weird familiarity

E un pic ciudată senzaţia pe care mi-o provoacă poza asta. Cuvinte dragi îmi apar în minte de fiecare dată când mă uit la ea (sau mai degrabă sezaţia aceea de deja-vu specifică fiecăruia dintre cuvinte). New York. Cafea. Dimineaţă. Căldură. Linişte. Intimitate. Prietenă. Baie cu clăbuci. Confidenţe. Confort. Picături. Lumină... Şi mai sunt multe.

E o sezaţie dureros de plăcută.

Mă chinuie poza asta.

Când mă uit la slideshow-uri cu pozele mele gothice (da, e în folderul cu poze gothice. Nu ştiu ce caută acolo, numai gothică nu e poza...), nu mă pot abţine să nu mă opresc şi să mă uit la ea secunde în şir.

De-asta am postat-o aici. Poate se rupe blestemul.

Sudden flashback.

Nu cumva am fost femeia asta într-o viaţă anterioară?

Un evantai

Am trăit o viaţă întreagă după regulile lumii mele.
O viaţă întreagă, din care numai o jumătate a însemnat ceva, datorită nefericitei mele laotong.
Desfac pentru ultima oară evantaiul nostru - care cuprinde, în puţinele caractere Nu Shu scrise pe el, toată fericirea şi durerea noastră.
Cu greu i-am înţeles problemele. A trecut mult timp fără să vorbim, fără să ne trimitem bilete, ca pe vremuri. Tânjeam să fim din nou ca două raţe mandarine într-un cuib. Ca doi fenicşi ce-şi iau zborul spre înalturi.
Dar gândirea mea de bărbat ne-a distrus fericirea. Mie şi celei care-mi era laotong. O fericire ce numai două fiinţe speciale ca noi o putea avea.
I-am ars scrierile. Am prezentat-o lumii de dincolo. Sper să ne vedem din nou atunci când eu o voi părăsi pe aceasta.
Ştiu că nu mai e mult. Diseară voi închide ochii pentru ultima oară.
Floare-de-Zăpadă, aşteaptă-mă...

just how long it takes to change my mind.

acum aproape un an eram fixată pe ideea de a merge la iulia haşdeu. eram totally into this thought. îmi contraziceam mama şi mă aliam cu tata, care îmi lua apărarea şi mă susţinea în ideea mea, pe atunci strălucită. meditatoarea mea de ingliş, Sabău [pe care o simpatizam şi încă o simpatizez, deşi nu mai fac meditaţii de mult], mă susţinea în ideea mea şi îmi promitea că o să vorbească cu mama să o convingă de corectitudinea alegerii mele.
pe atunci, ea îmi spunea despre coşbuc că are o reputaţie proastă, că [scuzaţi cacofonia] copchiii se droghează prin băi şi fumează în liceu. din cauza asta, mi se făcea rău numai când auzeam numele liceului. nici nu vroiam să aud că "Beth, este liceu bilingv şi are nu-ştiu-câţi profi de ingliş, bla bla..". puţin îmi păsa. nu vroiam să ajung la un liceu de golani [prea eram mică şi inocentă pe atunci..cu tot respectul meu pentru sadism şi chestii..nu suportam tiutiunul].
then, a început the spiru era. recunosc că, parţial, a avut şi mama un rol în renunţarea mea la haşdeu. nici nu mai ştiu ce m-a făcut să mă răzgândesc în aşa hal încât într-o zi eram fană haşdeu, a doua, fană spiru. mi se părea mega să învăţ pe undeva lângă universitate, fantazam about turele de shopping de după ore, pe la unirii, şi nu aveam pic de idee ce înseamnă viaţa de liceu anyway, aşa că mă gândeam că avem timp şi de asta. până când am aflat [in fact, am auzit doar nişte zvonuri şi bârfe] că nu se fac ore cum trebuie şi că copilaşii fumează [să fim serioşi, peste tot se fumează...]. aşa că am renunţat şi la spiru, mai cu greu, aşa. pentru că geo coşbuc era, pe vremea aia, un coşmar pentru mine.
know what? exact cu o zi înainte de completarea fişelor cu licee m-am hotărât să pun coşbucul pe primul loc. nu-mi venea nici mie să cred că am decis asta. poate atunci m-am trezit un pic din lumea perfectă în care credeam că mă aflu. am intrat pe forumuri, şi de acolo am aflat că bârfa aia cum că se droghează şi fumează prin clase era un fake, răspândit de copchii, ca să nu se trezească cu prea mulţi fraieri pe cap.
anyhow, când am aflat că am intrat în coşbuc, am sărit în sus de fericire [aproape la propriu]. îmi schimbasem părerea radical. mă consideram cea mai norocoasă şi coşbucul mi se părea un vis. mă simţeam ca alice în ţara minunilor. nu vedeam cât de artificiale erau minunile ălea, şi cât de monocromatică ţara.
mi-a luat mai puţin de două luni să-mi dau seama de artificialitatea minunilor şi încă trei ca să văd cât de monocromatic e totul. liceul ăsta e ca oriare altul. ba mai rău, pentru că toţi se cred deştepţi. treziţi-vă: am intrat într-un liceu normal, cu oameni cât se poate de normali, niciun geniu, nimic. şi aici sunt piţipoance, ca peste tot, şi aici mizerii de oameni, şi aici cocalari, şi aici note mici, şi aici persoane triste. şi btw.. am aflat că unele dintre zvonuri sunt adevărate.
când am fost la petrecerea anuală Song, pe 15 decembrie, am întâlnit o veche cunoştinţă pe care o cunosc de la 3-4 ani, pe care n-am mai văzut-o de 3 ani. e vorba de un băiat de vârsta mea care a intrat la haşdeu. el zice că este greu, că profii solicită mult. de-ar şti cum e la noi.. am aflat că ar fi vrut să se ducă la coşbuc. ce coincidenţă, mi-am zis. şi eu aş fi vrut la haşdeu. acum vreau iar.
ca să vezi... câte păreri am avut. şi cât de uşor s-au schimbat... şi au revenit.

