greselile sunt greseli chiar daca nu le vrei greseli
iar oamenii putrezesc

the pupil in denial

calmul nu ascunde calm

simplu

inima nu stie sa vorbeasca in cuvinte complicate.

dar as vrea sa pot... atatea cuvinte cu prea multe intelesuri, ele nu folosesc la nimic. doar machiaza sau mascheaza mesajul, care realizez ca in felul asta nu ajunge la nimeni.
iar daca ajunge... un om poate pretinde ca machiajul este atat de reusit incat nu recunoaste fata de dedesubt.

(insa pentru mine si cuvintele simple au prea multe intelesuri)

sufletul inflorea sub dovada posibilitatii. fruntea imi era plina de artificii iar in mine pulsa fericirea.
m-am scufundat si am inotat. de fapt ma inecam. de fapt... nu sunt sigura. si am norocul acesta de a avea momente inalte, oricat de indepartata de mine ar fi multumitoarea normalitate. pentru ca eu traiesc zilnic hranindu-ma din energia vitala ce se scurge in mine din euforia ce imi electriza sinapsele rosii si insuportabil de stralucitoare. oazele acelea rare din desertul pe care nu stiu de ce il cutreier. insa nu pot ramane acolo odata ce ajung, imi aluneca de sub picioarele ce nu merita sa le calce pamantul fertil prea mult timp, indemnandu-le sa plece iar inainte, in cautarea altora...

as vrea sa pot canta acea senzatie. insa nu simt ca merit. corzile mele vocale nu sunt pentru asta, nimeni nu ar vrea sa auda...

de unde izvoraste Totul

si floarea se deschise incet, fara caracteristica... dintr-o parte ti se parea ca are forma unui patrat, din alta o floare interesanta, dar din toate partile desluseai mazgaliturile gratioase din care era facuta. firele acelea de matase ce straluceau ca nimic altceva in bataia soarelui, si inca mai iesit din comun sub mangaierea lunii...
si floarea aceea inca de pe cand era boboc avea mai intai o frunza. o frunza ce pe o parte stralucea ca aurul sau argintul, depinzand de ora din zi sau din noapte. de un verde inchis de padure. iar pe cealalta parte avea perisori fini si transparenti pe fundal verde deschis, verdele acela ce da spre albastru, catifelat si bland.
insa frunza crestea incontinuu, se facea din ce in ce mai grea, perisorii se inaspreau si se transformau in plumb, partea de dedesubt se innegrea din ce in ce mai tare, pe cand cea de deasupra se facea de o culoare respingatoare de deseu chimic... devenise atat de grea incat cocosase insasi floarea, care ar fi trebuit sa fie cea mai importanta, iar perii plumburosi de pe partea neagra a frunzei scobeau tulpina, amenintand floarea cu decaderea in noroi...
o alta planta, care nu facea flori, scosese insa capul din pamant. se agata de floarea cotropita de durere si incerca sa faca o frunza pe partea cealalta ca sa o echilibreze. insa in aceasta incercare devenise parazita. se hranea cu seva plantei frumoase, a carei floare se ofilea din ce in ce mai mult si a carei frunza devenea imensa, din ce in ce mai imensa si distrugatoare. razuia incontinuu la tulpina florii. iar nenorocita de parazita, incercand sa o ajute, ii facea din ce in ce mai mult rau...
floarea se ofilea. din frumoasa nuanta trandafirie iesise un puroi ce se coagula maro pe delicatele-i fire de matase, formand un model contorsionat si ascutit. planta parazita isi dadea din ce in ce mai mult seama ca nu prea avea cum sa corecteze totul.
solul a gresit? poluarea lui? gradinarii nemilostivi? nu putem sti.
adevarul e ca totul este Total din prima, iar floarea fara vreo frunza sanatoasa nu se poate hrani, nu poate supravietui...

