copilăria, n-o poţi uita...

Sunt doar un copil. Şi acum, cu părul aşa, se vede, se simte mai mult decât niciodată.

Copii care se uită pe cer, la cele patru-cinci stele care au învins norii. Norilor le e frică de ele. Dacă s-ar uni, le-ar înfrânge. Dar ei sunt în grupuri mici de zdrenţe. Şi se mişcă atât de încet pe cerul de primăvară încât ţi se pare că se mişcă stelele.
De-aia se uită copii la cer primăvara. Se opresc în mijlocul străzii, cu ghiozdanele în spate, şi se uită încremeniţi cum se mişcă stelele. Se mişcă toate deodată, în aceeaşi direcţie, mai dispar deasupra norilor, ca să reapară după câteva secunde. Şi pentru acei copii e atât de linişte în momentele acelea, deşi strada zumzăie de viaţă. Numai ei... singuri pe pământ, privesc cerul.

Da, sunt un copil. Am privirea aceea inocentă şi oarecum rugătoare, ca a unui copil care vrea ciocolată. Am părul ăsta scurt care-mi aminteşte de o altă eră. Sunt născută în zodia cerului, ca orice ţânc, şi încă n-am părăsit-o să mă alătur hoardei de privitori de asfalt care se grăbesc pe stradă.
Aş vrea să rămân un zburător pentru totdeauna. Dar cei cu ochii înspre cer nu văd picioarele de care s-ar împiedica şi care i-ar călca pe bătături. Nu s-ar putea feri de moartea de metal de pe bulevarde. Dar poate, ca să fie mai aproape de aştri, nu i-ar deranja acest unic defect.
Însă stelele nu pot fi atinse, nici măcar sub formă de spirit. Ştim asta, de la tine am învăţat. Şi de-aia te ascult, învăţătorule. Sunt un elev care învaţă să fie una cu asfaltul. Desigur, am şi ideile proprii în acest sens. Dar uneori asfaltul pare atât de dăunător, atât de inutil... şi aş vrea să simt pământul reavăn sub picioarele goale, sub cerul atât de senin...
Azi mă simt mai mică decât oricând. Mai tânără. Da, simt că vreau să mă joc în natură, prin iarbă, să mă urc în copaci, să alerg râzând, să-mi pun flori în păr, până seara, când aş adormi luminată de stele. Şi aş visa tot stele...
Şi nu sunt singura claustrofobă în lumea de piatră. Dar par cea care s-a resemnat să viseze, doar, la o lume pură, cea care supravieţuieşte mai uşor, care se conformează legilor asfaltului.
Oare chiar... sunt?




Nu.

cum să explic...?

Parcă am intrat în altă eră. Parcă totul e diferit, când de fapt nu e. De fapt, pare că timpul a sărit, ignorând ceea ce stagnează, iar totul stă incomod aici, în fragmentul ăsta de timp. Cum să explic...?

Informaţiile din creier nu se potrivesc cu timpul, parcă ar fi informaţii din prezent proaspăt depuse în viitor. Parcă aş trăi în prezent evenimente proaspete din trecut, care apar în mod normal, dar locul lor nu e aici. Vorbim de o lume 4D, spacetime continuum.

De când am intrat în luna martie, totul e ciudat. Unde mi-e siguranţa că, deşi e imperfect, tot ce se întâmplă se potriveşte perfect în locaşurile special amenajate din timp, din continuum? Mă simt ca într-o buclă temporală ciudată, sau ca şi când m-am nimerit cumva într-o altă dimensiune, bizară într-un mod nedefinit. Nu înţeleg de fapt de ce vorbesc ca şi când timpul e anormal, poate pentru că nu găsesc altă noţiune ca să mă exprim cum trebuie.

Nu e din cauza evenimentelor. În mare, ele au rămas cam la fel, pe modelul prestabilit. E altceva... nu-mi dau seama ce. Poate percepţia mea s-a modificat. Mereu am crezut că totul depinde de cum percepe fiecare individ realitatea. Iar anormalul, aproape orice fel de anormal, tot de percepţie ţine. Deci probabil că mi se pare.

Acum întrebarea este... ce mesaj vrea să-mi transmită propriul subconştient prin asta?

gravitaţie.

iar ninge... cade esenţa cerului, pentru că stă deschis pentru nimeni, aşteaptă să-l observe cineva. dar a aşteptat prea mult. gravitaţia i-a îmbolnăvit organele de praf rece.
el a considerat necesar să ne ajute. să ne ajute să găsim mai uşor o oarecare fericire în viaţă. s-a deschis din proprie iniţiativă. şi pentru atâta timp au curs fulgii din el, arătându-ne, dar noi ne-am prefăcut că nu observăm. am preferat să ignorăm bunătatea lui, categorisind-o ca fiind o suferinţă mai mare, pentru că nimic n-ar fi cum am fi vrut. nimic, de fapt atât de puţine...
de aceea vrem să semănăm cu alţii. să-i aducem pe ceilalţi aici ca totul să pară logic. este o nevoie de ceilalţi uriaşă, o nevoie în general, pur şi simplu. de nestăvilit. mult mai încercăm să o ignorăm, dar într-un final, dacă nu se întâmplă altceva mai bun, va trebui să luăm în considerare şi invitaţia cerului. m-am abţinut atâta timp să privesc despicătura, am zis că e doar o coincidenţă şi nu e pentru mine. s-ar putea să alunec şi să nu-mi mai pese că nu e pentru mine.
uneori cade din mine cât cade din cer. mult şi prea rapid, nu pot să le mai opresc. dacă aş vrea, aş fi de piatră. nu m-aş mai despica, să nu mai iasă nimic. dar recunosc, sunt şi eu vinovată...

Canção do mar

I was dancing on my little boat,
There on the cruel sea,
And the sea was crying out to me,
Telling me that I should steal
The incomparable light
Of your beautiful eyes...
Come and prove that the sea is right,
Come here and see my heart dancing,
If I'II go dancing on my little boat
I won't go to the cruel sea
I'II tell her that I am singing, smiling, dancing, living and dreaming with you...

fără filosofii!

Nu mai vreau să fiu o depresie umblătoare.
Depresiile sunt nişte filosofi care bâzâie enervant şi scot teorii care nu ajută pe nimeni. La ce mi-a ajutat vreodată teoria rostului?... Când stai să te gândeşti la rostul vieţii şi la motivele de fericire pe care le-ai putea avea, automat starea care se răspândeşte în tine, de la creier în jos, se va numi depresie. Şi dacă în depresie tot la asta te gândeşti... ei bine, e un cerc vicios.
Ar fi amuzant să observi depresiile umblătoare, dacă n-ar fi măcar puţin întristător şi dureros, pentru cei cărora le pasă. Sunt acei oameni care au privirea goală, ca nişte zombi, şi merg ca teleghidaţi. Sunt aceia care nu se mai consideră oameni pentru că nu au motive, aşa zic ei. Când îi întrebi de ce nu sunt fericiţi, ei răspund invariabil că nu au motive. Dar mereu există motive. Motivele din prezent. Priveşte lumina de primăvară (nu chiar în clipa asta...), nu mângâie atât de frumos asfaltul din care nu-ţi poţi ridica privirea? Priveşte-o în ochi, te va fermeca şi nu vei putea rămâne în starea asta. Vei intra în starea aia, atât de blândă şi de frumoasă, de melancolie. Şi, după ceva timp în care vei exersa privitul şi plimbatul în tăcere, numai tu cu tine însuţi, vei simţi că vrei să trăieşti.
Filosofii nu trăiesc. Sunt fiinţe foarte invidioase şi răzbunătoare. De aceea creează teorii care să-i dreneze de viaţă şi pe alţii. Că nu-i ascultă nimeni, decât fiinţa pe care o populează, asta-i altceva. Ei creează monştri. Ei lărgesc golul din interior pentru a împrăştia, dacă nu e lipit la timp, toată cruzimea şi suferinţa lumii în el.
Nu, n-o să las niciun filosof penibil şi deprimat să-mi corupă sufletul. El nu ştie să aprecieze frumuseţea lucrurilor mici. El nu ştie că, dacă viaţa are parfum de energie pozitivă apărută din neant, cercul vicios se va teleporta în alt loc, un loc de fericire.

protoni

Ce contrast puternic între melodie şi versuri...

Am găsit secretul fericirii. Nu trebuie să căutăm motive. Dacă ne uităm după motive, n-o să găsim niciodată. Mereu tindem să credem că fericirea e declanşată de ceva puternic. Dar rareori realizăm ca lucrurile care ne binedispun cel mai mult sunt cele mai mici.

Energia pozitivă atrage motivele puternice care ne duc în al nouălea cer. Nu trebuie să aşteptăm la nesfârşit după ele, sau să le căutăm înverşunaţi, trebuie pur şi simplu să urmăm drumul viitorului cu încredere şi optimism. Bucurându-ne şi de ceea ce avem. Pentru că dacă nu facem asta, vom fi întotdeauna în aşteptare, nu ne vom bucura niciodată, nu vom ajunge în veci într-un loc stabil şi sigur de fericire. Trebuie să ne bucurăm şi de drumul spre acel loc, altfel nu vom şti să-l savurăm nici pe ăla. Trebuie să simţim puterea fiecărui proton care va face parte dintr-un nor uriaş încărcat cu energie pozitivă.

Am să termin cu asta. E clar că m-am dezobişnut să scriu despre lucruri frumoase. Parcă găsesc mai puţină satisfacţie într-un post vesel decât în unul trist şi îmi vine mereu să-l şterg.

luminos

azi m-am simţit ca acum un an, când totul era proaspăt şi frumos şi luminos ca primăvara.
îmi pare bine că s-a terminat iarna. înainte nu credeam că soarele mă va înviora. îmi plăcea vremea, îmi plăceau nămeţii murdari, frigul. o să-mi fie dor totuşi să stau pe calorifere în pauze... dar de acum voi sta pe piatră. ca pe vremuri.
a fost o iarnă ciudată. pe care nu ştiam unde să o plasez. dar acum mă apără trecutul, mă apără deja-vu-urile. şi am o presimţire că totul va fi mult mai bine.
şi va veni şi vremea când copacii vor foşni, plini de frunze şi împliniţi. vremea petalelor albe pe asfalt; ele îl vor scoate din permanenta morocănoşeală. vom mânca cireşe şi corcoduşe roşii pe piatră.
azi soarele mi-a înroşit obrajii... şi a apus după nişte nori timizi care încercau să sufle ger. dar n-au reuşit.
cât de dor mi-a fost!

ultima

Prea simplu, mult prea simplu. Acum totul s-a transformat în ceva prea greu. Mult prea greu...
Nu prea am ce zice. Tot ce se putea zice în clipa asta s-a zis de multe ori înainte, şi ar fi pur şi simplu inutil, enervant. Tot ce pot zice a ajuns un clişeu scârbos, care atârnă prea greu înăuntrul meu.
Azi-noapte a fost din nou oribil. Nu din cauza viselor fără rezolvare sau a faptului că mă trezeam din două în două ore, nu. Din cauza fricii din vise, a faptului că ştiam că e un vis şi, pentru un motiv neştiut, făceam orice să mă trezesc. Ca şi când aş fi ştiut ce m-ar fi aşteptat dacă nu mă trezeam. Oroare. Groază. Adevăruri. Durere. Mereu durere, m-am săturat de cuvântul ăsta.

