zapada de primavara?

invoca vreo doua anotimpuri total aiurea pe vremea asta. si totusi, nu ma pot desparti de acest titlu care mi a devenit atat de drag.
suna incredibil de fragil. dar cat de fragil ar suna zapada de vara... ar suna imposibil. si uite ma conservand materia imposibila sub un cer, noros ce i drept, dar de vara.
suna incredibil de melancolic. chiar si pe vremea lui, titlul trezea o nostalgie chinuitor de placuta. mi e dor... de timp, mi e dor de mine.

ma chinui sa mi dau seama unde au zburat toate filosofiile. bun titlu le am dat! caci acum imi dau seama de fragilitatea lor, si de melancolia ce se ascundea in ele. toate teoremele acelea, ascundeau un dor de zbor si libertate. ascundeau ceea ce, probabil, numai doua cuvinte ar fi spus mult mai usor.

i don't know who you are, but i...

how often should i ask you:

do you remember?

why?

why did/didn't you...

remember that sound?

remember the colors?

remember the wind on the skin?

...remember the hurt?

why? why didn't you...?

i remember. this night is like a reminder. it rains. it's beautiful. and i found that song. and i've already slept, so...

i feel the past in my bones. what a weird feeling.

weiRD.

if anyone knew how much i want my hopes and dreams to come true this time...

but it's like the story about the boy that cried, wolf!.

se pare ca niciodata nu e prea putin timp pentru

.

.

.

"bun sau bun de nimic?"

.

.

.

dar nu ma dau batuta. nu voi sti niciodata sa ma dau batuta...

so easy to hide behind the lights where i can't see you.

fierbinte. ca sunetul unei chitari electrice intr-o seara de vara. caldura fuge prin vene ca magma apusului.
caldura ma amorteste rau. stie ea prea bine de ce. este perfect ca stie sa ma faca sa sufar cu atat de mult mai putin. ma enerveaza la culme, iar asta estompeaza.

am invatat sa ma inteleg bine cu caldura. din nou. am invatat ca nu trebuie sa ma simt prost pentru ceva ce nu mi-a reusit. am invatat ca tot ce simt e tot ce se putea simti, si ca de aceea sunt singura.

nu regret.

i didn't mean

fierbinte ca sunetul unei chitari electrice.

nu mi-a placut niciodata superficialitatea anotimpului care vine. nu imi convine mandria imensa a soarelui pe cerul liber, care nu se oglindeste in mare, ci chiar el o reflecta. ma scoate din sarite deshidratarea, faptul cum caldura ma dreneaza de esenta. halucinatiile unei plimbari in desert prelungite la nesfarsit ma ataca incontinuu: oaze binecuvantate de odihna, cu o apa seaca pe care o inghiti inainte sa-ti dai seama ca era nisip ordinar. nici macar din acela care s-ar putea transforma in cuart brut in stomacul tau.

...doamne, unde mi-e frigul? de ce acum totul a devenit atat de dezolant?

.

the saints are mocking me,

, oh so shamelessly.

if they could only

tell me how i

-FUCKING!-

could...

turn back time?

or fast-forward it.

whatever.

.

.

.

.

.

in 27 de randuri, o picatura.

stiu...

stiu ca vreau.

stiu ca am pierdut.

stiu ca n-am stiut niciodata atat de bine ce inseamna epuizarea.

stiu ca nu sunt numarul unu.

stiu ca sunt in plus.

stiu ca enervez.

stiu ca scriu greoi si lipsit de ritm sau sens.

stiu ca e plictisitor.

dar daca cineva ar incerca sa ignore asta...

stiu mai multe decat as vrea sa stiu despre mine.

stiu ca m-am inselat groaznic.

stiu ca imi pare rau pentru un copilas mic si lipsit de vina ca va trebui sa traiasca in lumea asta in care nimeni nu va tine la el...

stiu ca am epuizat tot ce aveam in minte, si mai stiu ca in pofida acesteia continui sa reformulez si sa scriu, sa scriu, sa scriu, pentru ca scrisul da dependenta.

stiu ca am incercat sa scap, si am reusit pentru o perioada prea scurta.

stiu, stiu ca nu te intereseaza.

stiu ca ma lungesc inutil dar incontrolabil.

stiu ca mi-am propus sa nu.

stiu, dar...

stiai ca mai sunt 2 luni? sau mai putin?

sa creez vreun accident, sa prelungesc si sa provoc mutatii, sa dispar eu insami cu tot ce port in mine... caci nu-mi inchipui ca ceea ce e inauntru va trai vreodata si in afara mea...

stiu ca nu mai conteaza...