2o14...part three [final countdown]

the final list of things to do till 2014

până în 2014...
68. poate găsesc rezerve de stilou colorate
69. s-ar putea să vină Apocalipsa
70. dar eu n-o să cred până n-o să văd, şi cred că n-o să văd
71. poate o să primesc şi eu o dată banii de buzunar la timp
72. o să am mai mult timp să mă văd cu nişte old friends
73. I'll wear my [not so] secret weapon as proudly as nowadays
74. n-o să mai beau în veci ceai de la snack attack!
75. în schimb o să beau cappucino cu caramel şi frişcă de la starbucks
76. o să fac bijuterii în formă de dulciuri, o să le numesc colecţia Sucreries şi o să le vând
77. o să găsesc abţipilduri 3D de mobil
78. în ziua în care o s-o termin cu liceul ăsta o să-i zic câteva vorbe de duh lui horică, al nostru profesor drag... şi poate şi altora
79. o să scriu pe blog mai des
80. o să-mi reiau un vechi hobby în momentul în care voi găsi scoici spectaculoase pe malul mediteranei
81. numărul 8 / 33 îmi va aduce într-un final noroc
82. o să-mi fac odată testul ăla de IQ şi alte teste
83. o să-mi aflu grupa sanguină [it's between O1 - 33.3% - and B3 - 66.6%]
84. o să mai calc odată în viaţă pe digul copilăriei mele bolnave chiar de-ar fi să mă împrietenesc cu un boşorog bogat cu iaht.
85. n-o să mai existe trolee albastre infecte.
86. o să existe doubledeckere şi pe la noi, deşi n-ai ce să vezi prin Buck, dar măcar să fie loc şi pentru babele smiorcăite pe la etaj să nu ne mai încurce pe noi oamenii serioşi plecaţi cu TREABĂ
87. o să mă plâng mai puţin pentru că n-o să am de ce
88. n-o să-mi fac operaţia LASIK până la urmă pentru că au scos ăştia shitul out of me cu efectele lor secundare pe care nu le menţionează doctorii ăia bolnavi la creieri...
89. voi fi mai puţin taur deşi sunt mândră de tăurime, dar tăurimea se enervează prea uşor
90. o să mă întâlnesc cu un somelier bun şi o să-l rog să mă înveţe câteva din tehnicile lui
91. o să culeg zmeură şi coacăze, poate şi fragi, la munte şi o să fac dulceaţă şi prăjituri, în casa mea de vacanţă de la Cheia.
92. o să ajung printre primii zece şi după în primii cinci şi după în primii trei şi după voi fi prima. :))
93. unghiile mele vor rezista lungi o perioadă mai lungă decât trei zile
94. apartamentul meu va fi cu faţa spre Est-Nord-Est pentru ca dimineaţa să mă trezească soarele
95. poate voi scrie o carte, mai ştii [propunere din partea unei cititoare a blogului meu :-* ;))]
96. poate voi găsi odată şi odată o pălărie neagră gothică
97. nu voi purta converşi nici dacă mă crăpi în cinci.
98. voi colecţiona în continuare parfumuri. next stop: Lolita Lempicka Fleur de Corail.
99. o să primesc iPod Touch de şaişpe giga minim. sau un gadget similar cu cine ştie ce featurings mega.
100. n-o să mor :))
101. o să fac tot ce-mi trece prin cap!


pfiu! finally finished. :D

Susan,





Îţi scriu această scrisoare din casa în care locuieşti, de la masa la care o citeşti, pe foaia pe care ai ţinut-o în mână cu 24 de ore înainte şi cu pixul de lângă mâna ta.

Nu te speria. (Ştiu că e inutil să spun asta pentru că ştiu că ai să te sperii cum m-am speriat şi eu acum câteva ore )

Ştiu că tu crezi că ieri ai fost la Riff's cu Debbie, Matt şi Robert. Îmi amintesc ca şi când ar fi fost ieri (şi eram complet sigură că era ieri) că ţi-ai propus să nu bei deloc pentru că credeai că eşti însărcinată cu Robert. El vroia să te convingă să bei ceva, pentru că nu ştia ce bănuiai tu. Îţi mai aminteşti despre jumătatea de oră după ciondăneala dintre tine şi Robert, când ai încercat să găseşti un motiv plauzibil pentru a nu bea. Îţi aminteşti cum i-ai surprins pe Robert şi pe Matt şuşotind după colţ când tu te duceai la toaletă. Ştiu că acum crezi că ei ţi-au turnat ceva alcoolic în cocktail-ul acela cu gust ciudat, şi că de-aia nu-ţi mai aminteşti restul serii, după ce te-ai urcat în maşină cu Robert ca să mergeţi acasă. Şi ştiu că acum crezi că Robert este la serviciu. Ştiu că ai sunat după el cel puţin o dată şi că nu l-ai găsit. Aşa mi s-a întâmplat şi mie azi.

Nu sunt un urmăritor obsedat de viaţa ta. O să afli mai departe cine sunt, dacă o să citeşti. Şi ştiu că o să citeşti.

Azi ce zi este? 14 iunie 2008, nu? Ia uită-te în ziar. Nu, nu este 14 iunie 2008. Este 26 OCTOMBRIE 2008.

Ştiu că azi, fiind data la care îţi duceai hainele la spălătorie, ai fost acolo. Ştiu că ţi s-a părut ciudat faptul că geaca pe care a purtat-o Robert ieri era perfect curată şi aşezată în şifonier, pe umeraş, deşi ştii că el şi-a lăsat-o pe canapea, ca de obicei, şi nu ar fi luat-o de acolo în ruptul capului. Ştiu că ai zis, ca de obicei, " 'Neaţa, Matt!", dar Matt nu era acolo, era doar Debbie, care când te-a auzit a izbucnit în plâns şi a fugit afară. Apoi, colega ei Ginny s-a uitat la tine urât şi i-a luat locul, spunându-ţi că hainele sunt prea curate ca să fie spălate şi să vii altădată.

Ştiu că, mai târziu, când vroiai să găteşti pentru Robert, ţi-ai dat seama că nu mai ai aripioare de pui, ceea ce ai considerat că este ciudat, pentru că ieri cumpărasei o caserolă nouă. Asta pentru că le-am consumat eu azi pe toate. Şi mie mi s-a părut ciudat că erau atât de puţine.

Ai vrut să te machiezi pentru seara superbă în oraş cu Robert. Ştiu că erai sigură că îţi va pune cea mai importantă întrebare pentru o femeie. Dar poştaşul a sunat la uşă ţi-a dat această scrisoare. Ştiu că o citeşti, pentru că aşa ai făcut şi ieri.

Ai amnezie retroactivă. Eşti în octombrie pentru că în fiecare seară, când adormi, ţi se şterge din memorie ziua precedentă. Ultima zi pe care ţi-o aminteşti este cea în care ai mers cu Debbie, Matt şi Robert la Riff's. Dar au trecut multe de atunci. Multe alte zile în care te-ai dus la spălătorie, unde oamenii drăguţi şi înţelegători te-au trimis acasă, atunci când nu era cazul să-ţi speli rufele. Multe zile în care ai făcut pui cu cartofi la cuptor şi te-ai mirat de cantitatea insuficientă în următoarele zile. Multe zile despre care ai crezut că este marea ta zi, ziua în care te vei logodi şi o vei face, în sfârşit, fericită pe mama. Multe zile în care multe înregistrări cu tine spunând exact ce citeşti acum au zburat pe fereastră în hohote şi lacrimi de neîncredere, de disperare.

Şi acum, pentru a-ţi dovedi cine sunt, îţi voi spune câteva lucruri numai de tine ştiute.

La 17 ani, pe când eram rockeriţă, mi-am tatuat un pumnal în flăcări pe scalp, care a fost acoperit de păr când a crescut şi de care nu mai ştiu decât mama şi Debbie.

Într-o vacanţă, pe când aveam 15 ani, m-am pierdut de grupul de excursionişti cu care plecasem şi am dormit într-o peşteră mică, dar în care aveam senzaţia permanentă că eram privită şi că auzeam şoapte.

Odată am făcut sex în restaurantul unui avion, în plină noapte, între schimburile de barmani şi chelneri.

La 20 de ani l-am reîntâlnit pe Robert, care mi-a fost bun prieten în şcoala generală. Prima noastră întâlnire a fost într-un balon, deasupra New York-ului.

Tu însăţi ai scris această scrisoare.

În noaptea după cina de la Riff's a avut loc un accident în urma căruia ţi-ai pierdut memoria. Nu se ştie dacă vreodată îţi vei aminti şi ce s-a întâmplat în ziua de dinainte. Dar până atunci, în fiecare zi va trebui să treci prin calvarul de a descoperi adevărul.

Matt şi Robert sunt în comă. Debbie este bine. Lucrează în locul soţului ei la spălătorie. O să vină astăzi, ca în fiecare zi, să-ţi explice totul din nou.

Cu speranţa că vei primi vestea mai uşor decât ieri,

Susan.

"I`ll think about it tomorrow."

Nu-mi explic ce e cu viaţa asta. Tocmai când pare că se îndreaptă şi te duce în direcţia dorită, îşi schimbă brusc sensul şi te readuce la normal. Şi prin termenul "normal" mă refer la starea aceea obişnuită de lipsă de încredere şi de nesiguranţă. Mai are vreun rost s-o trăieşti când ea oscilează între normalitatea generală şi normalitatea mea? Şi niciodată nu îmi dă ocazia să ajung la vârful muntelui de fericire pentru a scăpa o dată pentru totdeauna; mă lasă doar să-l admir de departe, de fiecare dată cu siguranţa că voi ajunge la el, înainte ca şoseaua aleasă să se întoarcă în unghi de 0.01 grade şi să mă lase cu buza umflată. Nici de data asta n-am ales drumul cel bun. Dar ăsta m-a adus mai aproape decât oricare altul. I-am văzut crăpăturile care mă avertizau, dar eram destul de oarbă încât să cred că îmi permit să le ignor.
De mult am abandonat cutia cu vopsea de culoarea cerului cu care îmi vopseam şoselele. Într-un fel mă făcea să simt o parte din fericirea aceea specială care mă aşteaptă pe vârful Muntelui, în jurul căruia era cerul albastru pe care aş fi putut să-l ating. Nu mai speram s-o găsesc după ce o lăsasem baltă pe un drum ca oricare altele. Am întrezărit-o de pe şoseaua asta, în timp ce mă întorceam. Nu era prea departe - exact pe şoseaua alăturată. Am ridicat-o şi am văzut că mai era foarte puţină vopsea de culoarea viselor pe fundul cutiei. Am zâmbit cu nostalgie şi am luat-o cu mine, deşi sunt aproape sigură că o voi abandona iar. Nu voi avea destul curaj să mai vopsesc vreun drum.
M-am gândit de mult să cumpăr o cutie cu vopsea de altă culoare. Poate de culoarea norilor din jurul Muntelui, în timp ce soarele apune. Dar amintirea cerului albastru, care acum e plin de nori omogeni, gri închis, m-a oprit; şi nici razele soarelui de amurg n-au rupt mătasea gri pentru a o colora şi a-mi da curaj. Deci drumurile mele rămân gri pentru moment.
Tovarăşii mei de drum nu sunt permanenţi. Uneori pleacă, alteori vin înapoi părând mai de încredere ca niciodată, uneori chiar îmi pun piedică sau mă împing de pe un pod în apa rece ca un colţ de Iad părăsit şi de demoni. Uneori par să coloreze ei singuri drumul cu privirile lor vesele, aparent sincere şi iubitoare. Doar în doi dintre ei ştiu că pot avea încredere totală, dar ei apar rar, ca două perle negre într-un ocean de pietre. Ei aproape destramă norii, dar n-am nevoie de razele soarelui din spatele norilor cât am nevoie de razele din ochii lor. Ei îmi luminează calea mai mult decât ceilalţi. Acum le simt lipsa mai mult decât oricând.
Cutia de vopsea de culoarea cerului n-am cumpărat-o. Mi-a fost dăruită de un tovarăş de drum aproape la fel de preţios ca cele două perle negre. Mi-e frică să cred că n-o să mai apară să-mi ţină companie niciodată. Ştiu că dacă aş vopsi drumurile cu vopseaua de la el, ar putea apărea, cum făcea în altă eră. Dar nu sunt sigură şi nu vreau să irosesc vopseaua. Ştiu că el aştepta ceva în schimbul companiei lui, iar eu nu i-am oferit înapoi decât compania mea şi alte cadouri imateriale infime în faţa a ce vroia de la mine. După ce m-a părăsit, am plutit pentru mult timp în oceanul în care m-am aruncat singură pentru că nu vroiam să cred, nu puteam să cred că asta e tot.
Dar acum nu vreau să mă cufund în amintiri. O să mă gândesc la toate astea mâine, sau mai bine deloc. Nu sunt decât o libelulă fragilă în lumea asta mare, plină de metafore înşelătoare şi de animale care de-abia aşteaptă să mă înece. Nu am timp pentru nişte amintiri care n-ar încăpea în creierul meu atât de mic. One at a time.


I'll think about it tomorrow...

nu eşti decât o proastă şi vrei să dormi.
vrei să dormi, da. vrei să te scufunzi în acel râu şi să nu mai ieşi, nu, nici măcar pentru a respira, pentru că la urma urmei îţi pot apărea şi branhii. vrei să fii cărată de curent până la mare, şi acolo, acolo e frumos. acolo ai să faci alte lucruri, ai să fii altcineva. acolo ai să primeşti ce n-ai fi putut primi, acolo doreşti şi ţi se va îndeplini.
atunci, prin curenţi şi printre tufe de alge, printre pietoni ce trec rifturi şi ucigaşi de ocazie, vei trăi veşnic, o viaţă ca prin ceaţă, dar în care nu ai amintiri, ci doar prezentul. nu ai un viitor logic, ci doar prezentul. nu ai nimic decât ceea ce este aparent, dar vei fi fericită în nebunia ta.
şi nu vei şti când vei muri, pentru că vei intra în acelaşi fel de lichid prin care oarecum te mişti, oarecum vezi şi oarecum auzi. nu vei şti de tine, nu vei fi tu, ci un conglomerat de personalităţi pe care nu le vei cunoaşte niciodată în întregime; vei uita de fiecare după ce nu o vei mai avea, iar dacă o s-o ai vreodată din nou, nu îţi vei da seama că nu e pentru prima dată. uneori nu-ţi vei da seama nici cine eşti în acea clipă. şi niciodată nu vei şti cine vei mai fi. dar chestiile astea nu te vor preocupa niciodată...
acum, când scrii despre acea lume, ai vrea să o îmbrăţişezi şi să intri în ea. e infinită. nu te sperie nimic şi nimic nu e trist acolo. de fapt, nici măcar nu e un loc, ca să zici că eşti acolo. e, probabil, un timp, o perioadă, o eră infinită şi de care nu-ţi poţi aminti în întregime când ieşi din ea. raţiunea n-are ce căuta atunci. călătoreşti cu inima şi trupul l-ai lăsat în urmă, împreună cu tâmpitul de creier care tot ce face este să îngreuneze viaţa. ştii că e prost, şi că asta te face şi pe tine proastă; de altfel, toate creierele din lumea asta sunt proaste. numai inimile nu sunt. şi numai atunci, în oceanul acela, inima nu este terorizată de creier.
ştii că nu eşti decât o proastă, şi de aceea vrei să dormi şi să visezi.

2o14...part two

încă 33 de lucruri de făcut până în 2014 :D

până în 2014...
34. n-o să-mi fac operaţia la ochi pentru că am aflat ieri că nu se poate până-n 25 de ani şi nici nu e lipsită de riscuri...
35. voi fi citit toate cărţile Twilight în engleză! :D
36. voi face cursuri de olărit
37. voi începe din nou lecţiile de dans
38. voi merge în Alpi
39. o să am o casă de vacanţă la Cheia, pe dealul acela de unde se văd munţii pe care se plimbă umbrele norilor..
40. o să merg la New York, la cumpărături pe 5th Ave.
41. o să merg la cumpărături la Viena şi o să mă dau în roata aia mare, cum s-o numi..
42. poate o să câştig vreun concurs, cine ştie
43. un majorat într-un loc tare, maybe în Braşov.. sau la mare, undeva..
44. croazieră pe Mediterana
45. o să învăţ să fac scuba-diving într-un recif
46. o să merg în Australia
47. o să cumpăr Skittles! [poate atunci când o să merg la New York]
48. o să încerc să nu mai pierd nimic.. ;))
49. excursie la gheizerele şi apele termale din Islanda
50. o să fiu Ecoooo :))
51. o să mai merg la Sulina, şi de data asta o să vad mai mult de un pelican. şi mai multe păsări în general
52. poate până atunci se va crea şi un Autan mai bun...
53. sau mai bine o croazieră pe toată lungimea Dunării până la Marea Neagră [am citit despre aşa ceva]
54. o să vizitez o groază de peşteri
55. noi tutsi him Armâni, noi tutsi him Armâni.. şi o să învăţ cât mai mult despre noi şi o să gătesc mâncare de-a noastră
56. o să fie totul din ce în ce mai bine, pe măsură ce trec anii
57. o să-mi cumpăr PS3 sau ce se mai lansează şi jocurile alea de karaoke
58. o să devin din ce în ce mai bună la chimie şi la alte materii nasoale
59. o să mai merg la Operă şi la premiere după care se dau petreceri cu şampanie şi gustări super
60. o să iubesc viaţa cum am început s-o fac
61. ochi verzi? "poate mâine :o3..." [vă povestesc altădată]
62. poate o să mă mai văd măcar o dată cu prietenii din copilărie de la care n-am mai primit niciun semn de viaţă.
63. i'll witness how foes become family
64. va fi câte o nuntă în fiecare an [sper]
65. voi fi domnişoară de onoare la cel puţin una dintre ele
66. voi avea cadă cu hidromasaj şi chestii din astea
67. vizite prin ceainării şi pizzerii

2o14...part one

got tagged.

până în 2014...
1. o să locuiesc într-un apartament cu trei camere + sufragerie cu două colege de cameră
2. voi termina liceul şi voi fi admisă la Facultatea [Blank.]
3. o să merg într-o vacanţă de cel puţin două săptămâni în Maui
4. o să surzească cel puţin o persoană din cauza mea
5. oamenii o să se înghesuie să-mi cumpere cerceii din lut
6. voi mai merge cel puţin o dată în Belgia într-o vacanţă de două săptămâni
7. o să învăţ să schiez
8. o să-mi vopsesc părul într-o culoare ciudată cel puţin de cinci mii de ori
9. o să îmi fac cea mai mare colecţie de pliculeţe de ceaiuri de toate naţionalităţile şi o să le stochez pe grupe într-o cutie de lemn
10. o să mă las obligată să fac paraşutism :D
11. o să escaladez, escaladez, escaladez...
12. o să am o bibliotecă plină de cărţile de-ale mele
13. o să beau tone de Irish Cream
14. o să fiu o bună degustătoare de vinuri
15. o să mă plimb aiurea prin oraşe până le învăţ ca pe Bucureşti...
16. o să fac muuulte poozeee
17. o să deseneeez muult
18. o să vând cercei şi alte chestii de lut
19. o să scriiiiuu muult [pe blog]
20. o să am un Hyundai
21. o să fac pită armânească de toate sărbătorile şi nu numai....
22. o să învăţ mai bine aromâna şi o să cunosc mai bine istoria noastră
23. o să învăţ germana
24. n-o să-mi uit rudele
25. o să-l privesc pe Victor crescând...
26. o să am mai mult free time
27. o să râd mai des
28. o să merg pe insula aia din Grecia şi o să stau acolo cam două săptămâni...
29. o să iubesc la fel de mult muzica
30. voi scăpa de ochelari şi de lentile! yay! [operaţie]
31. voi găti fenomenal.
32. voi fi mult mai optimistă
33. voi avea un animal de casă.


it`s not over yet. fiţi pe fază! :D

ascult o melodie veche.
timpul curge încet şi deprimant, la fel ca lichidul roşiatic cu confetti din lampa mea leneşă de birou. ţăcănitul constant al tastaturii aproape mă face să adorm în timp ce tastez. m-am săturat de sprite-ul din pahar, ultima ţâră dintr-o jumătate de sticlă băută aproape cu silă, ca-ntr-un ritual, pe parcursul după amiezii. cred că mi s-a impregnat în sistem obiceiul de a da pe gât lichide seara. şi n-o să fie vorba de ceaiuri până nu-mi termin sticlele de suc rămase de la revelion.
pe vremuri melodia asta îmi dădea fiori. îmi amintesc cum mergeam spre liceu, cu ea în căşti, parţial prezentă în prezent, cu lacrimi în ochi dedicate fetelor din secolul 19-20 din asylum, despre care este scrisă melodia. nu e deloc tristă, nu în versuri, nu în tonalitate, în nimic. dar, prin natura ei gohic-înspăimântătoare care nu mă înspăimântă deloc, mă înduioşa. acum, după trei săptămâni ( ceea ce înseamnă un secol ), mă cam plictiseşte. 80% din playlistul meu mă plictiseşte.
singurele lucruri care ( încă ) nu mă plictisesc sunt să citesc bloguri şi cărţi noi. de toate tipurile. dar se termină repede. acum, din fericire, am 2 jumate rămase de citit. în curând, o să trebuiască s-o invoc pe fortuna să-mi crească şansele de a-mi vedea din nou puşculiţa.
adio.

yaoi: pro & contra

datorie la leapşa :D.

pentru că oamenii trebuiesc încurajaţi înainte să le dai un şut fix în c..., să începem cu Pro Yaoi.
1. Ca adolescent mascul cu probleme de încredere în sine şi în alţii, e bine să experimenteze cât mai mult şi cu cât mai mulţi. E bine pentru că se va cunoaşte pe sine.
2. Pentru masculii care s-au cunoscut deja şi ştiu prea bine că locul lor este on that side of the road, e bine să continue. Inactivitatea sexuală naşte monştri ;).
3. Şi pentru bi e bine, în caz că nu mai au influenţă asupra femelelor.
4. Pentru aceştia şi în unele cazuri, pentru unele femele cu înclinaţii odd spre yaoi ( no offence ;) ), s-a creat arta anime-urilor yaoi, la care e bine să te uiţi dacă eşti unul din personajele de mai sus.

Contra Yaoi:
1. Ca mascul hetero, arta yaoi te poate influenţa la beţie şi acţiona ca un impuls pe care s-ar putea să-l regreţi mai încolo; consecinţele implică pierderea unui prieten care era gay sau poate beat, ca şi masculul respectiv.
2. Ca femelă pe invers, ce rost are să te uiţi la yaoi? You know, există şi yuri :)).
3. Ca femelă hetero... it freaks me out. Ok... are you after your own good? Îţi imaginezi cum ar fi ca iubitul tău, după o vizionare de yaoi împreună cu tine, să fie lovit de o bruscă revelaţie? You never know..
4. A doua variantă. Eşti femelă hetero, dar te uiţi la yaoi. Chestia asta poate sugera că eşti bi? Or maybe not into men at all? Sorry, dar dacă susţii yaoi, nu mai ai mult şi începi să susţii şi yuri.

But hey... Chacun a son gout! Adică fiecare cu gusturile lui.
Pro & Contra Yaoi. That was it. :D

I see the clouds running behind the mirror. They don`t know me, that`s why they can`t reflect me. You can`t draw what you`ve never imagined. You can`t reflect what you don`t understand.
They`re black and grey and purple and red and millions of shades between those colours. That`s the only thing they know: my shallow waters, my epiderma.
They say you can guess one`s desires by just looking in their eyes. Nothing more wrong. Try to ignore the faces, try to see just the eyeballs. Do they tell you something? Except their color? Their shallow waters? Nothing about the soul.
People use myths as a guide through life. We never see ourselves in the mirror. You can forget the mirror. Only dreams and nightmares tell us who we really are.
We all are shallow-water fish. Too afraid to explore the wonders below.
So what if they laugh?

memories and dreams..

Got tagged.

Expoziţiunea. Eram un copil şi nu prea ştiam de niciunele, dar memoria începea să-mi funcţioneze.