stiai ca inima bate ca aripile unei pasari?
eu am auzit-o, asa, ieri...
ieri, cand curgeau paraie din mine vinuri rosii demi-dulci, iar arlechinii se schimonoseau mai sadic ca niciodata.
nu ca schimonoselile ar conta. insa arlechinii cand scapa de ceea ce a devenit a doua lor natura, si se privesc in oglinda, nu mai pot reface numarul.

sunetul inimii e nepamantesc de frumos. o auzeam cum imi susura in ureche, incercand sa se inalte in zbor, batand din aripile ei de abia nascute. sa se inalte in zbor si sa verse lacrimi de sange, lacrimi cum eu n-am putut sa vars. sa cante un viitor care nu va putea exista vreodata, decat in camerele ei rosii. sa urle agonia pierderii. sa inlature tirania neurala sub care ea se linistea, parand limpede ca un izvor de munte.
dar ea nu poate... stie doar sa dea din aripi. si se teme, se teme sa nu fie stoarsa in mainile destinului ce o condamna.

there's no greater power than the power of goodbye.

nu conteaza

gandurile nu sunt organizate in cuvinte. de aceea mi-e greu acum sa scriu. era o perioada, demult, cand cuvintele nu aveau nevoie sa fie impinse de la spate si curgeau libere. erau clare si neclare. dar... nu mai pot! poate storc eu prea mult. si in tot ce scriu acelasi mesaj ar vrea sa se impregneze. si s-a plictisit sa tot fie apelat, iar apoi sa stea in spatele unui geam opac, vazandu-i-se numai culorile...
dar culorile sunt frumoase, nu? mai ales daca iau nastere dintr-o lume monocromatica. acolo n-au nicio valoare, ele trebuie sa iasa ca sa capete calitatea lor inexplicabila. dar oare culorile au rost?
sunt obsedata de materialitate si imaterialitate. poate n-ar trebui. tocmai, ce e mai frumos in lumea asta este imaterial. chiar si aici, unde aparentul si materialul ne inconjoara de peste tot, punand stapanire pe noi si controlandu-ne, independenta de ele nepermitand viata.
insa materialul nu poate fi trist.

de aceea, ceea ce simte un om a fost facut special ca sa nu poata fi descris in cuvinte. sa nu se poata materializa. dar simt ca totul e captiv. neintelegerea ma scoate din minti. vreau sa stiu nestiutul, vreau sa (imi) explic inexplicabilul.
.

in locul in care este scris ca va exista ceva trebuie sa construiesti.

e fragil si trist, tot modelul de dantela. dantela alba.

moare, se vede ca moare. simt asta. si e ingrozitor.

poate sa expectoreze exact ce vrea sa zica, si mi se pare exceptional, un om ca acesta este foarte rar. intr-o lume asa corupta. m-a induiosat, pe mine, care mi-e cam greu sa ma induiosez. sau poate asta as vrea sa cred, din motive necunoscute.

dar din nou a fost egoismul, pentru ca semanam. stiu ca semanam. doar ca eu sunt aia mai rea dintre noi. aia care lasa substanta murdara sa se coaguleze pe ea, sa ii intre ca ghimpii invincibili in inima bolnava, sa o faca sa arda si sa o doara si sa bata ca in clipa de pe urma, sau ca intr-o clipa de iubire. nu ma pot abtine. am vrut sa fiu scorpie. a trebuit sa fiu scorpie, altfel amuteam si nu mai puteam da nimic.

si acum... cum numesti senzatia aceea cand vezi o meduza pe nisip, stiind ca in nemiscarea ei se strofoca sa nu moara? nu vreau sa o vad si totusi ma simt ca ea. doar ca ea e neprihanita si eu traiesc in lumea asta a copulatiilor de tot felul. ultime zile in care m-am simtit violata psihic de patratelele insistente ce se derulau ca povestea vietii mele pe retina. cum corectez povestea? cum injectez fericire printre randuri?

nu ma inteleg. am nevoie sa fiu ajutata. dar ma simt egoista. pentru ca stiu ca si ingerii au prea multe probleme ca sa se mai poata ocupa si de ale mele.

