Suferinţele tînărului Werther

Zadarnic întind braţele spre ea dimineaţa,

când mă trezesc din visuri apăsătoare;

în van o caut noaptea lângă mine în pat,

când m-a amăgit un vis

fericit şi nevinovat,

în care stau lângă ea

în iarbă

şi îi ţin mâna în mâna mea

şi i-o acopăr cu mii de sărutări. Ah! Şi atunci

când, încă pe jumătate adormit,

întind braţele după dânsa şi mă trezesc... inima

mi se strânge

şi din ea ţâşneşte un şuvoi

de lacrimi şi plâng nemângâiat,

cu gândul la un viitor întunecat.

eu cunosc

lacul care soptea iar eu eram prost...

donc, il nous reste rien

ma simt de parca as fi undeva, departe in puterea noptii vide pentru ca somnul m-a furat din nou.

e o noapte imensa si groaznica pentru ca am decis ca vreau sa ma desprind. si m-am culcat... fara sa realizez ca e o greseala foarte mare, ca la trezire voi fi rupta de dimineata, rupta de pamant. un om fara de dimineata e un om daramat. un om fara sprijinul diminetii nu are de ce sa se agate cand plange, asa ca imbratiseaza perna, spatarul canapelei dincolo de care se afla unul dintre peretii aia impregnati cu nimicuri puturoase care nu s-ar transforma odata in lichidul inecacios ce i-ar facilita inaintarea.

nu am nevoie de pereti. nu am nevoie sa-mi mai trag pielea, de pe unghii inspre mana, inspre umar, inspre gat, pana la pleoapa. toate drumurile pe care le-am facut trebuie sa le las in urma, ca dovezi batatorite care se vor salbatici la loc. cineva zicea candva... am vrut sa simt totul deodata. si uite acum.

odata, mi-am taiat inima cum ai taia un atom, si am insirat protoni si electroni pe tava. si un inger rebel mi-a spus ca voi primi triplul. singurul dusman ar fi fost frica... dar chiar daca era asa, acum am sa las bucuria sa-si faca numarul.

marire tie, salvatorul nostru

pf.. da. ce sens n-are si titlul asta. sau o avea si nu stiu eu? stiu doar ca suna bine, suna maret. si alta idee n-am pentru ca putin imi pasa de arta.

dar hai sa vorbesc cu tine, daca tot suntem la capitolul asta.

hei, sunt eu, ma recunosti? sufletul pe care l-ai creat in graba, brut si incapabil de schimbare. vreau sa-ti povestesc despre cum viata mea tinde sa n-aiba importanta. ia-o in ce sens vrei, ca tot e adevarat. vreau sa-ti povestesc despre scena pe care nu voi urca niciodata, atat de frumoasa, atat de plina. aplaud cand rezonez cu ea. aplaud, dar nu cotneaza, pentru ca sunt doar un om, iar sala cuprinde miliarde. vin si pleaca, coboara si urca pe scena, isi fac numere si numere si numere. iar eu, statica, privesc totul, si aplaud invizibila.

iubesc personaje. personaje care nu vor avea vreodata legatura cu mine, caci eu sunt in afara piesei lor. eu doar ii aplaudam si ii aplaud, dandu-le probabil o senzatie care e datorata maretei sali care ii surzeste si nu mie. si ma doare ca n-am sa fiu niciodata acolo, sa traiesc printre ei, cu ei. uneori ma inchipui personaj. cine stie, paote sunt camera ta, un narator de-al tau, poate joc si eu un rol pe-aici. dar pana si rolul meu n-are sens, ar fi din alta piesa pentru ca se traieste in doua lumi diferite iar eu nu pot intepa suprafata uneia.

ce vreau eu sa te intreb... de ce m-ai cusut de scaun, daca nu ma pot abtine sa imi doresc cu atata ardoare sa urc? sau de ce mi-ai dat sentimente, daca sunt lipita de scaun? de ce esti tu salvator? ce vei face pentru mine?

daca m-ai salva, si m-as duce pe scena, as fi un personaj atat de nou si de nedorit incat tot as fi mizerabila.

dumnezeule, pentru ce m-ai facut daca nu traiesc?...

Cendres...