Ce pot face?
....................
..............
........
....
.

.

boli

Sunt prea speriată. Mă închid aici, fug de suferinţa celorlalţi, sunt îngrozitor de egoistă, dar pentru că mi-e frică. N-am curajul să privesc un om cu calm, ajutându-l, pe când acel om se chinuie în ghearele durerii.
Am cunoscut durerea fizică. Am cunoscut-o. Am cunoscut cum e când ţi se umflă miocardul sau tiroida din diferite motive psihice. Dar n-am cunoscut durere din alte motive, pur fizice, o durere atât de mare încât să facă şi pe cel mai bun, altruist, modest om să icnească incontrolabil, evident într-un mod încă reţinut. N-am simţit-o sub pielea mea. Am icnit de suferinţă, am plâns, m-am zvârcolit, m-a durut fizic, dar eu nu sunt cea mai bună, altruistă şi modestă persoană. Am exagerat. Deci nu a fost apocaliptic.
Mi-e atât de frică şi îmi pare rău că evit să privesc ghinionul altuia în faţă. Să-l înfrunt, să lupt cu el ca o tăuroaică ce ar trebui să fiu. În schimb, mă încui în propria-mi disperare şi-mi acopăr urechile. Durerea mea e mult mai suportabilă. Încă se poate trata cu ibuprofen.

asemănare

Cât poate semăna cu el... aceleaşi vorbe pe care le-aş auzi din gura lui, le aud tastându-se în locul acela inexistent în care am crezut că îi văd lucrurile. Toate tricourile ale căror aromă nu am inspirat-o decât în vise. S-ar potrivi cu mine, dar nu e el, încă nu e el. Nu cred că e el. Nu se arată, nu-şi trimite vocea aceea caldă spre pereţii băii în timp ce face duş, pentru a o sparge în ecouri care mi-ar înţepa inima pe dinăuntru.
I-am călcat din nou pragul, acum era momentul oportun. Dar tot nu cred că e plaja lui, casa lui, podeaua lui dezordonată. N-aş avea atâta noroc, să-i descopăr din greşeală şi total la întâmplare cel mai ascuns loc.

...oricum, în curând va şti că pe el îl caut. Şi ce va face?... Probabil va râde, cu sau fără ghimpi în inimă, sau poate mă va ajuta să-l găsesc.
Şi atunci sper că totul se va încheia cu bine.

Ibuprofen şi halucinogene.

Boticul lui umed care-mi mângâie faţa. Cât bine îmi face, nici nu ştie.
Nici măcar lui nu-i pasă. Nu-i pasă decât atunci când îl mângâi şi când îl las să mă muşte. Dar îl iubesc aşa mult... dacă nu era el acum, mă înecam în viaţă.
Oricum... e atât de clar încât mă atrage ideea de a deveni un diavol. Mă tot gândesc dacă asta va rezolva ceva, sau doar va picta cu corectorul peste propoziţiile care au stricat povestea. Mă tot gândesc dacă asta va rupe foaia (ceea ce nu vreau. Dar nu vreau nici s-o păstrez atât de murdară...).
Aş plăti înzecit ca să cumpăr ibuprofenul ce ar vindeca durerile de tot felul (inclusiv cele de inimă). Dar nu e în stoc. Am să aştept până aduc noi rezerve; dacă nu, găsesc eu un medicament mai tare să-l înlocuiască.
Boala mea doare prea tare. E o combinaţie de răni adânc îngropate în carne şi în miocard, şi ciroză, care înseamnă încă ceva durere în plus. Nu mai pot suporta mult timp. Îmi trebuie acum!
Nu cred că ar fi o mişcare bună să devin un diavol. Nu ar durea mai puţin. Ar trebui să devin un înger, numai ei se pot vindeca singuri.

el

Dezolant.
Priveliştea din faţa geamului meu e dezolantă.
Cât de timid e un ghiocel în lumea asta de asfalt, crengi goale şi zăpadă gri semi-topită...

Calc, ca de obicei, pe asfaltul poleit şi pe amestecul umed şi foşnitor de februarie.
Îmi place să privesc fumul îndreptându-se spre crengile goale, cu dorinţa imposibilă de a se agăţa de ele. Se risipeşte cu mult înainte să le atingă.
Un unghi destul de mare. Roşul scoate în evidenţă un unghi mult prea mare. Privesc un alt fel de creangă, din specia mea, cum evită să treacă pe lângă mine, cu riscul de a fi călcată de o maşină alunecând pe asfalt.

Sunt extrem de prost. Din nou fumul tinde către crengi, să se prindă de ele ca un văl din altă lume.
Sunt prea prost. Niciodată nu va flutura vălul de fum pe creangă, vântul i-l fură.

Am să aştept vremea când ghioceii vor sparge asfaltul şi zăpada gri îşi va lua zborul prea departe. Cât de timid e un ghiocel în lumea asta; dar asta nu-l face fragil. El luptă cu iarna şi-o învinge, Învinge tot ce e gri şi dezolant şi de asfalt, învinge viscolul care nu lasă fumul să îmbrăţişeze crengile golaşe.
Am să aştept vremea ghioceilor şi o să luptăm împreună.

disorder

creier aberant, obsesiv-compulsiv.
abia m-am trezit, dar parcă nu ştiu de mine. e bine, şi groaznic de enervant să stau în patul ăsta, gândindu-mă încontinuu la numărul şase sau şaisprezece sau la sărbătoarea mardi gras (numai la numele ei). nu ştiu ce vreau, ce naiba vrea creierul meu, de ce continui să fac asta, la fel cum număr încontinuu monezile din buzunar când sunt prea multe.
totul e presant, mai ales pătrăţelele astea care îmi apar în faţa ochilor. ce-i cu ele?! de unde apar?... ca şi când creierul meu s-a trezit în plin proces de defragmentare. e îngrozitor de confuz, nu înţeleg nimic. şi mă presează îngrozitor pătrăţelele astea mici, de culoarea aberaţiilor, care se mişcă obsedant prin imaginea camerei luminate mult prea puternic. şi toate mă dor, mai ales capul. şi nu-mi dau seama la ce mă gândesc, în afară de cifra şase şi mardi gras; poate fi orice, dar ştiu că e o singură propoziţie pe care o întorc pe toate părţile, inconştient.

............................

a trecut ceva timp. sunt tot confuză, şi totul mă enervează. am impresia că sunt supraîncărcată la nivel psihic, nu mai încape nimic, dar eu continui să îndes tot felul de chestii în creier. pătrăţelele alea infime care-mi umpleau câmpul vizual într-o mişcare browniană fără sfârşit erau probabil tot ce am stocat, vechi şi nou, tot ce trebuie rezolvat şi pus la locul lui. trebuie să-mi fac ordine. e un haos teribil.

unde

Doamne, cât am sperat ca acel loc să fie al lui...
Mi-au dat lacrimile când i-am văzut lucrurile împrăştiate pe podeaua de lemn, împreună cu fire de nisip şi urme proaspete de tălpi umezite de marea lui. Marea noastră.
Dar nu ştiam dacă era chiar el.
Îl cunosc, doar parţial, după faţa lui care mă face să mă gândesc la o plajă. Marea lui, nisipul lui, cerul, norii şi soarele, toate ale lui şi, pentru câteva clipe răzleţe, ale mele. Îl cunosc şi după talentul lui comun cu al meu, tânguirea aceea sensibilă pe care n-am auzit-o niciodată la el, dar pe care ştiu că o poate cânta... Îl mai cunosc după valurile lui răcoroase care mi-au împroşcat inima de pescăruş şi m-au zgribulit, făcându-mă să mă înalţ mai greu, dar amplificând senzaţia dezmierdării vântului vălurindu-mi penele.
Am sperat până la cer să fie el. Toate cămăşile lui albe, tricouri, corzi, bucăţi de sacâz, partituri, parcă le întrezărisem deja printre foi scrise şi pătate de cerneală în care se găsea o suferinţă pe care numai coarda mi o poate reda. Am scotocit printre ele, dar mi-am dat seama că mi s-a părut. Nicio cămaşă albă. Nicio partitură, coardă sau bucată de sacâz. Mereu acele foi suferinde în care crezusem că-i văd scrisul, în care mi se păruse că mă oglindesc, care-mi renăscuseră speranţa.
Dar nu e podeaua lui. Nu e plaja lui.
Dacă ai fi fost tu...

across

Străbat bolta, trec prin nebuloase şi-mi fac coamă din culorile lor aburoase. Zbor din galaxie în galaxie, până întrevăd peretele universal. Îl înţep, îl străpung, şi intru în alt univers, unde toate legile se întrepătrund, se contrazic cu cele deja cunoscute, trecute, acum tăcute. Totul e energie, nedeghizată în materie, ci pur şi simplu vie. Pulsează-n roşu şi-n alte margini necunoscute de curcubee cu multitudini de laturi. Şi totul se dilată, timpul, energia, cunosc alte limite. Ştiu că aici e fericirea aceea, o simt, mă înec în ea. Şi ştiu că aici vom trăi după moarte, aici vom fi cu toţii.
Moartea nu e o stagnare plictisitoare, ci o altă viaţă, însă dacă o trăim aici suntem anomalii, aberaţii. Alte legi pulsează în interiorul nostru, legi care nu se potrivesc cu acest univers, legi greşite aici. Legile acelea dor dacă sunt luate din mediul lor. Eu am zburat acolo şi mi-am umplut palma cu ele, le-am înghiţit, aproape fără să vreau, şi nu-mi dau seama cum, căci acolo eram şi eu o culoare de la o margine necunoscută a curcubeului infinit, pulsând armonios împreună cu celelalte. Aici, fericirea de acolo e suferinţă, pentru că totul se contrazice.
Dar visez la ziua când aceste două universe se vor uni. Cum vom zbura noi printre ceruri, unde de fericire, căutându-ne unul pe altul şi găsindu-ne şi unindu-ne în nenumărate rânduri, într-o bucurie de nedescris. Şi vom inventa prea des, prea multe culori noi, ele vor izvorî din noi. Şi viaţa va fi o întrebare ale cărei multe răspunsuri nu ne vor plictisi niciodată.