it's a fucking dirty world

iar eu stau mica aici rugandu-ma sa-mi primesc inapoi inocenta.
inca sunt de parere ca totul se poate schimba prin iubire. oare e si asta o dovada de naivitate?
nu vreau sa pierd si ultimul lucru in care cred.

nu stiu ce sa cred.

and i just kept going...

on 11.12.2010:

nu stiu de ce imi e uneori asa de greu...
sunt unele momente in care imi pare ca am pierdut ceva, intr-adevar.
sunt unele momente in care ceva frumos si simplu si deloc trist ma intristeaza atat de tare...
si protectia mea imbatabila se topeste usor, bucatele se desprind... am avut incredere in ea, desi nu ii stiam rostul. oare ma va face vreodata bine?
aveam incredere. doar ca ratiunea imi spunea sa nu, sa nu, ca se va sparge totul si sufletul va cadea si se va tavali pe capace.

dar am incredere in creierul meu, ce pare sa stie mai bine ce-i bine pentru mine decat stiu eu.

and so it is,

just like you said it would be...

e strain si rece. nu-l cunosc, nu ma cunoaste... nu-l iubesc si nu ma iubeste. nu-i stiu unduirile in timp, cotloanele intunecate si momentele de euforie.
doua-mii-unspe. ce o sa-mi dai, ce o sa-mi iei?
ultimele doua zile din dragul meu an trecut m-am simtit presata de timp, presata de ramas-bun. l-am iubit, si n-am stiut pana la ultima lui respiratie. a fost un an atat de frumos... a fost ca o melodie dulce si trista.
dar acum... acum, ce? nu stiu ce vreau, pe unde sa ma duc. am spalat urmele coagulate, dar ele mi-au patruns in inima si minte. si iar, nu pare sa aiba rost...

sunt aici, dar... nu sunt degeaba.

i'd sometimes write a story that isn't mine...

but there are no words for this story. just music.

eclipsa

e ciudat cum ieri s-a intamplat ceea ce se intampla odata la 372 de ani.
pentru ca ieri am vrut sa ofer. inseamna ca ieri am reusit sa ofer. am cutremurat o lume in care respira sase miliarde de suflete, dintre care numai o cantitate cat un fir de praf comparativ, a stiut.

imi vine sa plang, pentru ca am simtit fericire prin toti porii. am simtit cum umple golul lasat de sansa insuficienta pe care o aveam eu.

oare se poate multiplica? oare am sa pot sa o las, in egoismul meu, sa se mareasca si sa ma cuprinda si pe mine? o lumina ingrozitoare aprinzand din interior toate artificiile unei nopti suspendate intre doua perioade de timp complet diferite. vreau sa fiu adevarul, sa traiesc cu adevarat in acelasi timp. poate asa va fi.

vorbesc despre mine, despre mine incontinuu. alerg.

vreau sa inchid ochii, si sa ma las ghidata...

timpul este pentru asta. timpul traieste, respira si venele lui sunt scaldate de sangele asta. timpul este gandul. timpul are rost.

ma intreb daca timpul este rezistent la rupturi...

undeva, sunt sigura ca timpul tine si cu mine. chiar foarte mult. doar ca talentul de a-l urni este rar, prea rar pentru a fi fost raspandit oriunde in zona mea. timpul stie insa ce conteaza cel mai mult, si, cu iubirea imensa, si cu ceea ce este dincolo de conceptia noastra, se misca.

atunci, ce e mai frumos?

ce?

ce vreau sa scriu?
nu ma inteleg.
mai tii minte, draga mea, cum era sa simti?...
unde ai ajuns, cu ce mijloc de transport? de ce simti dorul inainte sa se darame cladiri? iti va fi dor chiar de locul acela, sau de ceea ce ai simtit acolo, pe vremea cand puteai sa simti? speranta. fericire. durere. orice.
nu mai stiu unde am ajuns si cum am ajuns aici.