Après toi, le déluge
Après toi, le désert
J'ai perdu mon refuge
Un morceau d'univers

Après toi, le début
D'une période glacière
Un froid presqu'inconnu
Poussière dans la poussière

Alors je cherche ailleurs
Un autre monde,
Loin de nos ombres
Loin des décombres

Alors je cherche ailleurs
Une autre terre
Pour me défaire
Et tout refaire
Mais pas la même erreur

Après toi le désordre
Le chaos d'un volcan
Il nous reste que des cendres
Des vestiges d'autres temps

Après toi le déluge
La pluie sur mon visage
Et le soleil qui refuse
De percer les nuages

Alors je cherche ailleurs
Un autre monde,
Loin de nos ombres
Loin des décombres

Alors je cherche ailleurs
Une autre terre
Pour me défaire
Et tout refaire
Mais pas la même erreur

Après toi le déclin
Comme la fin d'un empire
dont il reste rien
Que des mots pour l'écrire

.

.

.

.

.

si n-am sa-ti mai vad fata niciodata.

my past is my home

mi-e frica.
pentru ca nu stiu ce urmeaza. nu mai am niciuna dintre iubitele mele sigurante de copil protejat.
si ceea ce stiu cel mai sigur, poate zbura la prima adiere.

simt despartirea in aer. e o noapte ciudata. am plans. maine o sa fie frumos si dulce si plin de voma. noaptea asta ciudata e tot ce mi-a mai ramas...
si trebuie sa dorm, dar mi se pare ca pierd timpul, ca irosesc ultimele ore...

am nevoie sa ma agat de ceva.

for not once did i think where i should feel

http://www.youtube.com/watch?v=Kr87JNm5Gn4

aici aici aici sunt aici aici aici

"am invatat pe de rost puterea fragilitatii ce nu admite atingere"

atat de adevarate cuvinte.

e ciudat

ca mi-am indus starea aceea de plutire, fara sa trebuiasca sa fiu proaspat trezita dintr-un somn stresant. nu, nu e ceva pasnic. dar de data asta nu a fost terifiant. m-am inaltat si realitatea parea mai mica, m-am detasat si totusi nu de tot. pentru ca detasarea asta amplifica totul, micsorarea realitatii ii creste densitatea. de aceea imi aprea totul atat de insuportabil atunci, cand treceam printr-o perioada grea si tocmai ma trezisem dintr-un vis fara rezolvare. si acum... am reusit sa inving starea! am creat-o singura, aproape fara sa vreau, si am scapat de durerea pe care mi-as fi provocat-o in mod obisnuit prin acel gand al meu. m-am desprins si nu mi-a mai pasat atat de mult... decat de ceea ce era frumos.

Der regen fällt, Sie ist die Nummer Eins

i will be broken in words you have spoken

the endless river.

imi pare rau ca pare asa. imi pare rau. ca eu reprezint durerea.

si ura...

imi pare rau ca pare ca rup, ca murdaresc, ca intinez, ca stric totul si totul si totul

nu stiu.

method to unsee in infinite steps

caci stiu ca locul meu de drept e in noroi, cel putin asa o vad ei. ma doare sa vad cat de credibil pare totul.
am descoperit ceva astazi. dar e prea personal ca sa-l scriu aici. mereu am incercat sa scriu chiar tot ce simteam si tot ce simteam nevoia sa zic, dar nu-mi reusea niciodata pentru ca ma cenzurez si ma stilizez patetic. nu (mai?) pot altfel.

pentru ca lucrul de care ma tem atat de tare parea atunci sa fi plecat, iar eu vroiam sa-i fac plecarea permanenta. si subconstientul meu i-a pus cale un obstacol mai puternic si rezistent decat oricare altul. obstacolul care poate vindeca orice boala psihica.
pana la urma a devenit obstacolul meu...


tot nu m-am abtinut. e chiar amuzant. imi place sa ma dau in spectacol, da, si s-o vada toata lumea.
poate n-am s-o mai fac.

here, here, here

sunt insetata de scrisori. halucinez despre anonimaturi.

e ca si cand as pluti printre galaxii, uneori contopindu-ma cu nebuloase, alteori pur si simplu in spatiul infinit de negru, atat de departe... privind grupurile luminoase indepartate cum se misca pe cerul ce ma imbratseaza din toate partile.

so much venom

nu-mi pare rau, de ce sa-mi para rau? poate greselile merita sa le regreti, dar restul? nu...
mi-e dor. traiesc singura. mai singura decat am fost, nu e niciun gand viu sa-mi tina companie. there's nothing else to say, but beautiful garbage. throw it all away. nu vreau sa cred cuvinte care ies din bunatate sau mila sau dintr-o autorecunoastere in situatie. nu... nu pot sa cred. nu e totul la fel pe lume, oricat as fi vrut chiar eu sa cred asta, oricat am crezut inainte...
pacat... pacat de atatea. atatea momente frumoase, s-au dus pe apa sambetei. nu sunt persoana favorita a nimanui, o vad, aproape pot sa o ating. de ce sa ma chinui? acolo ar fi trebuit sa fie simplu sa ajung. ca orice as face si orice as simti... pana la urma tot intr-un gunoi ajunge.