Vreau să vin la tine din cer şi să te iau cu mine acolo.

vizitator nocturn

A intrat silenţios în camera mea. Graţie pufoasă. Cu ochii care n-au cunoscut lacrimi, şi nu vor cunoaşte vreodată. Cu ghearele lui care rănesc pielea, dar vindecă alte răni mai grave. M-a îmbrăţişat, apoi m-a muşcat. Mi-a dat viaţă. Ca întotdeauna.
Îl iubesc pe el. Îl ador. El e fratele meu adoptat, îngerul meu fără minte, fără conştiinţă, fără posibilitatea (teoretică) să mă aline, şi totuşi o face atât de bine. Cum se poate aşa ceva? Cum se poate ca prin durere să ştergi durere? Cui pe cui se scoate, câtă dreptate are fraza asta.
E un copil. Nu ştie el. Şi pare că ştie prea bine. Să nu mă amăgesc... Mă iubeşte cât mă poate iubi o pisică. Dar mi-a făcut atâta bine fără să-şi dea seama! Trebuie să existe Dumnezeu. Dacă am primit un înger care nu ştie de el, nu ştie de mine, ştie doar cât trebuie să ştie, şi nici măcar la ce foloseşte nu ştie, atunci există şi Dumnezeu. Trebuie să fie pe undeva pe acolo şi să mai aibă ceva pentru mine.
E cel mai bine când un înger nu ştie că e un înger şi nici nu poate afla. E cel mai bine când nu e nevoie să ceri ajutorul. Uneori nu ştim ce ne-ar face să ne simţim mai bine cu adevărat. Poate fi cel mai absurd lucru, ca jocul unei pisici. Lucruri mici, neînsemnate.

semiopac

orbire partiala. surzenie partiala.

realitatea e de fapt un fel de vopsea ce se scurge incet pe suprafete transparente si lucioase, lasand o dara semiopaca. orbire numai partiala. surzenie numai partiala. tacere partiala a simturilor.

realitatea nu lasa o amprenta prea evidenta asupra noastra. e o singura culoare, o singura consistenta si densitate. noi suntem lentila prin care se filtreaza lumina fictiunii, realitatea ne impiedica sa o vedem in totalitate, asa ca descriem lumina colorata ce izvoraste din combinatia celor doua. o singura culoare, alt fel de monocromatism, surogat de lumina solara.

tindem sa mai varsam o substanta pe cealalta parte a lentilei, sa orbim total, sa cream o noua fictiune, in care sa fim unicul personaj. o noua fictiune, adevaratul nostru viitor. n-am fi vrut niciodata sa ajungem la cealalta, nu. n-am considerat in veci ca este o optiune de luat in calcul sa spargem lentila patata si sa lasam lumina dantelata si pura sa ne invaluie. nu am vrut niciodata asta.

haosul

M-am lăsat înecată în aberaţii şi inutilităţi. Azi m-a durut lobul creierului care formatează tot ce are logică, sens, tot ce are rezolvare. E copleşit de atâtea probleme şi idei ce nu pot fi rezolvate în mod logic, încearcă şi încearcă el, dar degeaba. Tot lobul cel leneş şi aberant trebuie să se ocupe de ele. Dar se adună, se adună într-o veselie sadică şi lobul tot creează altele noi, fără să le rezolve pe cele dinainte. Parcă ar fi un copil fără conştiinţă.
M-am săturat să scriu. Nu mai există nimic frumos şi armonios în mintea mea, pe hârtie şi pe ecran totul e ca în ea, deci nu are sens. Mi-am rupt caietul şi i-am ars paginile. Nu vreau să ajung să urăsc şi acest loc. E ultimul pe care-l mai suport.
Mă pun pe treabă şi rezolv totul. Nu vreau să se întindă lobul ăsta peste tot creierul, ca o mutaţie canceroasă, şi să nu mai am nicio şansă să ies din abisul ăsta.
Nu, nu trebuie să mă dau bătută, nu o să fiu întotdeauna nefericită.

cineva

Mă întreb dacă există cineva în viaţa mea pentru care sunt perfectă. Care, când se uită la mine, când vede mizeria de dinăuntru, să creadă că nu a apărut din vina mea. Să se simtă ca un satelit natural al cărui singur rost e să orbiteze în jurul meu.
Mă întreb dacă există cineva în viaţa mea, sau lângă ea, poate chiar la intrarea ei, care se gândeşte prea des la mine şi se întreabă unde sunt, de ce mă izolez, de ce nu-i dau o şansă să-mi trimită zâmbetul şi să-mi însenineze ziua. Care se întreabă ale cui mâini şi buze mi-au mângâiat părul şi l-au făcut să nu-şi mai dorească altele. Cine m-a tras de el şi l-a deşirat. Cine mi-a distrus orice sentiment pozitiv din ochi, cine a avut timpul, dreptul şi nesimţirea să-mi facă asta. Mă întreb dacă există cineva pe lumea asta care imploră zeii să îi acord câteva din cuvintele mele. Să îi răspund cu un Cu plăcere când îmi mulţumeşte. Când îmi mulţumeşte pentru un lucru mărunt, mult prea mărunt să însemne ceva, şi de fapt îmi mulţumeşte că exist.
Mă doare capul. Gândesc prea mult. Mereu gândesc prea mult. Sufăr din motive din ce în ce mai mici. Suferinţa a trecut la un alt nivel, viaţa este suferinţă, suferinţa este viaţă. Iar curajul de a scoate un om din suferinţă se micşorează din ce în ce mai mult.
Gata. Am scris-o. S-ar presupune că am scos totul afară, şi că acum o să plece.

jocul

M-am uitat la The Game. Oamenii se schimbă în bine numai după ce au simţit pe pielea lor suferinţa, neliniştea, frica. Se pot schimba şi în mai rău, dacă suferinţa durează prea mult timp. Putem ajunge să nu mai simţim nici fericirea aceea efemeră când ceva extraordinar se întâmplă.
Aş vrea să existe în viaţa reală o companie care să facă ordine în vieţile oamenilor. Să-i scape de suferinţă. Să le aducă fericirea. Pentru o sumă de bani. Ştiu că mulţi oameni ar face şi împrumuturi la bancă pentru asta.
Dar nu există. Singurul contract este cel dintre noi şi destin. Nu mi-am citit contractul, nu ştiu cine controlează pe cine, dar bănuiesc că destinul pe mine, şi se pare că nu prea ştie ce-i aia dreptate. Îmi trebuie un avocat să reformuleze contractul astfel încât să-mi iasă şi mie ceva din afacerea asta.

abisul

Aș vrea să știu ce te-a schimbat atâta. Sau ce te-a făcut să redevii ce erai. Care e momentul care a decis că această călătorie a ta se va rostogoli în neantul în care ești acum? Când te-a împiedicat? Călătoriile noastre seamănă. Însă monstrul meu este timpul. Al tău care e?
Vedeam și atunci că sufereai. Ceea ce nu înțelegeam era motivul. Nu-l vedeam. Acum îl știu. Dar nu știu ce motiv al motivului ți-a ruinat fericirea care a durat câteva zile. Și apoi alte câteva, dar răzlețe în timp. Mai e puțin. Ar trebui să scapi, dar știu cât de greu ți-ar fi, asta nu ești tu. Eu eram pe punctul de a scăpa, de a mă rostogoli departe de poteca asta care duce spre abis. Dar am renunțat, căderea e și ea un fel de zbor.
Nu te-aș fi putut lăsa singură în spațiul acela lipsit de Dumnezeu de dincolo de cer.

visul

Uneori o dispoziție îngrozitoare se schimbă după un vis confuz.
Cerul e un grena-spre-gri frumos, ca în visul pe care l-am primit. Ningea. M-am trezit atât de calmă și recunoscătoare vieții. Am descoperit în mine răbdarea, pe care n-am crezut c-o pot avea.
Visul a fost scurt, cam cât ai putea să visezi în patruzeci de minute, iar la sfârșit mi-a cântat melodia asta, pe voci mult mai adânci, de bași negri, dar era la fel de frumoasă. Acum îmi pare bine că eman iubire, maximul de cantitate de energie pozitivă pe oră, și de aceea nu o mai reduc cu aceeași cantitate de energie negativă.




Ah, de când n-am mai băut ceaiul ăsta...

zile

acum e luni. a început o altă lună, cea mai scurtă.
mă bucur că s-a terminat ianuarie. dar nu mă bucur că se apropie primăvara. alaltăieri era prea senin cerul, prea luminos soarele, amplificat de zăpadă.
aş vrea să nu-mi amintesc cum fugeam fericită în acea zi cu soare...
nu e decât luni. mai sunt şapte zile în care voi mai fi prea liberă. liberă să fug unde vreau. dar aleg să stau aici, în locul meu mic şi lipsit de farmec. mă închid singură în cuşcă. sigur că n-o să rămân aici, o să fiu scoasă cu forţa şi cărată undeva la un piepsi. dar, dacă ar fi numai după mine... aleg să rămân aici. să mă trezesc târziu, să-mi fac două-trei-zece căni de ceai alb, să ascult muzică, să suport muşcăturile lui babilas, să mă uit la televizor, să citesc sau să privesc în gol până seara. seara, care e într-un fel mai fericită, până în momentul în care pun receptorul la locul lui şi mă simt mai torturată ca niciodată.
nu văd nimic, mi-am închis ochii. peretele din faţa mea e gol şi jupuit de scotch-ul cu care lipisem un poster. e prea gol, e prea agresat. e prea alb. aşa că închid ochii. nu mai văd nimic.
noapte bună.

Plâng

Plâng pentru că am greşit. Ştiu că am greşit, îmi dau seama, i-am greşit trecutului meu. Prezentului îi pasă mai puţin. Dar am greşit şi faţă de el. Şi am greşit şi faţă de viitor... Am greşit faţă de propria-mi viaţă şi nu ştiu dacă o să mă ierte vreodată...
Ceva sau cineva din minte îmi şopteşte că mă va ierta, este absolut imposibil să nu o facă, Lucia... Timpul vindecă multe. Învaţă să ai încredere în el. Ţi-ai rănit viaţa, dar nu uita că şi ea te-a rănit pe tine şi tu eşti (sau ar trebui să fii) personajul principal, asupra căruia se concentrează acţiunea. Nu o lăsa să te împingă în noroi - e viaţa ta, e în posesia ta, nu tu în posesia ei.
Of, cântecul înduioşător de vioară se prelungeşte prea mult, şi plâng. E miere pe pielea uscată şi crăpată a vieţii. Miere care, dacă nu este gustată şi linsă, se întăreşte pe cojile pielii. E un înveliş de miere în care ne înecăm, eu cu viaţa mea. Apoi ne cristalizăm odată cu mierea.
Am greşit, asta n-ar conta prea mult, dar am rămas prea la fel, prea aceeaşi, poate asta contează. Dar dacă nu greşeam, cine ştie dacă voi mai fi simţit cum se scurge cântecul viorii.
Mda, poate o să mă ierte şi o să cheme norocul care cine ştie pe unde a hălăduit. O să-l angajeze ca bodyguard şi nu o să mai plâng. Sper doar că nu va fi prea târziu, sper numai să nu se piardă cântecul viorii în noapte...

amorţeală

Nu pot să fac altceva, nu înţelegi? Şi nu vreau. Lasă-mă în pace.
Nu vezi că am îndepărtat totul? Am măturat tot ce era în spaţiul din jurul meu şi l-am umplut cu lucruri inutile, care par că îmi fac bine, dar de fapt mă distrug. Şi cel mai rău e că am realizat asta. Şi tot nu le dau la o parte. Pentru că am ajuns să ţin la ele. Ţin la acele lucruri care îmi drenează sângele din corp, îl folosesc ele, pentru ca apoi să mi-l bage la loc în vene, să li-l cureţe rinichii mei. Îmi seacă corpul, substanţa cenuşie, ca să nu-mi pot face un plan să mă eliberez.
Dar nu ştiu... nu poate fi aşa rău. Mi-or fura lucrurile acelea sângele. Dar unele au nevoie. Unora le-am înfipt din proprie iniţiativă acele în vene. Pentru că au nevoie. Ele nu au destul sânge în vene. Iar puţinul pe care îl au este murdar, trebuie să-l curăţ eu cu rinichii mei.
De fapt tuturora le-am oferit sângele meu. Dacă stau să mă gândesc bine. Am chemat acea amorţeală, nu m-am mulţumit doar cu acelea care aveau nevoie de ajutorul meu. Aş fi fost bine. Dar m-am legat de un ceva perfect sănătos. Speram să putem face schimb de sânge, inimile noastre să fie legate. Dar puţinul sânge rămas numai pentru mine mi-a fost furat. Sunt clipe în care sunt atât de goală, încât mă cuprinde amorțeala aceea dinaintea morţii. Din fericire, la fix îmi intră în corp sângele donat celor care au nevoie, murdar, dar benefic.
Ajută-mă. Ajută-mă mai mult. Mănâncă, bea, creează-ţi propriul sânge şi dă-mi şi mie din el. Voi continua să ţi-l curăţ pe al tău, dar ajută-mă şi tu pe mine. M-a secat acel lucru sănătos. Am îmbătrânit, nu mai găsesc nimic. Vreau să-mi clădesc puterea cu care să-i sug eu sângele din corp, să ajung acolo unde vroiam să fiu, sau să-l dau la o parte.

