Dacă aş muri acum, în clipa asta, aş muri fericit.

Sunt pictor. Trăiesc liber sub cerul turcoaz al Italiei. Nu am decât o căsuţă modestă la ţară şi ustensilele de pictat. Dacă aş fi avut mai mult, n-aş mai fi fost Gio. Aş fi fost Giorgio, un om cu picioarele pe pământ, prea plictisit ca să fie fericit.

Stau şi privesc peisajul ondulat care mi se întinde în faţa ochilor. Podgoriile se întind în faţa mea leneşe, strălucind. Soarele de după-amiază mă înveleşte în căldură. Adierea blândă cu miros de struguri mă face să închid pentru o clipă ochii. Sorb încet din vinul roşu vechi de aproape un veac, care provine din aceste podgorii. Simt cum mă cuprinde iubirea faţă de pământul natal. Vreau să pictez sentimentul, să dansez cu pensula pe ritmul inspiraţiei. Vreau să pictez dealurile acestea printre care am crescut şi îmi voi creşte copiii. Fără să mă gândesc prea mult la ce fac, iau pensula şi încep să o plimb peste suprafaţa imaculată a pânzei.

Aud un glas în depărtare. Îmi strigă numele. Giorgio? Trebuie să fie vorba despre ceva important dacă cineva mă strigă aşa. Sunt tot timpul strigat Gio.

Mă întorc cu frică spre sora mea, care de abia ajunsese lângă mine, gâfâind de efort şi cu o expresie îndurerată pe faţă.

- Maria.. ce e?

Ea nu spune nimic. O lacrimă i se prelinge pe obrazul tânăr. Începe să plângă în hohote disperate, agăţându-se de mine.

- Maria.. Mia.. draga mea, ce s-a-ntâmplat?!

- A.. murit.. A murit!...

- Oo nu.. tata! am strigat eu, disperat.

- Nu tata.. Ea!... An.. Andrea, a reuşit să articuleze ea printre sughiţuri.

În clipa când îi aud numele, un ciocan mă loveşte în cap şi în inimă. Nu pot să zic nimic. Nu mai pot respira. Ritmul inimii încetineşte. Timpul se lungeşte. Fiecare secundă e o oră. Îmi simt capul zvâcnind încet, în valuri ascuţite de durere. Şocul mă paralizează.

Când timpul revine la normal, îmi simt ochii arzând şi văd ca printr-o peliculă subţire de apă. Mă doare tot corpul. Nu mai ştiu nimic, mă gândesc doar la ea, la faţa ei albă încadrată de păr arămiu, în valuri.. la ochii ei albaştri care spuneau mai mult decât ar fi spus gura ei dacă ar fi putut vorbi.. la mâinile ei capabile să mângâie o persoană tristă mai uşor decât orice vorbă bună... la cât de prost am fost s-o las să plece în vizită la tatăl ei din America.

O ascult cutremurat pe Maria citind scrisoarea tatălui Andreei. Murise de cancer. Nimeni nu ştiuse că suferă de această boală până atunci. Nu avea cum să ne spună..

Am scos, tulburat, ultima ei scrisoare adresată mie. Era scrisă acum câteva zile. Acum puteam să explic sensul acelor rânduri.



Gio,



Aici este miezul nopţii. Presupun că la voi este dimineaţă deja.

Îţi scriu acum pentru că nu ştiu dacă voi mai apuca...

Vroiam doar să vă spun tuturor cât de mult însemnaţi pentru mine. Faptul că voi m-aţi iubit necondiţionat pe când toţi ceilalţi m-au gonit ca pe o intrusă doar din cauza defectului meu m-a făcut să am în sfârşit încredere în mine şi să nu-mi pese de ce zic alţii. Iubesc toată familia Bruni - pe tine, pentru că eşti bărbatul vieţii mele; pe Mia, deoarece mi-a fost aproape ca o fiică, şi ştiu că şi ea mă vede ca pe mama pe care n-a avut-o niciodată; pe Vicente, un socru care m-a apreciat mai mult decât propriul tată; şi, nu în ultimul rând, pe Liliana, care mi-a fost ca o soră. Toţi m-aţi înţeles, deşi n-am putut scoate un cuvânt. Aţi fost adevărata mea familie.

Regret că m-am întors în New York. E un oraş agitat, care nu-mi face deloc bine. Stau singură cuc în apartamentul imens al lui tata, pe când el e plecat la Tribunal. Iar când e acasă, vorbeşte la telefon cu clienţii sau cu juraţii... Ca de obicei, nu prea mă bagă în seamă.

Aş fi vrut ca în aceste clipe triste să mă aflu în compania celor cărora le pasă cu adevărat de mine. Nu mă simt prea bine. Dar cu încredere în Dumnezeu o să trec peste asta!



Vă sărut pe toţi. Nu mă uitaţi!



Cu drag,

Andrea.





Trec zilele. Trec săptămânile. Trec două luni. Furia mea pe Dumnezeu a pălit. Dar durerea este la fel de mare. Acum e toamnă. Peisajul din faţa ochilor mei e dezolant. Totul mort. Podgoria lipsită de viaţă. E prima încercare de a picta de când ea a dispărut din viaţa mea.

Ridic pensula şi încep să mâzgălesc peisajul pe pânză. Îmi continui pictura neterminată.

Spiritul ei se simte în toată compoziţia.

Prima jumătate e plină de fericire. Natura pare s-o aştepte pe zână să se întoarcă. Totul pare entuziasmat în anticiparea enormei bucurii la reîntâlnire..

A doua jumătate este tristă. Aproape totul a murit de durere că zâna nu se va întoarce niciodată. Se simte deprimarea în fiecare trăsătură de pensulă. Ultimele vieţuitoare se veştejesc de dor. Şi, ultimul din josul pânzei, pârâul este mâlos şi murdar, împiedicându-mă să văd reflexia ei dintr-o altă lume...

Ridic ochii spre cerul cenuşiu de furtună al Italiei şi aproape mă desprind de trup ca să zbor spre Andrea. De-ar fi aşa uşor. Trăiesc în altă lume, şi totuşi sunt capturat fizic în lumea muritorilor.

Nu ştiu ce să fac...





"Giorgio Bruni a fost găsit inconştient pe dealul unde îi plăcea să picteze de sora lui cea mare, Liliana Bruni. Aceasta l-a dus cu greutate în casa lui de la marginea satului X, de unde a chemat ambulanţa. Medicii au declarat că Bruni este într-o inexplicabilă stare de comă. O pacientă care pretinde a avea puteri tămăduitoare susţinea că Bruni şi-a indus această stare de comă şi că nu poate să-l trezească cu ajutorul puterilor sale în acest caz. Medicii sunt sceptici; cu toate astea, şi ei declară că există o posibilitate destul de mare ca Bruni să nu se trezească niciodată din comă."

Cotidianul Italian, 06.10.1997