armageddon

viata merita traita oricum ar fi ea. si merita simtita ca fericire prin toti porii indiferent daca te inseli sau nu. pana in ultima clipa...
caci e atat de placut sa simti lumina aceea emanata de fiecare hematie... e a ta, e adevarata si nimic nu o poate stinge.

i cannot be

muschii sunt turnati in marmura, n-ai ce sa faci pentru ca daca incerci sa te misti se sparg si unde/cum naibii sa te duci sa te repare? sa te lipeasca? sa te lege...? sau sa te refaca.
nu ai cum, mai bine stai naibii cum te-a sculptat nebunul ala, stia el ce stia ca ochii nu trebuie sa se vada ca sa nu isi dea seama ca irisii nu sunt acolo, ci poate undeva in mintea aluia, pentru ca regulile sculpturii nu i-au permis sa ii cresteze. de ce oare or fi convenit asa? poate pentru ca statuile sa nu vada? sunt oare ele reprezentarile stilizate ale unor sculptori care si-au vazut condamnarea, negarea existentei unei motivatii launtrice fara de care actul creatiei devine nul?
stai asa, mai, capodoperele miscatoare sunt la moda in ziua de azi. arta galagioasa. veselia stridenta. parca inainte oprirea momentului avea o valoare. noul si inovativul nu trebuie vreodata cunoscut de piatra asta veche si crapata.

ea ia viata doar cand dansul cel nou se impleteste cu ea. si nici macar, caci nu e unica. la suprafata marmura, in interior miez de paine. care se topeste si indulceste (chircindu-se in densitatea superba) cand lichidele diferitelor sentimente il patrund, incapabile sa sape prin materia dura si severa.

.......

si crengile se goleau, frunzele cadeau, asfaltul se uda, noptile deveneau portocalii.

apoi crengile se zahariseau, frunzele se-nveleau, asfaltul ingheta, noptile ningeau din cerul rosu.

mai incolo crengile infloreau, frunzele mijeau, asfaltul se albea, noptile radeau senine.

si-n final crengile se-aplecau, frunzele se-nnegreau, asfaltul se-ncingea, noptile se parfumau cu tei.

uitase si de asta. dar cand isi amintea, mereu se intreba cum de se schimbase totul asa.
poate n-avea sa stie niciodata... poate tot ce-i ramanea erau amintirile care o facusera sa se simta usoara.
nu putea vedea viitorul. nu stia, si nu-i pasa de el. cu fericirea in sinapse, incerca sa o aduca si in vene. dar uneori procesul se inversa: ajungea sa-si doreasca nefericirea, iar veninul se asimila mult mai repede in sange... nefericirea ii dadea drepturi neobisnuite si aproape uitate, care i-o sporeau prin foamea crescanda, ajungand s-o condamne, apoi, la judecata fara acuzatii. caci acuzatiile erau mereu subintelese...
Carla se hranea cu parfum. fericirea volatila nu insemna imaterialitate, caci daca ea putea sa devina materiala prin toate simturile Carlei, atunci asta se intampla.

imperfectul confera povestii o melancolie pe care prezentul logic nu o va cunoaste vreodata.

what does He want to see?

are we playing parts in His psychedelic play?

...is He even amused?



I just want to know why. And see everything clearly. So that I could go on.

here with me

i won't go

i won't sleep

and i can't breathe

...

primavara. indestructibilitate

o mie de culori ce se topesc unele in altele... asta simt uneori.

si pentru asta nu exista vorbe

iar calea, banuiesc ca nu e batatorita... dar poate nu trebuie sa urmezi pasi.

(...) caci lucrurile marete sunt construite din lucruri mici.

.

.

.

but i wish i could be sure...

greselile sunt greseli chiar daca nu le vrei greseli
iar oamenii putrezesc

the pupil in denial

calmul nu ascunde calm

simplu

inima nu stie sa vorbeasca in cuvinte complicate.

dar as vrea sa pot... atatea cuvinte cu prea multe intelesuri, ele nu folosesc la nimic. doar machiaza sau mascheaza mesajul, care realizez ca in felul asta nu ajunge la nimeni.
iar daca ajunge... un om poate pretinde ca machiajul este atat de reusit incat nu recunoaste fata de dedesubt.