Suntem groaznic de fragile şi neputincioase.

blood, tears and gold.

It was the weirdest hour of the night when I woke up and heard this song. Again. It has a power over me.
Moments of remembrance in the past. Moments of clear vision. Well it's too late to shove it off now that I'm fully aware of it.
I'll never let you down baby, baby...
And it won't get any better.

Before the dawn

Carul Mare se răstoarnă în faţa geamului meu, sentimentele îmi curg din el, libere pe cerul negru. Aşa e mereu noaptea, după ce mă trezesc. Totul iese din matca lui.
Astă-vară protectoarea sentimentelor era Casiopeea. O nepăsătoare, o vagaboandă atârnată jucăuş cu capul în jos de bolta cerului negru. Râdea spre mine. Ştia să-mi păstreze totul încuiat cum trebuie în propria cutie de amintiri şi sentimente seculare, să nu-mi verse nimic în propriul suflet. Vara a fost lipsită de griji.
Dar m-a dezertat. La ce mă puteam aştepta de la dezinteresata, zvăpăiata aia mică? Nici măcar nu am ştiut când m-a lăsat baltă. Mi-a vărsat conţinutul meu de suflet în Carul Mare şi dusă a fost. Acum asta nu era o mare nenorocire, deşi serile nu au mai fost aşa vesele ca pe vremea când o auzeam pălăvrăgind de pe bolta ei.
Însă iarna asta, am realizat cu stupoare că sufletul mi se umple ciudat de repede. Mi se umple în mijlocul nopţii, şi de abia se goleşte de tot până în noaptea următoare, când se umple din nou. M-am uitat pe geam şi am văzut Carul Mare răsturnat, ca o imitaţie nereuşită a Casiopeei, şi am realizat de unde curg problemele. Acum ştiu de unde-i nebuloasa lăptoasă din mintea mea.
Dar ştii, din nebuloasă se poate naşte în orice moment o stea salvatoare. Să observ o idee lăsată în urmă de Casiopeea, uitată în Carul Mare odată cu propriile-mi idei.
Până atunci, nu pot decât să aştept. Să stau trează (propriile-mi vise vărsate mă ţin trează) şi să sper ca primăvara asta să-mi aducă un nou confident ceresc. Şi să ascult.

with the birds i'll share this lonely view

zambet tamp dar placut. par zbarlit de primavara. rosu.
melodie de vara in mijlocul iernii. caldura nelinistii. dorul.
concentratie ridicata. convorbire. referate. iar convorbire. soare pe blocuri si prin zapada. umbra rosie de soare rosu.
aburi spre cerul zambitor. fulgi stralucind in soare. aburi, telefon. soare cu dinti, tremur. degete rosii. amintiri cu degete rosii.
plaja. iar plaja? dar mereu... mereu, plaja. nisip reflectand lumina. soare in valuri, soare in cap, soare in par. fosnet de degete si par. fosnet de nisip umed.
mereu, mereu... zambet tamp sau mare inghetata. mare dezghetata? fierbere? seceta fara degete. fara par. fara nisip.
fosnet de frunze fara memorie. frunze calde in mari negre de asfalt. marile pierderii.

florile in par vor veni. vor fi aici. florile in par ca-n acel cantec. cantec de prietenie, cantec de vin rosu, cantec de nunta. langa valurile turcoaz vibrant, cantec de primavara.

Chip fără chip...

Chip fără chip

Frunte de nisip

Glas fără glas

Ce-a mai rămas

Timp a rămas.

Timp fără timp

Ce să mai schimb.

Am înnebunit

M-am îndrăgostit

De un om iubit

Iubitul e stupid

Şi-ntr-un fel perfid

M-a păcălit.

Aş putea să tac

Mai pentru nimic.

Ţese noaptea un sac de întuneric...

Iarba vitregă amară

Un tren fluieră în gară.

Tu copilă făr-de-adulţi

Pe asfalt stă

Un pantof desculţ.

lumina

ziua de azi straluceste ca si cand ar fi vara. este soarele de iarna amplificat de zapada alba.
se potriveste atat de bine melodia...

cum se face ca scriu iar la ora asta

acum mă izbeşte. ca de obicei.


azi mi-am amintit chestii irelevante pentru câteva fracţiuni de secundă, apoi am uitat ce mi-am amintit. a rămas doar senzaţia aceea plăcută de trecut plăcut.
azi iar am dormit de când m-am întors acasă până la 11 noaptea. nu ştiu dacă mai era nevoie de data asta, dar a devenit deja o obişnuinţă. nu mă ajută deloc în viaţa de zi cu zi să fiu pasăre de noapte. şi iată-mă din nou la ora asta, scriind şi ascultând radio.
ce frumos e să te uiţi la un film şi să ai senzaţia că actorul principal seamănă cu un personaj drag din propria viaţă. prezent în timpuri dragi. vorbesc de parcă ar fi fost acum cine ştie câţi ani. şi mai ales, e frumoasă senzaţia aia din clipa în care îţi dai seama cu cine seamănă.
să văd o persoană dragă îmi face ziua de cinci ori mai frumoasă.
tocmai am realizat că la ora asta sunt mereu mai optimistă şi mai happy decât de obicei :)).
mai nou, ador parfumul de cerisier du japon. e puţin cam prea dulce, ca orice parfum care îmi place.
îmi plac oamenii care fac pete largi şi rozalii pe faţă de la frig. sunt haioşi şi par imaturi.
îmi place să fiu imatură.
îmi plac oamenii care nu se tem să-şi arate vulnerabilitatea, care nu se feresc să-şi arate slăbiciunile în faţa prietenilor.
îmi place melodia pe care tocmai o ascult la radio... (louis prima - buona sera) îmi aminteşte de veneţia, deşi n-am auzit-o cât am stat acolo. :)
din felul în care merge un om poţi învăţa multe (despre el).
de lângă monitor mă priveşte cum scriu ursuleţul-balon-albastru-cadou din croaţia, de vara trecută.

gata, am terminat de scris. şi asta nu pentru că n-aş mai avea nimic de zis, ci pentru că mă trezesc peste 4-5 ore.

Pentru o soră de peste mări şi ţări.

Mi-e dor de dimineţile noastre cu pâine şi Nutella. Mi-e dor de ceaiurile tale de care îmi aminteam de abia după ce se răceau. Mi-e dor de muzica pe care o puneai. Ce frumos era când eram singure acasă pentru trei zile şi mergeam la Plus şi cumpăram numai prostii :)). Mi-e dor să ieşim toată noaptea într-un local. Îmi pare rău că nu eşti aici să te plictisesc cu noile mele replici inteligente despre viaţă şi altele :)). Îmi pare rău că n-avem poze împreună. Şi mai ales, îmi pare rău că nu l-ai cunoscut pe fratele nostru, micuţul Christian Babilas (the kitty). A apărut în viaţa noastră la o săptămână după ce ai plecat.

De abia aştept să te întorci acasă! Vorba ta, hai că mai e puţin.

:*

sa calci pe zapada proaspata, neintinata, intr-o noapte atat de linistita. este de bun augur. este modul perfect de a incheia cateva ore pierdute. iti promite ca vor fi ultimele.
singuri printre atatia oameni. singuri, eram doar noi doi, nici nu stiam unul de altul, dar eram impreuna. ti-am vazut urma. mi-ai vazut urma. si apoi ai disparut, inainte ca cenusareasa sa se intoarca acasa.
ceva a erupt departe in noaptea asta pierduta. cenusa alba cade din cer. am calcat pe puritatea ei. vroiam sa cumpar vasc in acea ultima zi. dar zapada era atat de murdara, cum puteam sa sper ca orele nu vor fi pierdute? dar azi au fost ultimele.
nu mi-e greu sa fiu optimista. picioarele ma dor, dar se vindeca. frigul si fosnetul usor le vindeca. sa le citesti urmele. sa fii undeva in spatele lor in timp ce merg, oricine o fi langa mine, tinandu-ma de brat. nu mi-e greu sa sper. daca ochii tai ma picteaza in albastru, n-o sa am nevoie de prea multe.
mi-e rau. mi-e rau si mi-e somn. e greu sa fiu optimista, e greu sa sper la ora asta. cuvintele imi ies usor din degete. dar nu pot sa le las prea libere.
noapte buna. mereu va exista un te iubesc si pentru tine.

nici macar nu-i dimineata

dimineata e frumoasa. ii simt aroma speciala inca de pe acum, intrand rece in camera mea, pe geam. e duminica.
e duminica si nu conteaza ca o sa fie dimineata. dar conteaza ca o sa semene cu alte atatea dimineti de pana acum. imi voi pune alarma la opt si jumatate, si ca de obicei o voi lasa sa mai sune de cateva ori. nu voi pierde nimic, azi. alte dimineti cu rasuflare aromata au fost pierdute si se vor pierde. nu e nevoie sa ma trezesc la sase. inca. vreau, nu pot, nu e nevoie.
nu mi-e somn. dar trebuie sa dorm. nu vreau sa ma prinda dimineata treaza. e duminica. orasul se odihneste. respiratia lui se odihneste.
te iubesc. orasule, aer de dimineata. poarta-mi rasuflarea si ultimele vise peste tot, oriunde, unde vreau eu. unde vreau eu sa zbor intr-o zi. in plamanii altui vis.

azi am mâncat căpşuni.

azi am mâncat căpşuni. căpşuni încapsulate într-o cutie de plastic. mai puţin de un kilogram la o sută de mii. căpşuni care, desigur, fuseseră crescute în laborator. dar au fost bune.
căpşuni mănânci când eşti îndrăgostit. mănânci cu frişcă sau cu ciocolată. uneori cu zahăr şi siropul lăsat de zahăr. dar eu le-am mâncat simple. le-am luat ca pe un medicament de inimă. asta iei când inima se cere înlocuită. dar au fost bune.
mi-e dor de vară şi de abia aştept sezonul cireşelor. cireşele sunt mai copilăroase decât căpşunile, mai puţin pretenţioase. sunt tot pentru inimă, o inimă mai închisă la culoare, probabil pentru că apar imediat ce trece iarna. iarna mâncăm mandarine, portocale, dar nimic pentru inimă, şi de aceea ea se scofâlceşte şi se face mică-mică, sau dimpotrivă, îţi umple pieptul şi aproape dă pe afară. în orice caz, inima e neagră iarna.
am mâncat direct căpşuni pe anul ăsta, înainte să treacă iarna. e un tratament exagerat. inima încă e la fel, umple prea mult cavitatea toracică. sau e prea mică. nu ştiu. nu mi-am făcut radiografie.
mâine este o zi în care căpşunile sper că-şi vor face efectul.

