the saints are mocking me,

, oh so shamelessly.

if they could only

tell me how i

-FUCKING!-

could...

turn back time?

or fast-forward it.

whatever.

.

.

.

.

.

in 27 de randuri, o picatura.

stiu...

stiu ca vreau.

stiu ca am pierdut.

stiu ca n-am stiut niciodata atat de bine ce inseamna epuizarea.

stiu ca nu sunt numarul unu.

stiu ca sunt in plus.

stiu ca enervez.

stiu ca scriu greoi si lipsit de ritm sau sens.

stiu ca e plictisitor.

dar daca cineva ar incerca sa ignore asta...

stiu mai multe decat as vrea sa stiu despre mine.

stiu ca m-am inselat groaznic.

stiu ca imi pare rau pentru un copilas mic si lipsit de vina ca va trebui sa traiasca in lumea asta in care nimeni nu va tine la el...

stiu ca am epuizat tot ce aveam in minte, si mai stiu ca in pofida acesteia continui sa reformulez si sa scriu, sa scriu, sa scriu, pentru ca scrisul da dependenta.

stiu ca am incercat sa scap, si am reusit pentru o perioada prea scurta.

stiu, stiu ca nu te intereseaza.

stiu ca ma lungesc inutil dar incontrolabil.

stiu ca mi-am propus sa nu.

stiu, dar...

stiai ca mai sunt 2 luni? sau mai putin?

sa creez vreun accident, sa prelungesc si sa provoc mutatii, sa dispar eu insami cu tot ce port in mine... caci nu-mi inchipui ca ceea ce e inauntru va trai vreodata si in afara mea...

stiu ca nu mai conteaza...

Unde nu e durere, nici întristare, nici suspin...

Fiinţă caldă şi măruntă, devenită phoenix de lumină albă... Mult prea dureros ai renăscut din propria cenuşă, luându-ţi avânt spre un alt univers...
Imensităţile te îmbrăţişează acum. Eşti privită şi ocrotită albastru de ceruri noi, de ochi vechi şi neobosiţi, ochi care ascund trecut, viitor şi clipa prezentă, pe care o prind din fluturarea ei rapidă şi o privesc în toată profunzimea dantelurilor ei de puf microscopic...
Întrepătrunsă cu undele de fericire, tu încă exişti, nu te-ai topit în ele. Eşti partea aceea specială din univers care va fi mereu Diana. Eşti o bucăţică din sufletul colectiv al imensităţii, eşti o picătură de prezenţă în fiecare loc şi clipă în care vom fi. Te vom iubi şi ne vei iubi. Şi, odată, ne vom reîntâlni.
Suflet bun ca pâinea caldă şi vinul roşu, vei fi mereu în inimile noastre...

in van

o bucata de guma de mult mestecata si aruncata si intarita si murdarita si lipsita chiar si de puterea de a ma mai tine lipita. si totusi ma imping in ea, ca sa ma tina lipita cu spatele de peretele asta de care as vrea sa fug. mainile imi sunt indreptate in fata, spre raza de soare ce se coboara lin peste asfalt, care alterneaza cu raza de luna. as pleca prea repede daca mi-ar atinge degetele si m-ar dezgheta, sa ma pot dezlipi de tot. dar sunt intr-un intrand, o strada moarta si ingusta, intre doua blocuri prea apropiate unul de altul pentru a lasa razele sa se apropie mai mult. poate ar trebui sa astept inca un anotimp. sau pur si simplu un om sa ma ajute, si nu ceva cosmic...
o, cat de repede m-as putea desprinde, nici nu se poate banui. dar aleg sa stau aici, raza mangaie doar asfaltul ce nu se poate topi niciodata. insa eu as lua foc.

e oricum prea devreme si prea tarziu pentru orice. sau poate timpul potrivit pentru un blocaj permanent. daramati tot orasul si lasati-mi campia insorita, plina de papadii, sa zburd...
imi pare rau ca traiesc dupa astfel de reguli si pare ca oblig universul sa se schimbe.