Unde nu e durere, nici întristare, nici suspin...

Fiinţă caldă şi măruntă, devenită phoenix de lumină albă... Mult prea dureros ai renăscut din propria cenuşă, luându-ţi avânt spre un alt univers...
Imensităţile te îmbrăţişează acum. Eşti privită şi ocrotită albastru de ceruri noi, de ochi vechi şi neobosiţi, ochi care ascund trecut, viitor şi clipa prezentă, pe care o prind din fluturarea ei rapidă şi o privesc în toată profunzimea dantelurilor ei de puf microscopic...
Întrepătrunsă cu undele de fericire, tu încă exişti, nu te-ai topit în ele. Eşti partea aceea specială din univers care va fi mereu Diana. Eşti o bucăţică din sufletul colectiv al imensităţii, eşti o picătură de prezenţă în fiecare loc şi clipă în care vom fi. Te vom iubi şi ne vei iubi. Şi, odată, ne vom reîntâlni.
Suflet bun ca pâinea caldă şi vinul roşu, vei fi mereu în inimile noastre...

in van

o bucata de guma de mult mestecata si aruncata si intarita si murdarita si lipsita chiar si de puterea de a ma mai tine lipita. si totusi ma imping in ea, ca sa ma tina lipita cu spatele de peretele asta de care as vrea sa fug. mainile imi sunt indreptate in fata, spre raza de soare ce se coboara lin peste asfalt, care alterneaza cu raza de luna. as pleca prea repede daca mi-ar atinge degetele si m-ar dezgheta, sa ma pot dezlipi de tot. dar sunt intr-un intrand, o strada moarta si ingusta, intre doua blocuri prea apropiate unul de altul pentru a lasa razele sa se apropie mai mult. poate ar trebui sa astept inca un anotimp. sau pur si simplu un om sa ma ajute, si nu ceva cosmic...
o, cat de repede m-as putea desprinde, nici nu se poate banui. dar aleg sa stau aici, raza mangaie doar asfaltul ce nu se poate topi niciodata. insa eu as lua foc.

e oricum prea devreme si prea tarziu pentru orice. sau poate timpul potrivit pentru un blocaj permanent. daramati tot orasul si lasati-mi campia insorita, plina de papadii, sa zburd...
imi pare rau ca traiesc dupa astfel de reguli si pare ca oblig universul sa se schimbe.

nu o sa mai implor.

we will overcome,

but it's so damn hard when we know from before......







biggest mistake ever: to lose hope.

lipsind.

zilele albe şi curate de primăvară, alternând cu nopţile cu clar de lună, rotindu-se ameţitor ca băieţii şi fetele într-o horă. eu sunt undeva în mijloc, învârtindu-mă cu capul dat pe spate, privindu-mi pleoapele închise de un roşu vibrant care se pătează cu alte culori când îmi schimb poziţia faţă de soare. tobele tribale bătând un ritm halucinant, fluierul cântând triluri şamanice, sunetul rochiilor albe târându-se pe pământ, izbind blând picioarele dansatorilor. sunetul rochiei mele fluturând în vânt pe măsură ce mă învârt din ce în ce mai repede, abia atingând pământul cu vârful degetelor, luându-mi zborul. mă las pe spate uşor, uşor, mă înalţ rotindu-mă. vârfurile degetelor îmi ating călcâiele. pieptul mi-e pătruns de esenţa boltei cereşti, îngân cuvinte de neînţeles în care se ascunde rostul universului. devin transparentă şi strălucesc în soare. flăcăii şi fecioarele dansează înnebuniţi în jurul meu. într-un final mă transform într-un phoenix de lumină albă şi îmi iau zborul lăsând cenuşă în urma mea. petrecăreţii rup rândurile epuizaţi şi se răcoresc cu nişte bere... uitând de tot ce s-a petrecut, uitând de mine, uitând chiar că am existat.
plutind spre neant pentru cristalizarea sătenilor, pentru mântuirea lor, lipsind, eu - cea aleasă de oracol - nu-i lipsesc nimănui.