Tom, Jerry und Die Fledermaus.

Aţi văzut vreodată Liliacul?


Episodul ăsta era printre preferatele mele. Acum îmi aminteşte de frageda copilărie şi de spectacolele de la Operă. Acum mă duc aşa rar, încât de fiecare dată lumea se miră cât m-am schimbat...
Îmi plăcea de mică să trăiesc printre artişti. Îmi plăcea să-i văd pe holuri, şi pe corişti, şi pe balerini, şi pe solişti, în costumele de scenă şi machiaţi. În carne şi oase. Îmi plăcea mirosul holurilor, ecourile, senzaţia de vechi şi preţios pe care mi-o dădeau. Îmi plăcea să aud din când în când vocalizele artiştilor străbătând holurile. Erau asurzitor de plăcute, amplificate de ecou.
Îmi plăcea la costumerie, era un depozit de lucruri superbe şi vechi; superbe tocmai datorită vechimii; materialele costumelor vechi sunt nobile, mai frumoase decât ale celor noi.
Îmi plăcea la bufet, mereu întâlneam pe cineva plăcut şi entuziasmat acolo; sau cel puţin totul părea vesel în ochii mei. Îmi plăcea bufetul vechi, spaţios, unde de Crăciun trona pe o masă mică un brad lung şi îngust, cu cadouri false sub el. Îmi plăcea că mergeam acolo înainte de fiecare spectacol, cu tata costumat şi cu mama elegantă şi dată cu veşnicul şi nostalgicul parfum Organza. Îmi cumpărau şi mie ceva dulce şi de băut.
Îmi plăcea să mă simt fiică de artist.
Înainte cu ceva timp de primul gong, eu cu mama ieşeam din culise şi ne îndreptam spre sală. Îmi amintesc cum, odată, aveam loc la "cucurigu", adică sus, le etajul patru. Am încercat câteva intrări în sală. Îmi amintesc că, la fiecare intrare, eu credeam că e vorba de altă sală.
După al treilea gong, începea uvertura. Mereu mă cuprindea o emoţie anume în acel moment. N-am ajuns decât mai târziu să plâng din cauza frumuseţii muzicii, şi nu înţelegeam de ce plânge mama la uvertura Traviatei. Mi-am dat seama mai târziu cât de mult semănăm amândouă cu bunicul - papu -, cât de sensibile suntem în faţa muzicii.
După spectacol, mergeam întotdeauna să-i felicităm pe artişti şi să-l aşteptăm pe tata să se demachieze şi să se schimbe, ca să plecăm acasă. Plecam cu maşina unui prieten-artist sau cu 336, respectiv (mai târziu) cu metroul.
Îmi plăcea şi în perioada sărbătorilor de iarnă. Îmi amintesc cum se strângeau coriştii într-o cameră de repetiţie cu scaune pe niveluri, de la etajul patru, şi cântau colinde. Cânta şi mama; era prietenă cu mulţi dintre colegii lui tata. Îmi amintesc cum, împreună cu alţi copii de-ai artiştilor, intram sub platforma aceea ciudată de lemn pe niveluri pe care stăteau coriştii cu pupitrele de partituri, cântând. Îmi amintesc şi de bradul impunător din camera aceea, şi de cadourile care ni s-au oferit. Odată, de un Crăciun, am mers unde depozitau cadourile şi am primit trei puişori în coşuleţe, de diferite culori, care piuiau când îi scuturai. Încă îi mai am, îi pun în sau sub brad în fiecare an. Îmi plăceau la nebunie şi bancheturile de după premiere. Toţi erau relaxaţi după spectacol, se serveau gustări uşoare, pişcoturi şi şampanie.
Era o viaţă pe care mi-o amintesc cu drag. Acum se întâmplă să merg din ce în ce mai rar la spectacole. Am văzut şi câteva noi, dar niciunul nu mi-a plăcut cât îmi plac cele vechi. Probabil datorită atâtor amintiri plăcute din perioada aceea.

àpres toi, le deluge

(melodiile trec de detectorul de tristeţe. deocamdată.)

îmi vine să plâng, uneori, când ascult asta.

melodia asta o mai asociez cu ea. acea persoană dragă din fiecare seară. era o perioadă gri închis. era o perioadă de după cea neagră, abisală, pe care subconştietul mi-a blocat-o. mi-amintesc cum asculta melodia asta. mi-amintesc cum verificam să văd dacă plânge. dar ea este şi a fost mereu puternică. şi îi mulţumesc pentru că, deşi sigur îi venea, s-a abţinut să plângă. îi mulţumesc că s-a ţinut tare pentru ca cetatea mea interioară să nu se dărâme (de tot).

New!

Nu voi mai scrie nimic trist.
Sau cel puţin voi încerca.
E prea multă tristeţe în lumea asta ca s-o mai dublez şi eu.
De aceea, în loc s-o dublez, o s-o alung. O să introduc singură, cu sila chiar, gânduri vesele în capul meu şi al altora. Nu mai vreau să aud de tristeţe şi supărare!
De aceea şi pe aici o să fie o revoluţie.
O să mă bucure tot felul de chestii mici şi aparent fără valoare. O să găsesc un râs sau un zâmbet în orice. O să le întind pe faţa mea ca nişte rufe proaspăt spălate, albe, ca noi. O să mă surprind pe mine însămi cu buna dispoziţie.
Prima dată o să-mi fac ordine în viaţa exterioară. Aproape în acelaşi timp, o să încep şi cu viaţa interioară. O să se cureţe reciproc de orice impuritate. Pe ritmuri de muzică. Voi dansa în timp ce voi înnoi totul.
Plănuiesc să cumpăr şi fructe. Multe fructe, cât mai multe, să-mi coloreze viaţa şi apetitul muribund (de viaţă sau pur şi simplu). O să fac de mâncare. O să fac tot ce pot să fac, pentru că pot, şi o să mă bucur de asta.
Pofta vine mâncând. Cheful de viaţă vine trăind.

identité

ştiu cine sunt. sunt un fir din arcuşul tău. sunt o briză care trece prea repede pe lângă viaţa ta. nu ai observa-o dacă n-ar fi zgomotoasă.

cer în gura mare locuri, şi ceasuri. şi tu ştii asta. şi dacă descifrezi că vreau un loc lângă tine, o fărâmă din timpul tău... dar tu vrei să treci la fel, doar ca o briză, prin viaţa mea. nu te agăţi de vreo creangă golaşă. vrei să treci pe lângă mine atrăgând sau nu atenţia. vrei să mă laşi doar să-ţi întrevăd plaja. să ghicesc marea de după o ceaţă cu gene.

vreau să fiu o coardă a viorii. poate chiar vioara. vreau să fiu o tornadă care te răscoleşte şi nu te poate lăsa la fel cum ai fost. care să-ţi mute nisipurile, să-ţi modeleze ţărmul. care să risipească violent ceaţa. să pot vedea marea. să pot vedea din nou cerul de primăvară reflectat în ea. şi, poate, chipul meu.

dar mi-am pierdut puterea. toamna m-a obosit, iarna m-a viscolit, m-au făcut să slăbesc în putere. şuier fără rost şi tulbur pene de pescăruşi. care şi-au lăsat în urmă doar ecoul...

ecoul...

Lune

Bruno Pelletier

Am simţit luna astăzi, prin somnul meu de după-amiază, cum răsare portocalie după perdeaua de nori. Visele mele, pe toate i le-am trimis ei. Nu mi le amintesc, pentru că i le-am trimis ei. Şi e mai bine că nu mi le amintesc. I-am dat ei povara ce o reprezintă visele mele.
Atâţia nefericiţi îşi trimit visele spre lună. Unii îşi trimit vocile. Alţii, versurile. Alţii, cântec de vioară. Fiecare îngreunează luna cu atâta sentiment. În fiecare zi luna se înalţă mai jos, nu-şi mai poate căra propria greutate. Şi totuşi, continuă, în bunătatea ei, să ne accepte ofrandele inutile. Ştie că un om nu poate căra cât cară ea. Ştie că un om, fără să-şi poată împărtăşi sentimentele cu cei asemenea lui, are nevoie de ea. Ştie că un om trebuie să se simtă liber să zburde. De aceea, primeşte greutăţile lui. Îl lasă să le simtă doar o parte din greutate. Omul are o viaţă scurtă, ea va trăi pentru veşnicie.
Am simţit luna astăzi, prin somnul meu de după-amiază, cum răsare portocalie după perdeaua de nori. Visele mele, pe toate i le-am trimis ei. Greutatea mea, pe toată am aşezat-o pe umerii ei. Acum în suflet am numai raze de marmură albă. Acum în inimă îmi mai cântă numai luna...

fille du grand chemin...

ce frumos se asortează cu noaptea şi cu planurile mele de zburătoare...

silence. time.

lumea s-a lansat într-o buclă infinită.
s-au lansat cu toţii într-un vis care uneori pare frumos, alteori urât. şi bun şi rău. un vis care nu se mai termină. trăim pentru el iar când adormim îl visăm. trăim pentru a adormi.
uite că eu vreau să mă desprind. să mă desprind de bucla infinită, să fiu liberă, să nu mai visez asta când adorm, să nu mai trăiesc ca să adorm. şi ştiu că se vor uita la mine, din galaxia lor în formă de buclă în care se rotesc şi ajung de unde au plecat, zicând: uite, ea a sfidat legile gravitaţiei, ea a scăpat de gaura neagră din interiorul buclei. dar tot vor vrea să se rotească, în pericol de a fi absorbiţi de puterea "masă ori acceleraţie gravitaţională". ăsta e visul lor.
nu voi fi nici primul, nici ultimul astru care se separă în acest univers. nu îmi voi dori nimic. scopul e să mă las târâtă de curenţii spaţiali. până se întâmplă orice.

tendinţe înalte

privesc lumânările cum topesc încet pigmentul ceros albastru. citesc în semiîntuneric, ascult muzică. nu avem curent. mă simt ca acum cinci decenii.
tind în sus, ca lumânările, dar nu mă eliberez de fitil. nu mă voi elibera decât când se va fi topit şi evaporat tot pigmentul ceros, când nu voi mai putea arde, când voi dispărea, furând lumii încă o geană infimă de lumină. tind în sus, spre cer, de fapt spre tavan, ba nu, spre raftul de deasupra. nu pot ajunge prea sus. nu sunt altceva decât flacăra neimportantă a acestei lumânări căreia îi place din ce în ce mai mult să se stingă, o privesc cum fură din lumina împreunată a altarului creat de mine. şi pigmentul ceros nu a dispărut total, însă fitilul s-a înecat în el. în curând se va dizolva într-un nor de fum. ea nu va mai exista. celelalte lumănări vor lumina fumul ei pentru un timp destul de scurt. iar ea nu va ajunge nici în starea aceea de moarte, la cer.
citesc despre comunism. şi mă gândesc aiurea. prea departe. nu are nicio legătură. decât poate aceea că şi atunci, în urmele zilei, pregătindu-se de culcare, oamenii umblau cu lumânări în mâini, fără să se gândească ce asemănătoare le e soarta cu a lor.

explozie - implozie

uită-mă. m-ai uitat.

când mi-am dorit asta nu mi-am imaginat.

te iubesc? te-am iubit.