(insa pentru mine si cuvintele simple au prea multe intelesuri)

sufletul inflorea sub dovada posibilitatii. fruntea imi era plina de artificii iar in mine pulsa fericirea.
m-am scufundat si am inotat. de fapt ma inecam. de fapt... nu sunt sigura. si am norocul acesta de a avea momente inalte, oricat de indepartata de mine ar fi multumitoarea normalitate. pentru ca eu traiesc zilnic hranindu-ma din energia vitala ce se scurge in mine din euforia ce imi electriza sinapsele rosii si insuportabil de stralucitoare. oazele acelea rare din desertul pe care nu stiu de ce il cutreier. insa nu pot ramane acolo odata ce ajung, imi aluneca de sub picioarele ce nu merita sa le calce pamantul fertil prea mult timp, indemnandu-le sa plece iar inainte, in cautarea altora...

as vrea sa pot canta acea senzatie. insa nu simt ca merit. corzile mele vocale nu sunt pentru asta, nimeni nu ar vrea sa auda...

de unde izvoraste Totul

si floarea se deschise incet, fara caracteristica... dintr-o parte ti se parea ca are forma unui patrat, din alta o floare interesanta, dar din toate partile desluseai mazgaliturile gratioase din care era facuta. firele acelea de matase ce straluceau ca nimic altceva in bataia soarelui, si inca mai iesit din comun sub mangaierea lunii...
si floarea aceea inca de pe cand era boboc avea mai intai o frunza. o frunza ce pe o parte stralucea ca aurul sau argintul, depinzand de ora din zi sau din noapte. de un verde inchis de padure. iar pe cealalta parte avea perisori fini si transparenti pe fundal verde deschis, verdele acela ce da spre albastru, catifelat si bland.
insa frunza crestea incontinuu, se facea din ce in ce mai grea, perisorii se inaspreau si se transformau in plumb, partea de dedesubt se innegrea din ce in ce mai tare, pe cand cea de deasupra se facea de o culoare respingatoare de deseu chimic... devenise atat de grea incat cocosase insasi floarea, care ar fi trebuit sa fie cea mai importanta, iar perii plumburosi de pe partea neagra a frunzei scobeau tulpina, amenintand floarea cu decaderea in noroi...
o alta planta, care nu facea flori, scosese insa capul din pamant. se agata de floarea cotropita de durere si incerca sa faca o frunza pe partea cealalta ca sa o echilibreze. insa in aceasta incercare devenise parazita. se hranea cu seva plantei frumoase, a carei floare se ofilea din ce in ce mai mult si a carei frunza devenea imensa, din ce in ce mai imensa si distrugatoare. razuia incontinuu la tulpina florii. iar nenorocita de parazita, incercand sa o ajute, ii facea din ce in ce mai mult rau...
floarea se ofilea. din frumoasa nuanta trandafirie iesise un puroi ce se coagula maro pe delicatele-i fire de matase, formand un model contorsionat si ascutit. planta parazita isi dadea din ce in ce mai mult seama ca nu prea avea cum sa corecteze totul.
solul a gresit? poluarea lui? gradinarii nemilostivi? nu putem sti.
adevarul e ca totul este Total din prima, iar floarea fara vreo frunza sanatoasa nu se poate hrani, nu poate supravietui...

stiai ca inima bate ca aripile unei pasari?
eu am auzit-o, asa, ieri...
ieri, cand curgeau paraie din mine vinuri rosii demi-dulci, iar arlechinii se schimonoseau mai sadic ca niciodata.
nu ca schimonoselile ar conta. insa arlechinii cand scapa de ceea ce a devenit a doua lor natura, si se privesc in oglinda, nu mai pot reface numarul.

sunetul inimii e nepamantesc de frumos. o auzeam cum imi susura in ureche, incercand sa se inalte in zbor, batand din aripile ei de abia nascute. sa se inalte in zbor si sa verse lacrimi de sange, lacrimi cum eu n-am putut sa vars. sa cante un viitor care nu va putea exista vreodata, decat in camerele ei rosii. sa urle agonia pierderii. sa inlature tirania neurala sub care ea se linistea, parand limpede ca un izvor de munte.
dar ea nu poate... stie doar sa dea din aripi. si se teme, se teme sa nu fie stoarsa in mainile destinului ce o condamna.

there's no greater power than the power of goodbye.