nu o sa mai implor.

we will overcome,

but it's so damn hard when we know from before......







biggest mistake ever: to lose hope.

lipsind.

zilele albe şi curate de primăvară, alternând cu nopţile cu clar de lună, rotindu-se ameţitor ca băieţii şi fetele într-o horă. eu sunt undeva în mijloc, învârtindu-mă cu capul dat pe spate, privindu-mi pleoapele închise de un roşu vibrant care se pătează cu alte culori când îmi schimb poziţia faţă de soare. tobele tribale bătând un ritm halucinant, fluierul cântând triluri şamanice, sunetul rochiilor albe târându-se pe pământ, izbind blând picioarele dansatorilor. sunetul rochiei mele fluturând în vânt pe măsură ce mă învârt din ce în ce mai repede, abia atingând pământul cu vârful degetelor, luându-mi zborul. mă las pe spate uşor, uşor, mă înalţ rotindu-mă. vârfurile degetelor îmi ating călcâiele. pieptul mi-e pătruns de esenţa boltei cereşti, îngân cuvinte de neînţeles în care se ascunde rostul universului. devin transparentă şi strălucesc în soare. flăcăii şi fecioarele dansează înnebuniţi în jurul meu. într-un final mă transform într-un phoenix de lumină albă şi îmi iau zborul lăsând cenuşă în urma mea. petrecăreţii rup rândurile epuizaţi şi se răcoresc cu nişte bere... uitând de tot ce s-a petrecut, uitând de mine, uitând chiar că am existat.
plutind spre neant pentru cristalizarea sătenilor, pentru mântuirea lor, lipsind, eu - cea aleasă de oracol - nu-i lipsesc nimănui.

.să-ţi cânţi teama, neputinţa

.să te laşi îmbrăţişat de ceaţa lăptoasă ca de cearceaful de dimineaţă .să deschizi ochii plini de cuvinte, ochii ăia filosofici, portocalii de oboseală, inutili .să scurgi un abur de neînţeles din ei .să laşi aroma volatilă a dulceţei să-ţi pătrundă fiecare por, să-l umple de revelaţia mistuitoare a începutului lumii, şi să vrei cu atât de multă ardoare ca porii să fi fost papile gustative .să nu ştii să rupi perfecţiunea insuportabilă a unui cerc .să fii doar personaj al unui vis .să trăieşti de două ori mai diferit, apoi de trei ori, patru, cinci... până în infinitate .să uiţi să vorbeşti, să uiţi tot ce te face om, să laşi instinctele să te stăpânească .să simţi din nou viaţa din acel tine demult înstrăinat .să îţi aminteşti de perioada în care credeai că ai o inimă mutantă; să te întrebi de mii de ori unde e dovada scrisă, topită în inexistenţă .să te îmbraci în aripile unei libelule gigantice .să cauţi orice rost în orice .să bei o iluzie .să nu uiţi niciodată... să rămâi mereu cu totul în minte, să nu înţelegi unde a găsit loc să se ascundă, şi de unde timp să-ţi fure, de unde infinitatea care-şi găseşte o pernă comfortabilă în fiecare secundă, chiar şi în somn, chiar şi în joacă, de unde culorile acelea nebuneşti, cine să le fi inventat şi cum să le fi introdus în tine, cu ce seringă? ai nevoie de multiple operaţii, dar pielea nu e translucidă şi totuşi permeabilă, bea ce nu ajunge în gură şi-n stomac; şi totuşi, pielea e impenetrabilă, serveşte ca scut când cutia toracică cedează şi se volatilizează. să nu uiţi niciodată, şi nimic, absolut nicio celulă, niciun nucleu celular să nu uite. niciodată...

ce?