-m-am săturat. hotărăşte-te.

-eram hotărâtă.

-şi acum ce s-a întâmplat?

-pur şi simplu nu mai sunt.

-eşti goală.

-sunt goală. pe dinăuntru.

-dar asta-i o minciună.

-este. dar înăuntru simt cum se loveşte de pereţi ceva. sunt goală în rest, deşartă, dar e acel ceva. face zgomote metalice.

-...ce vei face?

-eu? ...voi aştepta.

-într-o zi acel ceva se va sparge. şi aşchiile îţi vor perfora carnea. vei fi un arici însângerat, înţepat de microscopic şi metalic, cu carnea foşnitoare, scrâşnitoare, răzuitoare în mişcările tale.

-voi aştepta. şi dacă asta mă aşteaptă, voi aştepta. şi voi dansa, voi dansa, voi dansa, până ce în mii de fâşii mă va deşira microscopicul, metalicul.

nu vreau să aştept până atunci. nu vreau să aştept asta. vreau să ştiu că aştept ceva mai bun. vreau să ştiu ce aştept.

nu mă uita. m-ai uitat.

când mi-am dorit asta nu mi-am imaginat.

te iubesc! te voi iubi.

mă vei iubi?

c or c

Dezleg cuvinte încrucişate. Cuvinte încrucişate, povestiri şi vise care se repetă. Se repetă un model, şi încerc să descifrez dacă e acelaşi lucru sau pur şi simplu mi se pare, pentru că modelul este foarte strâns. Linii fără sens. Curbe, spirale, cercuri. Toate sunt legate între ele, niciuna nu are o origine proprie şi clară. Ca de obicei. Numai curbe, spirale şi cercuri. Ceea ce desenez tot timpul.
Mi-e frică. Mi-e frică de trecut, dar mai ales de viitor. Am aflat că până şi trecutul mi-l pot schimba, e atât de uşor. Găsesc o scuză, găsesc un motiv, găsesc o ieşire sau pur şi simplu găsesc o minciună. Sau le găsesc alţii pentru mine. Dar cum îmi schimb viitorul? Nu ştiu nici măcar ce variante am. Şi oare vreau să-l schimb? Care e drumul pe care merg acum? Spre ce mă îndrept? Vreau să schimb destinaţia? Şi dacă aş şti, tot la fel de greu ar fi.
Greşesc atât de des. E mult prea fragil, modelul de dantelă albă la care lucrez. Mereu îl rup, dar continui să-l împletesc. Ruptura rămâne, dovadă a stângăciei, a nepriceperii mele. Uneori nici nu-mi dau seama, uneori nu fac decât un nod greşit, trec mai departe, dar când trag de model se rupe. Îmi place rezultatul şi cu rupturi, dar eu speram la ceva perfect. E mileul cu care îmi acopăr viaţa, şi tocmai din cauza fricii greşesc.
Dezleg cuvinte încrucişate şi mi se pare că întrezăresc un model. Dar ce e sub mă interesează.
Coduri sau coincidenţe?

Fix of Life

Mănânc plăcinte de la spital. Dezlipesc pojghiţa umedă de şerveţel de pe ele. Sunt cu brânză şi stafide. De fapt este. Căci e doar una.
Are un acoperiş din blat mai tare, pe care îl poţi ridica să vezi căsuţa în care aerul galben al zorilor s-a solidificat, prinzând oamenii africani scofâlciţi într-o atemporalitate nemişcătoare, fix în clipa în care săreau căci se treziseră.
Pariez că pe vremuri, când viaţa tocmai se întărise în plăcintă, o brumă dulce acoperea acoperişul. Nu era rece, era însă delicioasă, iar păcatul mâncatului oamenilor africani scofâlciţi nu părea atât de grav când priveai prin prisma ei. Însă acum nu mai există, a fost înghiţită de pojghiţa de şerveţel, această pătură de iarnă improvizată, care în schimb este rece şi deloc delicioasă. Acum, crema plăcintei e morbidă, are gust de amăreală şi păcat, numai oamenii sunt mai dulci. La viaţa lor au mâncat numai brumă.
Şi voi înceta acum cu descrierea, pentru că tot ce fac în continuare e să înghit, iar ceea ce înghit mă blamează. Probabil au făcut aceste plăcinte din viaţă tocmai pentru a le-o da oamenilor din spital, ei au mare nevoie de viaţă. Dar eu ce scuză am? Pentru ce mănânc eu viaţă? Am nevoie, dar nu de ani. Ani am cu duiumul.


Ce simplu ar fi totul dacă ţi-ai putea lua o doză de viaţă în fiecare dimineaţă.

had i known how to save a life...

>

I'm lucky.

Am visat că m-am întors în trecut. Dar nu în trecutul nostru. În trecutul unei alte dimensiuni, pe o planetă în care convieţuiau într-o pace relativă oamenii cu cap de maimuţă şi oameni proaspăt veniţi de pe Terra.
Noi trei eram ultimii veniţi - doi bărbaţi, şi eu. Negrul - care semăna mult cu Obama, era practic identic - îmi arăta cum putem să ne "înţelegem" cu oamenii cu cap de maimuţă. În timp ce celălalt bărbat s-a postat în faţa lor, începând să vorbească cu ei, negrul a "intrat" în ei, de parcă ar fi fost făcuţi doar dintr-un gaz dens care dădea iluzia de solid. Legănându-se odată cu ei, la un moment dat aceştia s-au transformat şi ei în negri - bărbat şi femeie, îmbrăcaţi în aceleaşi haine ca Obama (un tricou bleu cu dungi grena şi kaki şi o pereche de pantaloni kaki). În acel moment, şi-au pierdut instinctul de ostilitate şi interesul faţă de noi.
La un moment dat bărbaţii m-au lăsat să mă descurc singură. Planeta mă fascina. Aterizasem pe partea planetei unde era noapte. Totul era acoperit cu o pojghiţă de zăpadă-gheaţă călcată în picioare, străbătută de fâşii de apă care tocmai se topise. Cam cum e pe jos pe Terra acum. Merg eu ce merg, fac ce fac, şi la un moment dat ajung pe un trotuar.
Am întâlnit acolo patru băieţi, dintre care pe doi îi cunosc în viaţa reală. Ei erau ostili, nu ştiu ce vroiau de la mine, probabil să mă bată. Eu strigam, hei, sunt Lucia, mă cunoaşteţi, dar ei nu mă recunoşteau, deoarece eram în trecut. Au început să mă fugărească, nu în joacă, ci pe bune. Fugeam de nu mai puteam. La un moment dat intru într-o clădire de sticlă, a cărei uşă o încui fix în momentul în care o apucase cel mai mare dintre ei. El trage înnebunit de uşă, eu sunt uşurată, dar trec în cealaltă cameră, care avea o uşă tot pe partea cu antreul în care erau ei. Aia era deschisă, şi nu ştiu de ce, probabil de panică, n-am putut să mă mişc de acolo înainte să mă observe, şi m-au fugărit din nou.
Abia am scăpat de ei, din păcate nu mai ştiu cum. Am tot alergat prin clădirea aceea ciudată până am ieşit din nou afară. După aceea, am văzut un Carrefour, în care am vrut să intru. Dar în antreu l-am văzut pe cel pe care îl iubeam, dar el nu m-a recunoscut, şi îmi venea să ţip de disperare.
La un moment dat, m-au găsit din nou tipii aceia, şi am fugit de ei, adăpostindu-mă într-o cameră care avea un perete lipsă, în locul lui fiind o draperie roşie grea, de catifea. Din spatele ei, de pe stradă, ştiu că mă pândea o pisică cu un ochi roz-roşiatic. Am adormit puţin în patul roşu. Când m-am trezit, m-am dus să văd dacă pisica mai era acolo, şi era. M-am speriat, şi am început să fug disperată din cameră în cameră, iar în fiecare cameră îl vedeam pe Babilas, şi din când în când o altă pisică, albă cu pete negre. Nu ştiam ce se întâmplă, cum de îl vedeam de mai multe ori?
Şi atunci am realizat că visam. Alergam de nebună prin camere, o parte din mine întrevedea patul în care mă culcasem, eram între vis şi realitate, dar nu puteam să mă trezesc fără să ajung în camera de unde plecasem cu mintea în trecut, şi am făcut tranziţia între timpuri pe când alergam, intrând în fuga mea chiar în camera aceea, unde erau două paturi suprapuse, o pictură în umbră sub cel de sus, un calculator, şi la calculator, Beze. În clipa aceea, am reuşit să mă trezesc.



Acum sună atât de penibil. Dar stresul era continuu. Şi disperarea. Şi nefericirea. Şi frica. Şi mereu graba aceea... Dar salvarea a venit. Salvarea mereu va veni. Şi ne vom întoarce la pace, linişte, fericire şi încredere. Şi la siguranţa că nu trebuie să ne grăbim nicăeri, totul se va întâmpla la momentul potrivit.

Îţi mulţumesc. Pentru intenţia din spatele a ceea ce ai vrut să faci, şi pentru că n-ai făcut-o.

parts.

You're like the wind.

Unhooking parts of me that I spent so much time to find and attach.

I miss you.

Though you're near, I miss you so much.

You're stealing back the parts of you that you gave me.

Those tiny bits that once were my only nectar of life.

It only takes a loss.

A loss or a gap that you didn't fill.

To make me feel like I could die.

I always forget to feel hurt when it happens.

Hurt comes late to me.

It enters my heart, tired of me.

Even my hurt is tired of me.

So I've started to forget to suffer.

But it still hits me from time to time.

And just because I forgot how it is, it seems like an earthquake could attack me.

And then all that's left is shredded parts.

.

enchained by freedom

Remember that time when I felt so vast, like an ocean? I felt like I could discover millions of things that would float out of the depths, things I could never throw out of myself and show to the world. I was like an ocean that was suddenly disturbed by something writhing deep inside, I was restless and unpatient to spit it out.

But I was wrapped in that freedom. It chained me. It was a freedom that shouted "Let me embrace you, or you will lose me forever!". I was so restrained by that sudden freedom, that fear took over me, and I let it go. It was a false freedom, but it was so strong, that I mourned the loss for a long time.

It is now that I realize that freedom is free. You don't know when it embraces you, and when it does, you don't even feel like you need it anymore. Because it's a freedom that makes you feel safe.

I couldn't force myself to be free that moment.

I don't regret it. Maybe I would've ruined something inside of me.

I still feel like something deep, deep down doesn't work properly. But whatever is ill, it would come up to the surface eventually, and I would find the cure. But I am no longer eager and restless. It may come up when it pleases. That'll be the right time. No need to rush things up.

This is real freedom. Feeling ok with yourself.

Il est dèja passé?

