noi nu mai stim... cum era atunci la inceput, atat de pur si de alb, incat ma orbea si nu vedeam niciun pericol. nici nu era, dar parca l-am creat eu din neant, cu mana mea innegrita de pustnic suferind si rau.
mai stii?... cand ne uitam la apa tasnind, inainte sa ne confundam cu multimea. alea erau momentele noastre, cand tu iti varsai furia si neimplinirea in ape, iar mie imi parea rau ca n-aveam cum sa te ajut. mai tarziu aveam sa descopar ca ajunsesem sa cred ca am cum.
acum, oare eu imi mai amintesc zilele de toamna? de ce par acum atat de nefamiliare, atat de reci, atat de ingrozitor de plangatoare, ca salciile ale caror frunze sunt luate de vant?... o noapte nedormita, cu zgomote fantomatice, dar acum le ignor, m-am obisnuit. o noapte nedormita, citind brocart de toamna, povestea scrisorilor dintre doi oameni care se iubesc prea mult, dar nu vor mai fi niciodata impreuna... acum stiu, eu sunt si aki si yasuaki, eu sunt ambii oameni, si iubirea mea e dubla, tu erai doar in sufletul meu unul dintre ei.
dar tu nu mai stii... chiar deloc nu-ti mai amintesti? imensitatea iubirii mele, care te inconjura de peste tot, neputand sa te atinga vreodata... si totusi emana o caldura care te inrosea si te facea sa transpiri fericire. poate de aceea nu esti fericit, caci eu ti-am absorbit toata fericirea aceea, a devenit izvorul meu neintrerupt, pe cand tu erai impermeabil la fericirea mea...
nu mai stiu nimic... nu mai recunosc nimic. m-am trezit intr-o lume diferita, la realitatea rece, rece ca piatra inghetata iarna... dar inca ador fulgii aia cruzi, pentru ca ei cad dintr-un cer care odata, pentru putin timp, mi-a zambit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu