cineva

Mă întreb dacă există cineva în viaţa mea pentru care sunt perfectă. Care, când se uită la mine, când vede mizeria de dinăuntru, să creadă că nu a apărut din vina mea. Să se simtă ca un satelit natural al cărui singur rost e să orbiteze în jurul meu.
Mă întreb dacă există cineva în viaţa mea, sau lângă ea, poate chiar la intrarea ei, care se gândeşte prea des la mine şi se întreabă unde sunt, de ce mă izolez, de ce nu-i dau o şansă să-mi trimită zâmbetul şi să-mi însenineze ziua. Care se întreabă ale cui mâini şi buze mi-au mângâiat părul şi l-au făcut să nu-şi mai dorească altele. Cine m-a tras de el şi l-a deşirat. Cine mi-a distrus orice sentiment pozitiv din ochi, cine a avut timpul, dreptul şi nesimţirea să-mi facă asta. Mă întreb dacă există cineva pe lumea asta care imploră zeii să îi acord câteva din cuvintele mele. Să îi răspund cu un Cu plăcere când îmi mulţumeşte. Când îmi mulţumeşte pentru un lucru mărunt, mult prea mărunt să însemne ceva, şi de fapt îmi mulţumeşte că exist.
Mă doare capul. Gândesc prea mult. Mereu gândesc prea mult. Sufăr din motive din ce în ce mai mici. Suferinţa a trecut la un alt nivel, viaţa este suferinţă, suferinţa este viaţă. Iar curajul de a scoate un om din suferinţă se micşorează din ce în ce mai mult.
Gata. Am scris-o. S-ar presupune că am scos totul afară, şi că acum o să plece.