Mă simt la fel, dar realizez că multe s-au schimbat în bine pe parcursul acestui an. Cred că a fost anul schimbărilor, un an de tranziţie, de evoluţie, de transformare. Un an pregătitor pentru 2010... căci transformarea are un rost. Viitorul se anunţă roz. Nu roz, încă nu-mi place rozul (asta nu s-a schimbat :))), pardon, ci... nici nu ştiu ce culoare îmi mai place. Culoarea aia nepământeană de la marginea curcubeului, pe care nimeni nu o percepe.
Deşi am fost mult prea des tristă în 2009, anul în sine nu a fost trist. Transformările nu sunt triste. Au existat multe momente de maximă fericire, poate chiar zile la rând. Iar tristeţea izvora din dorul de ele. Şi din firea mea contemplativă, melancolică, îndreptată spre trecut.
Încă am tendinţa ca, atunci când sunt singură, să mă întristez. Dar o bună parte din timp sunt pur şi simplu bine dispusă. Sunt fericită să constat asta. N-am făcut umbră pământului degeaba anul ăsta.
Am început anul cu energie, poftă de viaţă şi încredere (în mai multe chestii). Sper să rămân aşa. Să devin mai aşa :)). Probabil nu am încă toată bucata de fericire care mi se cuvine, dar bucata de destin n-a zburat nicăeri. O am. Am observat-o. Nimic nu e fără rost. Până şi nostalgia. Nimic nu se pierde. Totul se transformă. Şi realizăm că, de fapt, avem un mare noroc.


Post mult prea deschis şi sincer :)). Dar... exact aşa cum am început să devin.

Épanouis, enivrés et heureux...

La Foule, toujours la foule. Toujours este vina mulţimii când cazi în ochii cuiva. Toujours e vina ei când îşi întoarce ochii, păcălit, spre altcineva; tu ai rămas acolo şi nu te mai poţi extrage.

Just keep living it.

The life is for the alive, my dear, so let's keep living it, just keep living it, REALLY LIVING IT!!!

You killed her (PS: the one you really love), but it's the other one's fault. When's her turn to die?

Barber and his wife

Povestea iubirii dinainte. Povestea alungării ei. Povestea psihopaţilor. Povestea renunţării. Povestea disperării.

delir

Delirez.

Mă doare tot corpul, aşternuturile mă sufocă.

Nu pot să adorm, la patru dimineaţa.

În momentul ăsta mă chinuie o singură întrebare.

O reformulez când mă întorc pe altă parte.

O întorc pe toate părţile când mă reformulez.

Cum faci marea să te iubească?

-

Cum faci plaja să te cheme?

-

Cum faci pescăruşii să tragă cu ciocul de tine?

-

Cum faci valurile să te dorească?

-

Cum faci nisipul să-ţi şoptească?

-

Cum faci soarele să te mângâie?

-

Cum faci cerul să nu te uite?

-

Cum faci iarna să nu îngheţe?

-

Cum faci fulgii să viseze la tine?

O iau de la capăt încontinuu.

De fapt întrebarea care stăruie în mintea mea e alta.

Ce-mi iese pe gură e mereu greşit.

-

Cum naşti fericirea?

-

neant, mereu neant. lasa neantul la o parte.

leiliren (12/15/2009 9:36:28 PM): pentru ca nimeni nu are pentru ce trai
leiliren (12/15/2009 9:36:31 PM): viata n are rost
leiliren (12/15/2009 9:36:46 PM): de ce nu suntem pur si simplu neant, nimic, sa nu realizam ca existam, sa nu existam de fapt
leiliren (12/15/2009 9:36:50 PM): sa fim zero barat
leiliren (12/15/2009 9:36:52 PM): vizi
leiliren (12/15/2009 9:37:42 PM): de ce trebuie sa fim ceea ce suntem?????????????? nu mai vreau sa fiu om. poate as fi vrut sa fiu o raza de lumina. as fi avut viata scurta dar macar as fi avut un rost precis, neoscilant
leiliren (12/15/2009 9:38:19 PM): ce rost ar avea si raiul? etern fericit. suna boring. fac pariu ca dupa 10 ani de eterna fericire in rai te plictisesti
leiliren (12/15/2009 9:38:38 PM): si ai chef si de iad. ca sa mai diversifici
leiliren (12/15/2009 9:38:52 PM): si dupa oscilezi intre cele 2, si iar te vei plictisi pentru ca nu sunt decat 2 optiuni
leiliren (12/15/2009 9:39:15 PM): si o eternitate de oscilat intre ele...
leiliren (12/15/2009 9:39:18 PM): asta daca ajungi in rai
leiliren (12/15/2009 9:39:28 PM): ca daca ajungi in iad e eterna suferinta
leiliren (12/15/2009 9:39:38 PM): o pedeapsa prea mare pentru micile pacate pe care le face un om, sa fim seriosi
leiliren (12/15/2009 9:39:42 PM): de aia nu cred eu in asta
leiliren (12/15/2009 9:39:45 PM): in rai si iad
leiliren (12/15/2009 9:40:03 PM): si mai cred ca dupa moarte, urmeaza alta viata
leiliren (12/15/2009 9:40:06 PM): si alta....la infinit
leiliren (12/15/2009 9:40:08 PM): cu ce scop?
leiliren (12/15/2009 9:40:19 PM): si daca in viitor esti infinit, inseamna ca si in trecut
leiliren (12/15/2009 9:40:48 PM): nu poti sa nasti ceva din neant, nu? totul se transforma, nimic nu se pierde, nimic nu se obtine
leiliren (12/15/2009 9:40:50 PM): teoria mea
leiliren (12/15/2009 9:41:37 PM): si dupa viata asta, imi voi mai aminti de ea? oare am trait inainte daca nu mi amintesc? oare nu voi deveni neant cand voi muri, pentru ca nu concep sa nu mi amintesc viata asta, traind alta.
leiliren (12/15/2009 9:41:53 PM): nu imi pot imagina ca am trait inainte, daca traiesc acum si nu mi aduc aminte
leiliren (12/15/2009 9:42:25 PM): cred ca asta e singura viata pe care o traiesc cu adevarat, dupa voi deveni neant pentru ca nu mi voi mai aminti.
leiliren (12/15/2009 9:42:33 PM): ma voi evapora
leiliren (12/15/2009 9:42:44 PM): ma voi transforma in alt spirit, si de aceea nu voi mai fi eu
leiliren (12/15/2009 9:42:54 PM): si nu voi mai exista, va exista altceva in locul meu
leiliren (12/15/2009 9:43:35 PM): poate atunci voi fi ok. neantul are sentimente sau nemultumiri? e trist vreodata? nu cred.
leiliren (12/15/2009 9:43:47 PM): poate asta e scopul in viata. sa atingi neantul. lipsa sentimentului
leiliren (12/15/2009 9:43:54 PM): altfel de ce suferim atat
leiliren (12/15/2009 9:44:05 PM): suferinta omoara neuroni si omoara sentimente
leiliren (12/15/2009 9:44:09 PM): omoara omul
leiliren (12/15/2009 9:44:17 PM): caci omul este neuron si sentiment
leiliren (12/15/2009 9:44:31 PM): iar fara aceste 2 chestii el este neant.
leiliren (12/15/2009 9:44:56 PM): nu stiu de ce zic astea. nici macar nu esti aici. nici nu vei citi. nici nu te ar interesa. poate le zic pentru mine. poate le zic ca sa las o dovada ca am existat.

ciudat, ciudos, lucios.

sunt ciudata zilele astea. adica mai ciudata decat de obicei.

nu mai simpatizez cu culorile blogului meu. nu mai sunt eu, cea de atunci. acum plutesc intr-o culoare imaginara, neantica, care cel mai mult seamana cu albul, negrul sau toate tonurile de gri dintre ele. dar daca le-as folosi, nu ar fi cu nimic mai aproape de adevar. pentru ca nu astea sunt culorile in care gandesc.

dorm, dar nu stiu sigur daca visez. dorm si ma trezesc de trei ori. ca in basme, apare numarul magic. dar in situatia asta semnificatia numarului magic nu este evidenta.

ma gandesc cum ar fi sa am tuberculoza. este cea mai romantica boala. mai ales ca daca as avea as muri dupa valentine's day si nu s-ar chema ca m-am sinucis. moulin rouge.

tocmai mi-am dat seama ca inspiratia de scris pe blog e diferita cu inspiratia de scris in caiet. uneori ai chef de baie, alteori n-ai chef sau timp decat de un dus. n-am mai scris in caiet de mult timp, desi firimituri de inspiratie s-au raspandit in creierul meu. dar am adormit si dimineata, ia-le de unde nu-s. am gasit numai una (ceva legat de puctul in care cea mai fierbinte temperatura se transforma in cel mai rece neant. eu cred ca cel mai complet si corect si complex termometru e un cerc. si stiu ca nu exista exprimarea asta, dar acum imi place sa sfidez legile totului). nu stiu de ce s-o leg, aveam si o poveste care o invelea, dar am uitat-o. mai nou nu se rezolva nimic prin somn, ci se uita.

ma surprind plangand la melodii despre fericire. ma surprind plangand la desene animate cu courage! ma induioseaza chestiile care imi amintesc de sentimente. ma topesc lucrurile care imi amintesc de bucata mea de destin, de Dumnezeu sau de fericire care nu stiu unde a poposit, ca o scrisoare pe care a fost scrisa adresa gresita. ma doare sa cunosc o persoana care este in aceeasi situatie. dar asta a fost doar azi. de obicei sunt prea piatra. nu gheata, caci aia se poate topi. ci piatra.

mi se face rau sa vad cum postul asta devine din ce in ce mai literar, desi nu era in intentia mea. de aceea o sa termin cu scrisul. mai am timp cu care n-am ce face la dispozitie ca sa povestesc lucruri ciudate. ma duc sa ma culc.

Mendebil(a) 2

-Eu nu te iubesc-esc... nu te... esc-esc...
Aud ecoul vocii ei, a celei care nu se mai poate să existe, pe holurile gri, luminate orb, imposibil. Totul e ciment şi nu ştiu dacă mă îndrept undeva sau pur şi simplu merg în cerc. Vreau să găsesc o uşă, şi sper din suflet să nu o găsesc. Aş fi nevoită să o deschid, şi cine ştie ce se află dincolo...
-...nu te iubesc-esc... nu-u te iu... esc...
-Ba te iubesc, îi răspund eu fără sens ecoului, doar ca să se oprească. Dar valurile vocii hipnotizante plutesc în continuare pe coridoare...
Dacă nu o uşă, măcar pe ea s-o găsesc, să ofere un sens căutării acesteia, să-mi spună pe cine nu iubeşte şi să-mi povesteasca despre acea persoană. Să o cunosc. Să nu fiu singură în plimbarea mea fără sens.
Brusc, mă trezesc că nu mai caut uşa, ci o caut pe ea. Ecourile sunt atât de amăgitoare încât, după fiecare cotitură, am impresia că o s-o găsesc pe ea. Dar nu este decât o iluzie auditivă. Caut cu şi mai mare frenezie. Dacă am trecut în clipele astea pe lângă o uşă, n-am observat-o. Trebuie s-o găsesc! Dacă nu o găsesc, o să înnebunesc.
-...nu te iubesc... esc... nu te-e... găsesc-esc... Eu nu mai găsesc... nu te mai iubesc... nu mai-ai... găsesc... esc-esc... iubesc... nu-u... Eu nu te-e iube-esc... nu... înne-buneesc... te iubesc... nu-u maai găsesc... nu te iu...nnebunesc-esc... esc.....

