarpelui pe care l-a băut, obligat de mine.

Îi supsesem otrava şi din trup, şi din adâncul sufletului.

Am lăsat-o să mă contamineze.

Pentru că nu era numai boală în ea. Era şi o parte din el.

Apoi am dat-o afară.

Gâtul şi interiorul îmi ardeau, dar nu-mi păsa.

Mai bine că nu ştiam ce avea să fie.

Simţind că o zic cu două limbi, i-am răspuns.

Până mor.