nu conteaza

gandurile nu sunt organizate in cuvinte. de aceea mi-e greu acum sa scriu. era o perioada, demult, cand cuvintele nu aveau nevoie sa fie impinse de la spate si curgeau libere. erau clare si neclare. dar... nu mai pot! poate storc eu prea mult. si in tot ce scriu acelasi mesaj ar vrea sa se impregneze. si s-a plictisit sa tot fie apelat, iar apoi sa stea in spatele unui geam opac, vazandu-i-se numai culorile...
dar culorile sunt frumoase, nu? mai ales daca iau nastere dintr-o lume monocromatica. acolo n-au nicio valoare, ele trebuie sa iasa ca sa capete calitatea lor inexplicabila. dar oare culorile au rost?
sunt obsedata de materialitate si imaterialitate. poate n-ar trebui. tocmai, ce e mai frumos in lumea asta este imaterial. chiar si aici, unde aparentul si materialul ne inconjoara de peste tot, punand stapanire pe noi si controlandu-ne, independenta de ele nepermitand viata.
insa materialul nu poate fi trist.

de aceea, ceea ce simte un om a fost facut special ca sa nu poata fi descris in cuvinte. sa nu se poata materializa. dar simt ca totul e captiv. neintelegerea ma scoate din minti. vreau sa stiu nestiutul, vreau sa (imi) explic inexplicabilul.
.

in locul in care este scris ca va exista ceva trebuie sa construiesti.

e fragil si trist, tot modelul de dantela. dantela alba.

moare, se vede ca moare. simt asta. si e ingrozitor.

poate sa expectoreze exact ce vrea sa zica, si mi se pare exceptional, un om ca acesta este foarte rar. intr-o lume asa corupta. m-a induiosat, pe mine, care mi-e cam greu sa ma induiosez. sau poate asta as vrea sa cred, din motive necunoscute.

dar din nou a fost egoismul, pentru ca semanam. stiu ca semanam. doar ca eu sunt aia mai rea dintre noi. aia care lasa substanta murdara sa se coaguleze pe ea, sa ii intre ca ghimpii invincibili in inima bolnava, sa o faca sa arda si sa o doara si sa bata ca in clipa de pe urma, sau ca intr-o clipa de iubire. nu ma pot abtine. am vrut sa fiu scorpie. a trebuit sa fiu scorpie, altfel amuteam si nu mai puteam da nimic.

si acum... cum numesti senzatia aceea cand vezi o meduza pe nisip, stiind ca in nemiscarea ei se strofoca sa nu moara? nu vreau sa o vad si totusi ma simt ca ea. doar ca ea e neprihanita si eu traiesc in lumea asta a copulatiilor de tot felul. ultime zile in care m-am simtit violata psihic de patratelele insistente ce se derulau ca povestea vietii mele pe retina. cum corectez povestea? cum injectez fericire printre randuri?

nu ma inteleg. am nevoie sa fiu ajutata. dar ma simt egoista. pentru ca stiu ca si ingerii au prea multe probleme ca sa se mai poata ocupa si de ale mele.

it's a fucking dirty world

iar eu stau mica aici rugandu-ma sa-mi primesc inapoi inocenta.
inca sunt de parere ca totul se poate schimba prin iubire. oare e si asta o dovada de naivitate?
nu vreau sa pierd si ultimul lucru in care cred.

nu stiu ce sa cred.

and i just kept going...

on 11.12.2010:

nu stiu de ce imi e uneori asa de greu...
sunt unele momente in care imi pare ca am pierdut ceva, intr-adevar.
sunt unele momente in care ceva frumos si simplu si deloc trist ma intristeaza atat de tare...
si protectia mea imbatabila se topeste usor, bucatele se desprind... am avut incredere in ea, desi nu ii stiam rostul. oare ma va face vreodata bine?
aveam incredere. doar ca ratiunea imi spunea sa nu, sa nu, ca se va sparge totul si sufletul va cadea si se va tavali pe capace.

dar am incredere in creierul meu, ce pare sa stie mai bine ce-i bine pentru mine decat stiu eu.

and so it is,

just like you said it would be...

e strain si rece. nu-l cunosc, nu ma cunoaste... nu-l iubesc si nu ma iubeste. nu-i stiu unduirile in timp, cotloanele intunecate si momentele de euforie.
doua-mii-unspe. ce o sa-mi dai, ce o sa-mi iei?
ultimele doua zile din dragul meu an trecut m-am simtit presata de timp, presata de ramas-bun. l-am iubit, si n-am stiut pana la ultima lui respiratie. a fost un an atat de frumos... a fost ca o melodie dulce si trista.
dar acum... acum, ce? nu stiu ce vreau, pe unde sa ma duc. am spalat urmele coagulate, dar ele mi-au patruns in inima si minte. si iar, nu pare sa aiba rost...

sunt aici, dar... nu sunt degeaba.

i'd sometimes write a story that isn't mine...

but there are no words for this story. just music.