cineva mi-a facut o data un test. un test cu culori - galben, verde, alb, oranj si rosu. si ghici ce... verde si rosu acelasi lucru mi-au dezvaluit. culori complementare, opuse as putea zice, dar mesajul lor e acelasi... n-am spus niciodata ce inseamna rosu pentru mine. ceva frumos, intangibil, pe care incerci sa il obtii. si cand nu este vorba de ceva necunoscut... despre ce este vorba? ai putea ghici?
nu, eu am incercat. am fost hotarata, o perioada, dar unda de soc m-a propulsat in spate. unda de soc rezultata din acea explozie rosiatica pe care am creat-o cu mana mea. fericire si amaraciune intr-o singura gura de lichid semi-coagulat. totul fusese curat, acum totul e... sordid?
ah da... tot ce am expectorat gandindu-ma la tine... am murdarit totul cu rujul meu rosu, care nu se poate coagula. mi-am smuls pielita subtire a buzelor ca sa-mi pot stoarce esenta. am suferit si am sperat, am visat nunti sub lumina unor luni rosii cu inele saturnice... pe cand eram hotarata sa iti ofer cadoul meu, tie, persoana legata la ochi cu o esarfa atat de neagra, cu gatul descoperit cu aroma aia delicioasa careia stii atat de bine ca nu-i pot rezista.
of... totul e atat de cafeniu, curgand in rauri de ciocolata topita doar pe jumatate.
stii?... de ce ceri ceea ce nu vrei? de ce ceri ciocolata cand stii ca o urasti, cand stii ca ti se face asa rau chiar si numai cand o privesti, cand o adulmeci de aproape? care e metoda de topire a sufletului tau inchistat intr-o crusta de izolare termica?
deja e penibil. cui pe cui se scoate, un cui a scos alt cui, acum tremura metalic pe o suprafata metalica a ceva ce e deschis si vrea sa incuie o vibratie.
stiu, stiu... nu ar trebui.

intoarce lumea pe dos

contorsionism. stau asa ca sa vad totul invers. dar nu e o mare diferenta.
prefer imperceptibila claritate de dincolo de cer. as vrea sa-i vad maruntaiele scaparatoare, bucatile de cristal brut de forme incomprehensibile de pe catifeaua lui vibranta. asa ca intoarce-l pe dos, sa vad textura materialului nobil ce-l inveleste, lasand lumea noastra sa inspire o mult prea mica parte din undele cosmice de toate tipurile.
ce vedem e doar lumina. de aceea iluminarea este rostul vietii oamenilor. dar mai sunt o sumedenie de alte raze... nocive, se zice. nocive pentru ca suntem atat de materiali, iar materia este mult prea sensibila; undele paradisiace o erodeaza, o dizolva. dar daca ne-am transforma in insasi energia aceea de dincolo, insuportabil de luminoasa in mult mai multe sensuri decat cele cunoscute, am deveni stapanii universelor.
intr-adevar, imi aduc aminte prea bine cum era in universul acela paralel. culorile lui, protonii si electronii, anti-protonii si anti-electronii, precum si alte forme necunoscute de energie, toate imi curg inca prin vene si prin axoni, facand sinapse explozive. cum oare as putea uita? am devenit o unda pentru un timp scurt, pentru a-mi repopula apoi trupul sub forma unui infinit marit de o infinitate de ori, iar creierul meu de om, folosit in general la numai 10% din capacitatea lui, a suportat surplusul de informatie. informatie veche de miliarde de miliarde de ani, cand a evoluat probabil prima particula a carei structuri a contribuit la formarea sufletelor (separate) de acum.
cand intorci ceva pe dos, ii vezi originea. cusaturile unei broderii, tesuturile unui corp, atomii insufletiti ai universului. sufletul lui colectiv si etern, care se iubeste pe sine atat de mult, cel mai exagerat narcisist, si de aceea moare si reinvie.
intoarce lumea pe dos, iti zic.