.să-ţi cânţi teama, neputinţa

.să te laşi îmbrăţişat de ceaţa lăptoasă ca de cearceaful de dimineaţă .să deschizi ochii plini de cuvinte, ochii ăia filosofici, portocalii de oboseală, inutili .să scurgi un abur de neînţeles din ei .să laşi aroma volatilă a dulceţei să-ţi pătrundă fiecare por, să-l umple de revelaţia mistuitoare a începutului lumii, şi să vrei cu atât de multă ardoare ca porii să fi fost papile gustative .să nu ştii să rupi perfecţiunea insuportabilă a unui cerc .să fii doar personaj al unui vis .să trăieşti de două ori mai diferit, apoi de trei ori, patru, cinci... până în infinitate .să uiţi să vorbeşti, să uiţi tot ce te face om, să laşi instinctele să te stăpânească .să simţi din nou viaţa din acel tine demult înstrăinat .să îţi aminteşti de perioada în care credeai că ai o inimă mutantă; să te întrebi de mii de ori unde e dovada scrisă, topită în inexistenţă .să te îmbraci în aripile unei libelule gigantice .să cauţi orice rost în orice .să bei o iluzie .să nu uiţi niciodată... să rămâi mereu cu totul în minte, să nu înţelegi unde a găsit loc să se ascundă, şi de unde timp să-ţi fure, de unde infinitatea care-şi găseşte o pernă comfortabilă în fiecare secundă, chiar şi în somn, chiar şi în joacă, de unde culorile acelea nebuneşti, cine să le fi inventat şi cum să le fi introdus în tine, cu ce seringă? ai nevoie de multiple operaţii, dar pielea nu e translucidă şi totuşi permeabilă, bea ce nu ajunge în gură şi-n stomac; şi totuşi, pielea e impenetrabilă, serveşte ca scut când cutia toracică cedează şi se volatilizează. să nu uiţi niciodată, şi nimic, absolut nicio celulă, niciun nucleu celular să nu uite. niciodată...

ce?

cineva mi-a facut o data un test. un test cu culori - galben, verde, alb, oranj si rosu. si ghici ce... verde si rosu acelasi lucru mi-au dezvaluit. culori complementare, opuse as putea zice, dar mesajul lor e acelasi... n-am spus niciodata ce inseamna rosu pentru mine. ceva frumos, intangibil, pe care incerci sa il obtii. si cand nu este vorba de ceva necunoscut... despre ce este vorba? ai putea ghici?
nu, eu am incercat. am fost hotarata, o perioada, dar unda de soc m-a propulsat in spate. unda de soc rezultata din acea explozie rosiatica pe care am creat-o cu mana mea. fericire si amaraciune intr-o singura gura de lichid semi-coagulat. totul fusese curat, acum totul e... sordid?
ah da... tot ce am expectorat gandindu-ma la tine... am murdarit totul cu rujul meu rosu, care nu se poate coagula. mi-am smuls pielita subtire a buzelor ca sa-mi pot stoarce esenta. am suferit si am sperat, am visat nunti sub lumina unor luni rosii cu inele saturnice... pe cand eram hotarata sa iti ofer cadoul meu, tie, persoana legata la ochi cu o esarfa atat de neagra, cu gatul descoperit cu aroma aia delicioasa careia stii atat de bine ca nu-i pot rezista.
of... totul e atat de cafeniu, curgand in rauri de ciocolata topita doar pe jumatate.
stii?... de ce ceri ceea ce nu vrei? de ce ceri ciocolata cand stii ca o urasti, cand stii ca ti se face asa rau chiar si numai cand o privesti, cand o adulmeci de aproape? care e metoda de topire a sufletului tau inchistat intr-o crusta de izolare termica?
deja e penibil. cui pe cui se scoate, un cui a scos alt cui, acum tremura metalic pe o suprafata metalica a ceva ce e deschis si vrea sa incuie o vibratie.
stiu, stiu... nu ar trebui.