i don't write stories that aren't mine.

maybe i should try someday.

ninge.
.
.
.
.
dar imi pun dorinta aia din ce in ce mai des. daca as sti unde se ascunde sansa mea insuficienta, as da-o ca sa fie suficienta. asta stiu ca e bine, e prea mult negru unde soarele ar trebui sa arda. atmosfera e opaca. aerul e solid. timpul n-are gust.
si gresesc des, asta am descoperit ca este natura mea. si sunt egoista, groaznic de egoista. si nu sunt acolo si nu inteleg si am fost repartizata gresit, din lumea mea monocromatica si ingrozitor de banala si limitata, si nu pot descifra culorile, nu le pot ajuta sa straluceasca. destinul dimensiunii asteia este nedrept fata de ele.

i am a bottle of nothing.

http://www.youtube.com/watch?v=gJMKo-5Xu3k&feature=related

i am a horrible person

super! iar am stricat totul. am un talent innascut la asta...
nu credeam ca asa de rau va fi. daca vrei sa zbori, zboara. ai grija insa sa nu te vad... caci sufletul meu minuscul va jeli ca trupul mi-e prea greu, oasele pline, spatele fara aripi.
facusem o obisnuinta din a-ti smulge cate o pana. o, da, chiar sunt ipocrita! nu pot sa-mi arat fata aia urata. dar nu mi-am pus o masca opaca. mi-am pus una transparenta, ce ofera fetei mele o forma mai placuta. nu inteleg de ce o urasti mai mult decat pe cea dinainte...

zbori! hai sa nu ne mai pasam invinovatirea. o sa fiu perfecta, ireprosabila. nu o sa mai ridic, eu, ochii mei pangariti,spre zborul tau.
eu insa sper ca timpul o sa-mi ierte groaznicele greseli, stiind ca le-am facut din suferinta.


problema e ca... si ceea ce vine din suflet... este considerat fals acum. orice voi face va fi rastalmacit, si asta tot din cauza mea.
am facut un lucru ingrozitor. de fapt numai lucruri ingrozitoare. vreau sa stii ca le regret. din pacate timpul nu mi-e atat de prieten incat sa il intorc de fiecare data cand fac ceva gresit. ar fi fost atat de bine... este groaznic sa ma gandesc ca iti distrug sufletul. nu credeam vreodata ca as fi putut.

cand intorci ceva pe dos, ii vezi originea. cusaturile unei broderii, tesuturile unui corp, atomii insufletiti ai universului. sufletul lui colectiv si etern, care se iubeste pe sine atat de mult, cel mai exagerat narcisist, si de aceea moare si reinvie.
intoarce lumea pe dos, iti zic.

ah, mi-e dor, mi-e dor rau.
ma crezi?

stii cat de ingrozitor pot IUBI?

Dreaming...

As vrea sa ma trezesc dintr-un vis, un vis lung de tot, si sa povestesc rusinata: "Sa facea ca am trait un an intreg de acum inainte... in care am fost nebuna. (...)". Sa realizez ca sunt inca in octombrie 2009 si ca ma pot feri de soarta asta, s-o iau pe un alt drum, sau sa-mi dau seama ca nu este chiar niciun pericol. Dar acum... Octombrie 2009 suna a lume de vis pentru mine.

i wish, i wish, i wish

but i don't believe in wishes, not even in superstitions anymore. i can't believe the falling stars, i can't believe the airplanes. i doubt they'll grant me a wish even if they'd fall.

but i still press my 888 every day. i still grab a puff from the air if i see one (too late now). i still hope that leaf which has fallen in my cleavage could have carried a meaning. i still think that if i see an airplane flying over the image of the moon, it means i'll be happy the way i want to be.

what are we now but voices
who promise each other
a life neither one can deliver
not for lack of wanting
but wanting can’t make it so.
we hang from a vine
at the cliff’s edge.
there are tigers above
and below. let us love
one another and let go.