7 quotes by anais nin

And the day came when the risk to remain tight in a bud was more painful than the risk it took to blossom.
_______________

Do not seek the because - in love there is no because, no reason, no explanation, no solutions.
__________________

The dream was always running ahead of me. To catch up, to live for a moment in unison with it, that was the miracle.
____________________

There are many ways to be free. One of them is to transcend reality by imagination, as I try to do.
____________________

Throw your dreams into space like a kite, and you do not know what it will bring back, a new life, a new friend, a new love, a new country.
____________________

We don't see things as they are, we see them as we are.
____________________

A leaf fluttered in through the window this morning, as if supported by the rays of the sun, a bird settled on the fire escape, joy in the task of coffee, joy accompanied me as I walked.

J'aim`rais mieux être un oiseau...

De ce trăiesc, de ce mor? De ce râd, de ce plâng? Acesta este SOS-ul unui pământean în mizerie... Eu n-am avut niciodată picioarele pe pământ; mi-ar plăcea mai mult să fiu o pasăre, mi-e rău în pielea mea. Vreau să văd lumea pe dos...

Am cumva o dorinţă de metamorfoză, simt ceva.. ce mă atrage.. mă atrage.. mă atrage.. spre înălţimi. La marea loterie a universului n-am tras un număr bun... Mi-e rău în pielea mea.

De ce trăiesc, de ce mor? De ce ţip, de ce plâng? Vreau să captez undele venite din altă lume... Eu n-am avut niciodată picioarele pe pământ; mi-ar plăcea mai mult să fiu o pasăre... Vreau să văd lumea pe dos...

cioburi de lemn

Ghid spre folosirea cat mai disperata a ultimii viori clasice. Ca apoi sa o spargem si pe asta...

with your triumphs and your charms while they`re in eachother`s arms...

Orion

Acum am un nou confident ceresc.

Unde ma vezi? Ce culoare am?... Ce culoare am, ura mea, spune-mi.

Esti atat de alb, ca un nimic scaldat in lumina. Lumina cerului albastru, lumina neantului de dincolo de el... Nu-mi gasesc divinitatea acolo, poate ca nu exista.

El este creatura care traieste in doua lumi. Ma priveste din iad, stie ca sunt asteptata acolo. Daca nu exista divinitate, diavolul trebuie sa profite... El este creatura care uneori ma priveste cum m-ai privit tu. Cu atata ura, incat te-am iubit. Cu atata iubire, incat te-am urat. Atat de machiavelic, incat ai fi putut fi un inger. Dar pentru ca ingerii nu exista, esti nimic.

copilăria, n-o poţi uita...

Sunt doar un copil. Şi acum, cu părul aşa, se vede, se simte mai mult decât niciodată.

Copii care se uită pe cer, la cele patru-cinci stele care au învins norii. Norilor le e frică de ele. Dacă s-ar uni, le-ar înfrânge. Dar ei sunt în grupuri mici de zdrenţe. Şi se mişcă atât de încet pe cerul de primăvară încât ţi se pare că se mişcă stelele.
De-aia se uită copii la cer primăvara. Se opresc în mijlocul străzii, cu ghiozdanele în spate, şi se uită încremeniţi cum se mişcă stelele. Se mişcă toate deodată, în aceeaşi direcţie, mai dispar deasupra norilor, ca să reapară după câteva secunde. Şi pentru acei copii e atât de linişte în momentele acelea, deşi strada zumzăie de viaţă. Numai ei... singuri pe pământ, privesc cerul.

