Cendres...

Après toi, le déluge
Après toi, le désert
J'ai perdu mon refuge
Un morceau d'univers

Après toi, le début
D'une période glacière
Un froid presqu'inconnu
Poussière dans la poussière

Alors je cherche ailleurs
Un autre monde,
Loin de nos ombres
Loin des décombres

Alors je cherche ailleurs
Une autre terre
Pour me défaire
Et tout refaire
Mais pas la même erreur

Après toi le désordre
Le chaos d'un volcan
Il nous reste que des cendres
Des vestiges d'autres temps

Après toi le déluge
La pluie sur mon visage
Et le soleil qui refuse
De percer les nuages

Alors je cherche ailleurs
Un autre monde,
Loin de nos ombres
Loin des décombres

Alors je cherche ailleurs
Une autre terre
Pour me défaire
Et tout refaire
Mais pas la même erreur

Après toi le déclin
Comme la fin d'un empire
dont il reste rien
Que des mots pour l'écrire

.

.

.

.

.

si n-am sa-ti mai vad fata niciodata.

my past is my home

mi-e frica.
pentru ca nu stiu ce urmeaza. nu mai am niciuna dintre iubitele mele sigurante de copil protejat.
si ceea ce stiu cel mai sigur, poate zbura la prima adiere.

simt despartirea in aer. e o noapte ciudata. am plans. maine o sa fie frumos si dulce si plin de voma. noaptea asta ciudata e tot ce mi-a mai ramas...
si trebuie sa dorm, dar mi se pare ca pierd timpul, ca irosesc ultimele ore...

am nevoie sa ma agat de ceva.

for not once did i think where i should feel

http://www.youtube.com/watch?v=Kr87JNm5Gn4

aici aici aici sunt aici aici aici

"am invatat pe de rost puterea fragilitatii ce nu admite atingere"

atat de adevarate cuvinte.

e ciudat

ca mi-am indus starea aceea de plutire, fara sa trebuiasca sa fiu proaspat trezita dintr-un somn stresant. nu, nu e ceva pasnic. dar de data asta nu a fost terifiant. m-am inaltat si realitatea parea mai mica, m-am detasat si totusi nu de tot. pentru ca detasarea asta amplifica totul, micsorarea realitatii ii creste densitatea. de aceea imi aprea totul atat de insuportabil atunci, cand treceam printr-o perioada grea si tocmai ma trezisem dintr-un vis fara rezolvare. si acum... am reusit sa inving starea! am creat-o singura, aproape fara sa vreau, si am scapat de durerea pe care mi-as fi provocat-o in mod obisnuit prin acel gand al meu. m-am desprins si nu mi-a mai pasat atat de mult... decat de ceea ce era frumos.

Der regen fällt, Sie ist die Nummer Eins

i will be broken in words you have spoken

the endless river.

imi pare rau ca pare asa. imi pare rau. ca eu reprezint durerea.

si ura...

imi pare rau ca pare ca rup, ca murdaresc, ca intinez, ca stric totul si totul si totul

nu stiu.

method to unsee in infinite steps

caci stiu ca locul meu de drept e in noroi, cel putin asa o vad ei. ma doare sa vad cat de credibil pare totul.
am descoperit ceva astazi. dar e prea personal ca sa-l scriu aici. mereu am incercat sa scriu chiar tot ce simteam si tot ce simteam nevoia sa zic, dar nu-mi reusea niciodata pentru ca ma cenzurez si ma stilizez patetic. nu (mai?) pot altfel.

pentru ca lucrul de care ma tem atat de tare parea atunci sa fi plecat, iar eu vroiam sa-i fac plecarea permanenta. si subconstientul meu i-a pus cale un obstacol mai puternic si rezistent decat oricare altul. obstacolul care poate vindeca orice boala psihica.
pana la urma a devenit obstacolul meu...


tot nu m-am abtinut. e chiar amuzant. imi place sa ma dau in spectacol, da, si s-o vada toata lumea.
poate n-am s-o mai fac.

here, here, here

sunt insetata de scrisori. halucinez despre anonimaturi.

e ca si cand as pluti printre galaxii, uneori contopindu-ma cu nebuloase, alteori pur si simplu in spatiul infinit de negru, atat de departe... privind grupurile luminoase indepartate cum se misca pe cerul ce ma imbratseaza din toate partile.

so much venom

nu-mi pare rau, de ce sa-mi para rau? poate greselile merita sa le regreti, dar restul? nu...
mi-e dor. traiesc singura. mai singura decat am fost, nu e niciun gand viu sa-mi tina companie. there's nothing else to say, but beautiful garbage. throw it all away. nu vreau sa cred cuvinte care ies din bunatate sau mila sau dintr-o autorecunoastere in situatie. nu... nu pot sa cred. nu e totul la fel pe lume, oricat as fi vrut chiar eu sa cred asta, oricat am crezut inainte...
pacat... pacat de atatea. atatea momente frumoase, s-au dus pe apa sambetei. nu sunt persoana favorita a nimanui, o vad, aproape pot sa o ating. de ce sa ma chinui? acolo ar fi trebuit sa fie simplu sa ajung. ca orice as face si orice as simti... pana la urma tot intr-un gunoi ajunge.