Mendebil(a)

Mergea încet pe asfaltul gol, rece şi gri. Avea părul lung, negru, lăsat pe spate, altfel decât de obicei. Vântul îi umfla rochia albă, subţire, care lăsa să i se vadă pielea albă-vineţie. Avea picioarele goale.
Rătăcea printre blocuri, pe străzile pustii şi negre, luminate din când în când portocaliu de către un felinar amărât. Deznădejdea că va ajunge undeva, oriunde, începea să o cuprindă când vedea că blocurile nu au scări, că după cotiturile potrivite nu apărea bulevardul. Începu să ningă, iar fulgii goi i se împleteau în păr şi îi făceau pielea de găină când îi cădeau pe mână. Începu să tremure de frig şi disperare. Când un tunet fără explicaţie despică nimicul de dincolo de cer, un fulger îi străpuse inima şi începu să alerge.
Alerga fără rost pe străzile întortocheate, prin labirintul fără ieşire, ca un şoarece în capcană. Viscolul îi răscolea părul negru în toate direcţiile, iar unii fulgi răzleţi îi intrau în ochi, înceţoşându-i privirea.
Oare vedea bine? Un om se apropia într-un ritm calm de ea. Era îmbrăcat într-o geacă fără nicio caracteristică, iar ochii lui de culoarea opusă felinarelor parcă se uitau prin ea. Timpul încetini, fiecare secundă devenind un val înecăcios, până când ajunseseră faţă în faţă, până să se atingă. Prima lovitură furtunoasă de pumn îi izbi pieptul. Furioasă, ea-l lovea, îi sfâşia geaca, tricoul, pielea, muşchii, inima, ţipând.
-Eu nu te iubesc! Nu te iubesc! Nu te iubesc! Nu te iubeeesc!...
Sângele lui fierbinte o împroşcă peste tot, carnea lui îi intră sub unghii, aroma lui îi pătrunse până în adâncuri.Îi era însă mai frig ca niciodată. Îl lovea din ce în ce mai rar, hohotele de plâns punând stăpânire pe ea. Ultimul pumn fusese ca o mângâiere.
De-abia când porni din nou, ea-şi dădu seama că timpul stătuse în loc. Fulgii îşi continuară destinul liniştiţi, înspre mormântul de asfalt, vântul o pălmui din nou, iar el îşi continuă drumul neatins, din nou întreg. Îl privi cum mergea, ca un somnambul, ca o fantomă al cărei loc nu este în lumea asta.
Totul era ca înainte. Totul, în afară de sângele lui care continua să i se scurgă pe faţă, pe corp, pe picioare, pentru a dispărea când atingea asfaltul. Sângele, şi inima lui, pe care o ţinea în mână. Se întinse pe jos, ghemuită, şi şi-o lipi de piept.
Apoi, imediat înainte să adoarmă, să se lase îmbrăţişată de somnul veşnic, sau poate imediat după, ea muşcă din inima lui şi înghiţi...

ultimul cantec de jale al pasarii phoenix muritoare

Adio!
Îmi scriu ultimele cuvinte în acest caiet atât de drag care a fost dovada vieţii mele scurte, a sufletelor ce pe rând au populat trupul acesta nemuritor, care a profitat de fiecare în parte pentru a deveni mai puternic, pentru a face să sufere şi mai tare următorul suflet ce va fi ales să intre în el.
Nu mă mai doare aşa de tare. Aştept să ard şi să ies ca fumul prin cotloanele trupului, în timp ce aburul unui suflet-embrion se va agăţa de trup. Dar ştiu că acel suflet va fi mai optimist. Va suferi, asta e inevitabil, dar va trece mai uşor peste suferinţă. Şi, poate, datorită acestei naturi a lui, va rămâne pentru totdeauna în acest trup tiranic, răpunându-l prin moarte după o viaţă de fericiri cu care-l va batjocori.
Ştiu că va fi un suflet optimist deoarece este trimis de un înger cu aripile topite ca zăpada de primăvară în el însuşi. Datorită lui şi a sufletului promis de el, chiar şi eu mă simt mai optimistă.
Însă durerea mă doboară. Scânteile ce au pus stăpânire pe mine nu vor să mă ardă repede, ci mă torturează lent. Ai zice că însuşi trupul mi-a plănuit moartea aceasta chinuitoare.
Dar mâine voi scăpa.
Până atunci, adio!



Sufletul a murit luni dimineaţa. Dar înlocuitorul nu a fost cel promis. Lupta continuă, mai dură ca niciodată.

de la nimeni - pentru nimeni.

Aş vrea să-ţi las amintire o foaie albă, liniată, parfumată. S-o citeşti cu nasul. Să o laşi să-ţi pătrundă în piept cu mireasma ei, dacă eu nu pot. Plămâni sau inimă, tot aia.
La un moment dat, vei trece pe lângă mine ca o furtună şi plămânii îţi vor lua foc; ţi se va urca în nas ca o explozie. Eu m-am parfumat cu o hârtie albă, liniată, geamănă, din acelaşi caiet al viselor din care n-am putut rupe gândurile mele ca să ţi le dau, ci doar o foaie albă, care spune mai multe decât cuvintele.
Îţi vor arde plămânii, şi tu vei crede că este inima; plămâni sau inimă, tot aia. Te vei întoarce, mă vei privi, şi vei crede că mă iubeşti. Îmi vei lua mâna şi-ţi vei îngropa faţa în gâtul meu.
Vom petrece seri înmiresmate în parc, pe iarbă, iar tu vei scrie capitolul tău pe mine, pe sufletul meu. Voi fi foaia ta albă, liniată, parfumată. Vei cânta cu pixul pe suprafaţa mea netedă, amăgitoare, îmbătătoare. Dacă ai scrie cu creionul, cândva în viitor şi în stele s-ar şterge, dar tu scrii cu pixul.
Autorul aruncă ciornele greşite. El uită caietul în care s-a exprimat greşit, dar caietul nu-l uită. Caligrafia rămâne impregnată acolo pe veci.
Mă vei lăsa şi tu; voi fi o amintire uşor de înlocuit, ciorna înainte de original. Iar parfumul serilor noastre mi se va impregna pe veci în inimă.
Plămâni sau inimă, tot aia.

jocuri de copii tembeli again b`cuz i iz boreddd

Leapşa de la Nyappy.


Nume: Just call me Lu.
Vreau să devin: mamaie Luxa cu propria mea podgorie :))) se ştie, de către cine trebuie.
Îmi plac[e]: chocolate cookies de la Plus, Lipton, plimbatul, Beiliz slash Going Irish [dar nu la tristeţe], rolele şi rollatul, presupusul şi neştiutul, muzicaaaaa, dacă aş avea un frate mai mare :(, avioanele, autocar 36h, alte ţări, Mediterana, movul şi griul şi negrul şi roşul şi verdele [uneori], Beth cea dinainte de Monochromatic Epiphany, Friends, şi multe altele pe care am să le scriu când mi le amintesc.
Nu îmi plac[e]: the great pretenders, etc. mult prea multe pe care mai aveam puţin şi le ziceam.
Cuvântul meu preferat este: se ştie, de către cine trebuie.
Azi am făcut: am stat. foarte rar stau zilele astea. mă simt norocoasă.
Sunt: norocoasă. [?]
M-am plictisit de: Buc. dar scap în curând.
Am nevoie de: Sibeniiiik......
În curand voi: pleca...
Dacă va fi fată, primul meu copil se va numi: Inko, Alice sau Iren.
Dacă va fi băiat, primul meu copil se va numi: Hayden, Robert, Daniel sau Rareş.
O trupă: Muse.
O melodie: Muscle Museum, With or Without You, [melodia fără nume - se ştie, de către cine trebuie :(], Ocean Lies, Wish You Were Here, Around The Bend, Saviour, Feeling Good, Eyes On Fire, Full Moon.
Eu spun copac, tu spui: împreună [sub el].
Cel mai scârbos lucru: the Great pretenders.
Cel mai drăguţ lucru: Inko, pisica lui Pany.
Stilul pe care îl adopţi: almost-Alice`s-style.
Dulciuri: lately, having a crush on Skittles.
Ceva de băut: am zis mai sus.
Dependenţe: friendz. propriu and figurat.

2o14: achievements - part one

it's time for a check! let's see câte din ce mi-am propus am făcut până acum...

12. "o să am o bibliotecă plină de cărţi de-ale mele" - well, at least la propriu, căci biblioteca mea e deja plină ochi cu cărţi
13. "o să beau tone de Irish Cream" - practic am făcut-o deja
25. "o să-l privesc pe Victor crescând.." - countinuously doing it.
26. "o să am mai mult free time" - începe să se împlinească :D
29. "o să iubesc la fel de mult muzica" - chiar mai mult.
35. "voi fi citit toate cărţile Twilight în engleză!" - de mult am făcut-o. I'm even past that Twilight period.
44. "croazieră pe Mediterana" - just around the corner. iahuuuuuuuuuuu!!! :))
47. "o să cumpăr Skittles! [poate atunci când o să merg la New York]" - am primit deja de vreo 4 ori pungi imense.
64. "va fi câte o nuntă în fiecare an [sper]" - la una ammers pe anul ăsta, şi va mai fi o a doua la vară
67. "vizite prin ceainării şi pizzerii" - enough of them
68. "poate găsesc rezerve de stilou colorate" - veni, vidi, vici.
72. "o să am mai mult timp să mă văd cu nişte old friends" - has happened.
73. "I'll wear my [not so] secret weapon as proudly as nowadays" - still happening.
74. "n-o să mai beau în veci ceai de la snack attack!" - nu puteam să nu mă ţin de cuvânt :))
77. "o să găsesc abţipilduri 3D de mobil" - found them at Accesorize. dar mobilul meu arata ca treut prin world war III, deci nu ma incumet :))
80. "o să-mi reiau un vechi hobby în momentul în care voi găsi scoici spectaculoase pe malul mediteranei" - mai e puţin [omgomgomg]
92. "o să ajung printre primii zece şi după în primii cinci şi după în primii trei şi după voi fi prima. :))" - eram a treia, la un moment dat :-<
93. "unghiile mele vor rezista lungi o perioadă mai lungă decât trei zile" - God bless marea moartă
97. "nu voi purta converşi nici dacă mă crăpi în cinci." - done! [am ceva asemănător dar nu se pune. nu ştiu de ce, dar dintotdeauna m-a enervat firma asta.]
99. "o să primesc iPod Touch de şaişpe giga minim. sau un gadget similar cu cine ştie ce featurings mega." - iPodul a sosit de mult! îl adorrrrrr
100. "n-o să mor :))" - so far, the ghost is clear.

până acum, 21 din 101. eighty to come. mă simt bine :))

five quotes about: LOVE

“ I’ve been thinking
I’d like to see your eyes
Open up real wide the minute that you see me. ”
-Hard Candy, Counting Crows
________________________________

“ I know who you are. I love you. I love everything about you that hurts. ”
-Larry, Closer
________________________________

“ Sometimes your nearness takes my breath away; and all the things I want to say can find no voice. Then, in silence, I can only hope my eyes will speak my heart. ”
-Robert Sexton
________________________________

“ The soul that can speak with its eyes can also kiss with a gaze. ”
-Unknown
________________________________

“ If I had a flower for every time I thought of you, I could walk in my garden forever. ”
-Alfred Lord Tennyson

it's been a while

The Black Ghosts - Full Moon (it's been stuck in my head)

Wow. Nu pot sa cred. Scriu pe blog.