intoarce lumea pe dos

contorsionism. stau asa ca sa vad totul invers. dar nu e o mare diferenta.
prefer imperceptibila claritate de dincolo de cer. as vrea sa-i vad maruntaiele scaparatoare, bucatile de cristal brut de forme incomprehensibile de pe catifeaua lui vibranta. asa ca intoarce-l pe dos, sa vad textura materialului nobil ce-l inveleste, lasand lumea noastra sa inspire o mult prea mica parte din undele cosmice de toate tipurile.
ce vedem e doar lumina. de aceea iluminarea este rostul vietii oamenilor. dar mai sunt o sumedenie de alte raze... nocive, se zice. nocive pentru ca suntem atat de materiali, iar materia este mult prea sensibila; undele paradisiace o erodeaza, o dizolva. dar daca ne-am transforma in insasi energia aceea de dincolo, insuportabil de luminoasa in mult mai multe sensuri decat cele cunoscute, am deveni stapanii universelor.
intr-adevar, imi aduc aminte prea bine cum era in universul acela paralel. culorile lui, protonii si electronii, anti-protonii si anti-electronii, precum si alte forme necunoscute de energie, toate imi curg inca prin vene si prin axoni, facand sinapse explozive. cum oare as putea uita? am devenit o unda pentru un timp scurt, pentru a-mi repopula apoi trupul sub forma unui infinit marit de o infinitate de ori, iar creierul meu de om, folosit in general la numai 10% din capacitatea lui, a suportat surplusul de informatie. informatie veche de miliarde de miliarde de ani, cand a evoluat probabil prima particula a carei structuri a contribuit la formarea sufletelor (separate) de acum.
cand intorci ceva pe dos, ii vezi originea. cusaturile unei broderii, tesuturile unui corp, atomii insufletiti ai universului. sufletul lui colectiv si etern, care se iubeste pe sine atat de mult, cel mai exagerat narcisist, si de aceea moare si reinvie.
intoarce lumea pe dos, iti zic.

7 quotes by anais nin

And the day came when the risk to remain tight in a bud was more painful than the risk it took to blossom.
_______________

Do not seek the because - in love there is no because, no reason, no explanation, no solutions.
__________________

The dream was always running ahead of me. To catch up, to live for a moment in unison with it, that was the miracle.
____________________

There are many ways to be free. One of them is to transcend reality by imagination, as I try to do.
____________________

Throw your dreams into space like a kite, and you do not know what it will bring back, a new life, a new friend, a new love, a new country.
____________________

We don't see things as they are, we see them as we are.
____________________

A leaf fluttered in through the window this morning, as if supported by the rays of the sun, a bird settled on the fire escape, joy in the task of coffee, joy accompanied me as I walked.

J'aim`rais mieux être un oiseau...

De ce trăiesc, de ce mor? De ce râd, de ce plâng? Acesta este SOS-ul unui pământean în mizerie... Eu n-am avut niciodată picioarele pe pământ; mi-ar plăcea mai mult să fiu o pasăre, mi-e rău în pielea mea. Vreau să văd lumea pe dos...

Am cumva o dorinţă de metamorfoză, simt ceva.. ce mă atrage.. mă atrage.. mă atrage.. spre înălţimi. La marea loterie a universului n-am tras un număr bun... Mi-e rău în pielea mea.

De ce trăiesc, de ce mor? De ce ţip, de ce plâng? Vreau să captez undele venite din altă lume... Eu n-am avut niciodată picioarele pe pământ; mi-ar plăcea mai mult să fiu o pasăre... Vreau să văd lumea pe dos...

cioburi de lemn

Ghid spre folosirea cat mai disperata a ultimii viori clasice. Ca apoi sa o spargem si pe asta...

with your triumphs and your charms while they`re in eachother`s arms...

Orion

Acum am un nou confident ceresc.

Unde ma vezi? Ce culoare am?... Ce culoare am, ura mea, spune-mi.

Esti atat de alb, ca un nimic scaldat in lumina. Lumina cerului albastru, lumina neantului de dincolo de el... Nu-mi gasesc divinitatea acolo, poate ca nu exista.

El este creatura care traieste in doua lumi. Ma priveste din iad, stie ca sunt asteptata acolo. Daca nu exista divinitate, diavolul trebuie sa profite... El este creatura care uneori ma priveste cum m-ai privit tu. Cu atata ura, incat te-am iubit. Cu atata iubire, incat te-am urat. Atat de machiavelic, incat ai fi putut fi un inger. Dar pentru ca ingerii nu exista, esti nimic.