Ceea ce cred că e prima mea amintire se conturează acum la fel de clar ca atunci. Urechea mea moştenită de la ambii părinţi a înregistrat melodia, nu cuvintele, pe care nu le înţelegeam pe atunci.
Eram în pătuţul meu mic din camera părinţilor mei. Cred că plângeam, nici nu mai ştiu. Nu ştiam pentru că nu vroiam să plâng - vroia instinctul. În cameră e aproape întuneric. Văd o umbră de forma lui tata deasupra mea. Îmi cântă ceva ca să mă liniştească. Nu prind cuvintele, nu le reţin. Dar ştiu că îmi cânta Moş Crăciun. În memorie s-a înregistrat, ca pe o bandă, linia melodică.
Toată copilăria mea am crezut că însuşi Moşul mi-a cântat în acea noapte, cu voce catifelată şi blândă, ca să mă adoarmă.

Cel mai vechi vis pe care mi-l amintesc cred că e tot din perioada pătuţului cu bare de lemn. O umbră cu păr stufos mă arunca în pătuţ, şi, în clipa în care atingeam salteaua, mă trezeam. Era un vis groaznic pentru mine, atunci. S-a tot repetat până de curând. Ca şi alt vis vechi care datează probabil din perioada când am intrat la Şcoala de Muzică. Pentru că visam că mă ţineam cu tata de mână şi că săream de pe un pod pe altul deasupra Dâmboviţei. Săream de câteva ori, apoi, invariabil şi inevitabil, făceam o săritură prea scurtă şi ne apropiam cu viteză de suprafaţa apei. Apoi, exact înainte de a atinge apa, mă trezeam. Ambele vise îmi trezeau senzaţia aceea unică de panică spontană, de scurtă durată. Dar mă trezeam şi îmi trecea repede. Mă culcam la loc şi visam ceva interesant, dar nu un alt coşmar.

Visele de acum sunt complexe şi interesante. Am o stare ciudată de fiecare dată după ce visez, care durează toată ziua. Coşmarurile sunt mai rar din acelea care implică panică spontană, care trece uşor. Au rămas în general aceleaşi pe care le visez de ani buni. Dar au apărut cele complexe, pline de suspans, groază şi elemente amuzante când le povesteşti, dar în vis ţi-e frică de ele. Şi sentimentul ciudat durează toată ziua în acest caz.

În ultima vreme visez că mă plimb pe străzile unor oraşe anonime, inexistente, în alte epoci sau în zilele noastre. Chestii interesante şi ciudate. Fiecare noapte e importantă. Vreau să visez, să compensez banalul vieţii.



Am trecut cu mult peste 150 de cuvinte, nu? ;))



Only madness knows my name at 4 o`clock..

jocuri de copii tembeli! :D

Got tagged.

Ieri am citit o nuvelă horror mega. E a doua lectură care m-a îngrozit, ever ( şi chestiile de genul ăsta nu mă sperie prea uşor ). Prima dată, citeam "Mâna dreaptă a diavolului". Era noaptea târziu, lumina aprinsă, nimic ciudat; în afară de faptul că simţeam încontinuu că e cineva în spatele meu, privindu-mă; simţeam nevoia să mă întorc la fiecare 5 secunde să verific.
La fel şi ieri. Era 1 noaptea şi lumina era aprinsă. Am început să citesc nuvela asta peste care dădusem din întâmplare cu o zi înainte; îndoisem colţul primei pagini pentru că numele personajelor mi se păruseră interesante :)). E vorba despre "Pasajul de Nord-Vest", de Barbara Roden.
E vorba despre o bătrână văduvă, Peggy, care locuia sus, pe munte, singură cuc. Dar nu se simţea singură sau înspăimântată, pentru că se lua cu treburile. Chiar îi plăcea viaţa de aici. În momentele de odihnă se bucura de privelişte şi, uneori, asculta radio.
La un moment dat, în viaţa ei intră doi "băieţi" de vreo 20 de ani. Robert, morocănos şi unsociable, şi Jack, un băiat normal din toate punctele de vedere. Ei erau best friends. Veniseră probabil în excursie, doar ei doi, şi se stabiliseră într-o cabană ca vai de mama ei, în care locuise un om dispărut.
Într-o zi, după o perioadă destul de lungă fără nicio veste de la ei, Peggy se pomeni cu Jack la uşă. Spunea că Robert a plecat singur la plimbare. Peggy îi pregăteşte ceva de mâncare; în timp ce-o face, se uită la el pe fereastră. El pare că i-a simţit privirea, dar nu se uită la ea, ci înspre deal, părând destul de concentrat. Peggy nu vede nimic în direcţia aia. Când îl strigă, el întoarce capul cu o expresie speriată.
Dupa ceva timp, îşi face apariţia la cabană şi Robert, care acceptă să vină împreună cu Jack la cină în seara respectivă, la ora 6.
Pe la 5 fără ceva, Peggy se pregăteşte să se ducă să gătească. Brusc, i se pare că cineva o strigă dinspre deal. Dar nu e nimeni. Se simte privită. Deodată, îşi dă seama cât de expuse sunt ea şi cabana, şi cât de mici.
A dat drumul la radio şi ascultă în timp ce găteşte nişte "şlagăre de demult". La un moment dat, se uită pe fereastră, înspre potecă, şi vede o siluetă. Recunoscând părul deschis la culoare al lui Jack, se gândi că veniseră mai devreme. Se uită la ceas - era 5 şi 10. Începu melodia "Peggy Sue" al lui Buddy Holly. Când se uită din nou pe fereastră, silueta dispăruse. Îi chemă pe băieţi înăuntru; dar mai târziu îşi dădu seama că nu e nimeni acolo. Singurul răspuns era cel al lui Buddy Holly.
Un ţiuit static de la radio o făcu să tresară. Pentru o clipă se auzi numai un bâzâit slab; apoi Buddy Holly reveni, luptându-se cu paraziţii, căci îl auzi rostind "Peggy". O altă izbucnire de zgomot alb, apoi semnalul redeveni clar; numai că acum cânta Beatles, la jumătatea piesei "Help". Peggy avea des probleme cu aparatul seara. Melodia se termină, iar moderatorul spuse "Urmează alte şlagăre după pauză". Peggy îşi dădu seama că ascultase acelaşi post all the time. După câteva izbucniri de paraziţi, radioul muri.
Out of nowhere, o voce stridentă o strigă pe nume. "De data asta categoric nu e Buddy Holly", gândi ea şi porni spre usă să-i întâmpine pe băieţi. Dar înlemni.
Robert alerga disperat pe potecă. Îi spuse că Jack a dispărut exact sub nasul lui la 5 şi 10, exact când a crezut Peggy că-l vede pe potecă. Vrând să-şi verifice ceasul, Robert văzu că murise.
Căutându-l pe Jack în jurul cabanei, crezu iar că vede o siluetă pe potecă. Când se uită, nu era însă nimic. Probabil i se păruse şi mai înainte că-l văzuse pe Jack.
Se întoarseră în casă. Era timpul să sune la poliţie. Însă telefonul era mort. Se hotărâră să plece în vale cu Jeep-ul ei, dar nu înainte să bea o cană de cafea. În timp ce făcea cafeaua, ceva i-a atras privirea pe fereatră.
Un chip se uita fix la ea.
Scoase un ţipăt sufocat. Îi luă o secundă să -şi dea seama că ceea ce vedea era, de fapt, reflexia ei în geam. Dar ceva îi atrăsese privirea. Probabil fusese o reflexie a unui obiect din cameră. Doar asta putea să fie. Nu era nimeni afară.
În faţa cabanei sunau clopoţeii de vânt.
Un gând care se ascundea în mintea lui Peggy de ceva timp ieşiu la iveală, iar ea ridică ochii, ascultând atent. Trânti ceaşca pe masă. Auyzea clopoţeii, dar nu şi vântul printre ramurile copacilor. Iar draperiile nu se mişcau deloc în dreptul geamurilor deschise. De ce auzea clopoţeii, dacă nu bătea vântul?
Plecă în grabă cu Robert. Cu un imens efort de voinţă, ieşi afară şi se îndreptă spre Jeep, cu ochii în pământ. Dar strigătul lui Robert a oprit-o. Se uita spre o siluetă învăluită-n întuneric, la vreo 20 de metri de ei. Robert credea că-i Jack şi se îndrepta spre ea. Brusc, când ajunse la 3 metri de siluetă, se opri. Strigă, întrebă silueta întunecată ce este. Peggy rupse vraja claxonând. Imediat, Robert fugi spre maşină. Peggy răsuci cheile, dar nu vroia să pornească, bateria era moartă. Robert împinse maşina, sări în ea şi o luară la vale. Peggy băgă în viteza a doua, luă piciorul de pe ambreiaj, motorul porni şi plecară de acolo.
Mai târziu cu câteva săptămâni, când veni să-şi ia lucrurile pentru a se muta la o rudă, Peggy găsi ceasul lui Jack. Arăta ora 5 şi 10.


