Unde nu e durere, nici întristare, nici suspin...

Fiinţă caldă şi măruntă, devenită phoenix de lumină albă... Mult prea dureros ai renăscut din propria cenuşă, luându-ţi avânt spre un alt univers...
Imensităţile te îmbrăţişează acum. Eşti privită şi ocrotită albastru de ceruri noi, de ochi vechi şi neobosiţi, ochi care ascund trecut, viitor şi clipa prezentă, pe care o prind din fluturarea ei rapidă şi o privesc în toată profunzimea dantelurilor ei de puf microscopic...
Întrepătrunsă cu undele de fericire, tu încă exişti, nu te-ai topit în ele. Eşti partea aceea specială din univers care va fi mereu Diana. Eşti o bucăţică din sufletul colectiv al imensităţii, eşti o picătură de prezenţă în fiecare loc şi clipă în care vom fi. Te vom iubi şi ne vei iubi. Şi, odată, ne vom reîntâlni.
Suflet bun ca pâinea caldă şi vinul roşu, vei fi mereu în inimile noastre...