armageddon

viata merita traita oricum ar fi ea. si merita simtita ca fericire prin toti porii indiferent daca te inseli sau nu. pana in ultima clipa...
caci e atat de placut sa simti lumina aceea emanata de fiecare hematie... e a ta, e adevarata si nimic nu o poate stinge.

i cannot be

muschii sunt turnati in marmura, n-ai ce sa faci pentru ca daca incerci sa te misti se sparg si unde/cum naibii sa te duci sa te repare? sa te lipeasca? sa te lege...? sau sa te refaca.
nu ai cum, mai bine stai naibii cum te-a sculptat nebunul ala, stia el ce stia ca ochii nu trebuie sa se vada ca sa nu isi dea seama ca irisii nu sunt acolo, ci poate undeva in mintea aluia, pentru ca regulile sculpturii nu i-au permis sa ii cresteze. de ce oare or fi convenit asa? poate pentru ca statuile sa nu vada? sunt oare ele reprezentarile stilizate ale unor sculptori care si-au vazut condamnarea, negarea existentei unei motivatii launtrice fara de care actul creatiei devine nul?
stai asa, mai, capodoperele miscatoare sunt la moda in ziua de azi. arta galagioasa. veselia stridenta. parca inainte oprirea momentului avea o valoare. noul si inovativul nu trebuie vreodata cunoscut de piatra asta veche si crapata.

ea ia viata doar cand dansul cel nou se impleteste cu ea. si nici macar, caci nu e unica. la suprafata marmura, in interior miez de paine. care se topeste si indulceste (chircindu-se in densitatea superba) cand lichidele diferitelor sentimente il patrund, incapabile sa sape prin materia dura si severa.

.......

si crengile se goleau, frunzele cadeau, asfaltul se uda, noptile deveneau portocalii.

apoi crengile se zahariseau, frunzele se-nveleau, asfaltul ingheta, noptile ningeau din cerul rosu.

mai incolo crengile infloreau, frunzele mijeau, asfaltul se albea, noptile radeau senine.

si-n final crengile se-aplecau, frunzele se-nnegreau, asfaltul se-ncingea, noptile se parfumau cu tei.

uitase si de asta. dar cand isi amintea, mereu se intreba cum de se schimbase totul asa.
poate n-avea sa stie niciodata... poate tot ce-i ramanea erau amintirile care o facusera sa se simta usoara.
nu putea vedea viitorul. nu stia, si nu-i pasa de el. cu fericirea in sinapse, incerca sa o aduca si in vene. dar uneori procesul se inversa: ajungea sa-si doreasca nefericirea, iar veninul se asimila mult mai repede in sange... nefericirea ii dadea drepturi neobisnuite si aproape uitate, care i-o sporeau prin foamea crescanda, ajungand s-o condamne, apoi, la judecata fara acuzatii. caci acuzatiile erau mereu subintelese...
Carla se hranea cu parfum. fericirea volatila nu insemna imaterialitate, caci daca ea putea sa devina materiala prin toate simturile Carlei, atunci asta se intampla.

imperfectul confera povestii o melancolie pe care prezentul logic nu o va cunoaste vreodata.

what does He want to see?

are we playing parts in His psychedelic play?

...is He even amused?



I just want to know why. And see everything clearly. So that I could go on.

here with me

i won't go

i won't sleep

and i can't breathe

...

primavara. indestructibilitate

o mie de culori ce se topesc unele in altele... asta simt uneori.

si pentru asta nu exista vorbe

iar calea, banuiesc ca nu e batatorita... dar poate nu trebuie sa urmezi pasi.

(...) caci lucrurile marete sunt construite din lucruri mici.

.

.

.

but i wish i could be sure...

greselile sunt greseli chiar daca nu le vrei greseli
iar oamenii putrezesc

the pupil in denial

calmul nu ascunde calm

simplu

inima nu stie sa vorbeasca in cuvinte complicate.

dar as vrea sa pot... atatea cuvinte cu prea multe intelesuri, ele nu folosesc la nimic. doar machiaza sau mascheaza mesajul, care realizez ca in felul asta nu ajunge la nimeni.
iar daca ajunge... un om poate pretinde ca machiajul este atat de reusit incat nu recunoaste fata de dedesubt.

(insa pentru mine si cuvintele simple au prea multe intelesuri)

sufletul inflorea sub dovada posibilitatii. fruntea imi era plina de artificii iar in mine pulsa fericirea.
m-am scufundat si am inotat. de fapt ma inecam. de fapt... nu sunt sigura. si am norocul acesta de a avea momente inalte, oricat de indepartata de mine ar fi multumitoarea normalitate. pentru ca eu traiesc zilnic hranindu-ma din energia vitala ce se scurge in mine din euforia ce imi electriza sinapsele rosii si insuportabil de stralucitoare. oazele acelea rare din desertul pe care nu stiu de ce il cutreier. insa nu pot ramane acolo odata ce ajung, imi aluneca de sub picioarele ce nu merita sa le calce pamantul fertil prea mult timp, indemnandu-le sa plece iar inainte, in cautarea altora...

as vrea sa pot canta acea senzatie. insa nu simt ca merit. corzile mele vocale nu sunt pentru asta, nimeni nu ar vrea sa auda...