Nu mă sperie sângele, ci umbrele. Necunoscutul. Misterul rămas nedezlegat. Probabil de asta, în seara aia, am rămas afectată de nuvelă. Aveam în minte tot felul de scenarii şi parcă vedeam umbre peste tot. Am avuit nevoie de o oră de lectură uşoară, funny, de "Supermenajera", ca să-mi revin :)). Ok, nu cred că nuvela asta a fost singurul motiv pentru care n-am putut să adorm. Probabil că şi Pepsi e de vină :">.
Anyway.. great writer, this Barbara Roden. Poate e năşica lui John Saul.

pe aripile vântului

Ea l-a iubit 4 ani.
În sfârşit el şi-a deschis inima. Faţa-i vorbeşte, dar gura nu.
Ea se află într-unul dinre rarele ei momente de sinceritate.
Îi spune că-l iubeşte. Îi spune totul. Îi mărturiseşte tot.
Ea, fata care a lăsat zeci de inimi bolnave fără să regrete, iubeşte.
Un singur sărut.
Îi va rămâne în amintire până la sfârşitul războiului. Până la sfârşitul lumii.


Destinul îi rezervă un alt bărbat.




I remember you...

Ready for 2009 :D

Dekemvrie a început pentru mine de-abia ieri.
A fost prima zi în care am simţit într-o oarecare măsură fericirea specifică lunii acesteia, pe care până anul trecut o consideram luna mea norocoasă, iar acum încep din nou să cred asta. Spiritul Crăciunului a fost prezent permanent.
M-am trezit pe la opt jumate şi am lenevit în pat vreo oră, şi e surprinzător că n-am auzit obişnuitele reproşuri, deşi trebuia să mă pregătesc să merg la bunici. Am avut parte de prima mea masă de Crăciun - pe cele dinainte mai mult am mimat că le-am mâncat. Ador masa de Crăciun pregătită de mamaie şi atmosfera intimă, de familie, pe care o simt de când mă ştiu când mergem la ei de Crăciun. Eram mai puţini decât de obicei - doar eu, tata, bunicii, un unchi şi două mătuşi. Aa, şi să nu uit, micuţul Nero ( care în dimensiuni numai micuţ nu e, deşi are doar câteva luni ). Bucuria simplă a Crăciunului m-a cucerit, în final, şi pe mine. Şi am mai primit un rând de cadouri. Pot să zic că am spart recordurile proprii din acest punct de vedere.
Pe la prînz m-am întâlnit cu fetele. Le-am adus acasă. Am împodobit bradul împreună. Pur şi simplu n-am fost in the mood în Ajun, aşa că l-am făcut azi. Nici nu mai zic cât de mult a ajutat starea de spirit cu care am rămas de la întrunirea de familie. Am băut Bailey's şi Pfanner şi am mâncat bomboane şi prăjituri de la mamaie. Faptul că am spart bolul de sticlă în care pusesem bomboanele ( lol ) nu mi-a stricat deloc buna dispoziţie. Cred că, de fapt, am spart ghinionul pe restul rămas din 2008. Cred că sunt în stare să mă bucur în sfârşit cum trebuie de el... Probabil că va salva cât de cât şi impresia lăsată de anul ăsta blestemat :)).
Nu cumva să uit să-mi fac the New Year Resolutions de data asta. Anul trecut am uitat să-mi pun dorinţa de la miezul nopţii şi uite ce-a ieşit.. "Nimic mi-am dorit, nimic mi s-a întâmplat", ca să citez o altă bloggeriţă. Mă rog, asta la exterior... că în interior multe am mai simţit şi multe s-au mai schimbat. Sper că 2009 va fi mai plin şi mai marfă decât 2008. Faptul că termin anul optimistă promite multe :D.
Goodnight, Bucharest!