Da, sunt un copil. Am privirea aceea inocentă şi oarecum rugătoare, ca a unui copil care vrea ciocolată. Am părul ăsta scurt care-mi aminteşte de o altă eră. Sunt născută în zodia cerului, ca orice ţânc, şi încă n-am părăsit-o să mă alătur hoardei de privitori de asfalt care se grăbesc pe stradă.
Aş vrea să rămân un zburător pentru totdeauna. Dar cei cu ochii înspre cer nu văd picioarele de care s-ar împiedica şi care i-ar călca pe bătături. Nu s-ar putea feri de moartea de metal de pe bulevarde. Dar poate, ca să fie mai aproape de aştri, nu i-ar deranja acest unic defect.
Însă stelele nu pot fi atinse, nici măcar sub formă de spirit. Ştim asta, de la tine am învăţat. Şi de-aia te ascult, învăţătorule. Sunt un elev care învaţă să fie una cu asfaltul. Desigur, am şi ideile proprii în acest sens. Dar uneori asfaltul pare atât de dăunător, atât de inutil... şi aş vrea să simt pământul reavăn sub picioarele goale, sub cerul atât de senin...
Azi mă simt mai mică decât oricând. Mai tânără. Da, simt că vreau să mă joc în natură, prin iarbă, să mă urc în copaci, să alerg râzând, să-mi pun flori în păr, până seara, când aş adormi luminată de stele. Şi aş visa tot stele...
Şi nu sunt singura claustrofobă în lumea de piatră. Dar par cea care s-a resemnat să viseze, doar, la o lume pură, cea care supravieţuieşte mai uşor, care se conformează legilor asfaltului.
Oare chiar... sunt?




Nu.

cum să explic...?

Parcă am intrat în altă eră. Parcă totul e diferit, când de fapt nu e. De fapt, pare că timpul a sărit, ignorând ceea ce stagnează, iar totul stă incomod aici, în fragmentul ăsta de timp. Cum să explic...?

Informaţiile din creier nu se potrivesc cu timpul, parcă ar fi informaţii din prezent proaspăt depuse în viitor. Parcă aş trăi în prezent evenimente proaspete din trecut, care apar în mod normal, dar locul lor nu e aici. Vorbim de o lume 4D, spacetime continuum.

De când am intrat în luna martie, totul e ciudat. Unde mi-e siguranţa că, deşi e imperfect, tot ce se întâmplă se potriveşte perfect în locaşurile special amenajate din timp, din continuum? Mă simt ca într-o buclă temporală ciudată, sau ca şi când m-am nimerit cumva într-o altă dimensiune, bizară într-un mod nedefinit. Nu înţeleg de fapt de ce vorbesc ca şi când timpul e anormal, poate pentru că nu găsesc altă noţiune ca să mă exprim cum trebuie.

Nu e din cauza evenimentelor. În mare, ele au rămas cam la fel, pe modelul prestabilit. E altceva... nu-mi dau seama ce. Poate percepţia mea s-a modificat. Mereu am crezut că totul depinde de cum percepe fiecare individ realitatea. Iar anormalul, aproape orice fel de anormal, tot de percepţie ţine. Deci probabil că mi se pare.

Acum întrebarea este... ce mesaj vrea să-mi transmită propriul subconştient prin asta?

gravitaţie.

iar ninge... cade esenţa cerului, pentru că stă deschis pentru nimeni, aşteaptă să-l observe cineva. dar a aşteptat prea mult. gravitaţia i-a îmbolnăvit organele de praf rece.
el a considerat necesar să ne ajute. să ne ajute să găsim mai uşor o oarecare fericire în viaţă. s-a deschis din proprie iniţiativă. şi pentru atâta timp au curs fulgii din el, arătându-ne, dar noi ne-am prefăcut că nu observăm. am preferat să ignorăm bunătatea lui, categorisind-o ca fiind o suferinţă mai mare, pentru că nimic n-ar fi cum am fi vrut. nimic, de fapt atât de puţine...
de aceea vrem să semănăm cu alţii. să-i aducem pe ceilalţi aici ca totul să pară logic. este o nevoie de ceilalţi uriaşă, o nevoie în general, pur şi simplu. de nestăvilit. mult mai încercăm să o ignorăm, dar într-un final, dacă nu se întâmplă altceva mai bun, va trebui să luăm în considerare şi invitaţia cerului. m-am abţinut atâta timp să privesc despicătura, am zis că e doar o coincidenţă şi nu e pentru mine. s-ar putea să alunec şi să nu-mi mai pese că nu e pentru mine.
uneori cade din mine cât cade din cer. mult şi prea rapid, nu pot să le mai opresc. dacă aş vrea, aş fi de piatră. nu m-aş mai despica, să nu mai iasă nimic. dar recunosc, sunt şi eu vinovată...

Canção do mar

I was dancing on my little boat,
There on the cruel sea,
And the sea was crying out to me,
Telling me that I should steal
The incomparable light
Of your beautiful eyes...
Come and prove that the sea is right,
Come here and see my heart dancing,
If I'II go dancing on my little boat
I won't go to the cruel sea
I'II tell her that I am singing, smiling, dancing, living and dreaming with you...

fără filosofii!

Nu mai vreau să fiu o depresie umblătoare.
Depresiile sunt nişte filosofi care bâzâie enervant şi scot teorii care nu ajută pe nimeni. La ce mi-a ajutat vreodată teoria rostului?... Când stai să te gândeşti la rostul vieţii şi la motivele de fericire pe care le-ai putea avea, automat starea care se răspândeşte în tine, de la creier în jos, se va numi depresie. Şi dacă în depresie tot la asta te gândeşti... ei bine, e un cerc vicios.
Ar fi amuzant să observi depresiile umblătoare, dacă n-ar fi măcar puţin întristător şi dureros, pentru cei cărora le pasă. Sunt acei oameni care au privirea goală, ca nişte zombi, şi merg ca teleghidaţi. Sunt aceia care nu se mai consideră oameni pentru că nu au motive, aşa zic ei. Când îi întrebi de ce nu sunt fericiţi, ei răspund invariabil că nu au motive. Dar mereu există motive. Motivele din prezent. Priveşte lumina de primăvară (nu chiar în clipa asta...), nu mângâie atât de frumos asfaltul din care nu-ţi poţi ridica privirea? Priveşte-o în ochi, te va fermeca şi nu vei putea rămâne în starea asta. Vei intra în starea aia, atât de blândă şi de frumoasă, de melancolie. Şi, după ceva timp în care vei exersa privitul şi plimbatul în tăcere, numai tu cu tine însuţi, vei simţi că vrei să trăieşti.
Filosofii nu trăiesc. Sunt fiinţe foarte invidioase şi răzbunătoare. De aceea creează teorii care să-i dreneze de viaţă şi pe alţii. Că nu-i ascultă nimeni, decât fiinţa pe care o populează, asta-i altceva. Ei creează monştri. Ei lărgesc golul din interior pentru a împrăştia, dacă nu e lipit la timp, toată cruzimea şi suferinţa lumii în el.
Nu, n-o să las niciun filosof penibil şi deprimat să-mi corupă sufletul. El nu ştie să aprecieze frumuseţea lucrurilor mici. El nu ştie că, dacă viaţa are parfum de energie pozitivă apărută din neant, cercul vicios se va teleporta în alt loc, un loc de fericire.

protoni

Ce contrast puternic între melodie şi versuri...

Am găsit secretul fericirii. Nu trebuie să căutăm motive. Dacă ne uităm după motive, n-o să găsim niciodată. Mereu tindem să credem că fericirea e declanşată de ceva puternic. Dar rareori realizăm ca lucrurile care ne binedispun cel mai mult sunt cele mai mici.

Energia pozitivă atrage motivele puternice care ne duc în al nouălea cer. Nu trebuie să aşteptăm la nesfârşit după ele, sau să le căutăm înverşunaţi, trebuie pur şi simplu să urmăm drumul viitorului cu încredere şi optimism. Bucurându-ne şi de ceea ce avem. Pentru că dacă nu facem asta, vom fi întotdeauna în aşteptare, nu ne vom bucura niciodată, nu vom ajunge în veci într-un loc stabil şi sigur de fericire. Trebuie să ne bucurăm şi de drumul spre acel loc, altfel nu vom şti să-l savurăm nici pe ăla. Trebuie să simţim puterea fiecărui proton care va face parte dintr-un nor uriaş încărcat cu energie pozitivă.

Am să termin cu asta. E clar că m-am dezobişnut să scriu despre lucruri frumoase. Parcă găsesc mai puţină satisfacţie într-un post vesel decât în unul trist şi îmi vine mereu să-l şterg.