Spânzurătoarea.

Hai să ne jucăm. Ca atunci când eram mică de tot şi erai centrul universului meu limitat.
Hai să jucăm Spânzurătoarea.
Cuvântul e foarte uşor de ghicit. Are şase litere şi începe cu litera i. Dar nu mă aştept să-l ghiceşti prea repede. Pentru că acel cuvânt nu înseamnă nimic pentru tine. Tu arunci acel lucru ca pe un gunoi. Ca orice bărbat, nu simţi niciodată acest sentiment. Crezi că îl simţi, dar e o iluzie a îndrăgostiţilor.
Oare chiar ai simţit ceva pentru ea vreodată? Ai dat cu şutul vieţii de familie. Pentru o promisiune. Doar atât.
Eşti chiar atât de orb încât să nu vezi ameninţarea? Viaţa promisă s-ar putea să nu înceapă niciodată. Iar viaţa dinainte nu se va întoarce niciodată. Nu că ai fi respectat-o..
Erai centrul universului meu limitat. Acum universul meu e mult mai larg, dar tu ai ajuns dincolo de periferie. Îţi port exact respectul pe care îl meriţi.
Ai ghicit cuvântul, nu-i aşa?
Bravo.
Dar de spânzurătoare nu scapi.
Oricum tu erai pe eşafod de mai mulţi ani decît ţi-ai fi imaginat.


P.S. Şi nu de banii tăi aveam nevoie. Dacă nu te-ai prins până acum...

Dacă aş muri acum, în clipa asta, aş muri fericit.

Sunt pictor. Trăiesc liber sub cerul turcoaz al Italiei. Nu am decât o căsuţă modestă la ţară şi ustensilele de pictat. Dacă aş fi avut mai mult, n-aş mai fi fost Gio. Aş fi fost Giorgio, un om cu picioarele pe pământ, prea plictisit ca să fie fericit.

Stau şi privesc peisajul ondulat care mi se întinde în faţa ochilor. Podgoriile se întind în faţa mea leneşe, strălucind. Soarele de după-amiază mă înveleşte în căldură. Adierea blândă cu miros de struguri mă face să închid pentru o clipă ochii. Sorb încet din vinul roşu vechi de aproape un veac, care provine din aceste podgorii. Simt cum mă cuprinde iubirea faţă de pământul natal. Vreau să pictez sentimentul, să dansez cu pensula pe ritmul inspiraţiei. Vreau să pictez dealurile acestea printre care am crescut şi îmi voi creşte copiii. Fără să mă gândesc prea mult la ce fac, iau pensula şi încep să o plimb peste suprafaţa imaculată a pânzei.

Aud un glas în depărtare. Îmi strigă numele. Giorgio? Trebuie să fie vorba despre ceva important dacă cineva mă strigă aşa. Sunt tot timpul strigat Gio.

Mă întorc cu frică spre sora mea, care de abia ajunsese lângă mine, gâfâind de efort şi cu o expresie îndurerată pe faţă.

- Maria.. ce e?

Ea nu spune nimic. O lacrimă i se prelinge pe obrazul tânăr. Începe să plângă în hohote disperate, agăţându-se de mine.

- Maria.. Mia.. draga mea, ce s-a-ntâmplat?!

- A.. murit.. A murit!...

- Oo nu.. tata! am strigat eu, disperat.

- Nu tata.. Ea!... An.. Andrea, a reuşit să articuleze ea printre sughiţuri.

În clipa când îi aud numele, un ciocan mă loveşte în cap şi în inimă. Nu pot să zic nimic. Nu mai pot respira. Ritmul inimii încetineşte. Timpul se lungeşte. Fiecare secundă e o oră. Îmi simt capul zvâcnind încet, în valuri ascuţite de durere. Şocul mă paralizează.

Când timpul revine la normal, îmi simt ochii arzând şi văd ca printr-o peliculă subţire de apă. Mă doare tot corpul. Nu mai ştiu nimic, mă gândesc doar la ea, la faţa ei albă încadrată de păr arămiu, în valuri.. la ochii ei albaştri care spuneau mai mult decât ar fi spus gura ei dacă ar fi putut vorbi.. la mâinile ei capabile să mângâie o persoană tristă mai uşor decât orice vorbă bună... la cât de prost am fost s-o las să plece în vizită la tatăl ei din America.

O ascult cutremurat pe Maria citind scrisoarea tatălui Andreei. Murise de cancer. Nimeni nu ştiuse că suferă de această boală până atunci. Nu avea cum să ne spună..

Am scos, tulburat, ultima ei scrisoare adresată mie. Era scrisă acum câteva zile. Acum puteam să explic sensul acelor rânduri.



Gio,



Aici este miezul nopţii. Presupun că la voi este dimineaţă deja.

Îţi scriu acum pentru că nu ştiu dacă voi mai apuca...

Vroiam doar să vă spun tuturor cât de mult însemnaţi pentru mine. Faptul că voi m-aţi iubit necondiţionat pe când toţi ceilalţi m-au gonit ca pe o intrusă doar din cauza defectului meu m-a făcut să am în sfârşit încredere în mine şi să nu-mi pese de ce zic alţii. Iubesc toată familia Bruni - pe tine, pentru că eşti bărbatul vieţii mele; pe Mia, deoarece mi-a fost aproape ca o fiică, şi ştiu că şi ea mă vede ca pe mama pe care n-a avut-o niciodată; pe Vicente, un socru care m-a apreciat mai mult decât propriul tată; şi, nu în ultimul rând, pe Liliana, care mi-a fost ca o soră. Toţi m-aţi înţeles, deşi n-am putut scoate un cuvânt. Aţi fost adevărata mea familie.

Regret că m-am întors în New York. E un oraş agitat, care nu-mi face deloc bine. Stau singură cuc în apartamentul imens al lui tata, pe când el e plecat la Tribunal. Iar când e acasă, vorbeşte la telefon cu clienţii sau cu juraţii... Ca de obicei, nu prea mă bagă în seamă.

Aş fi vrut ca în aceste clipe triste să mă aflu în compania celor cărora le pasă cu adevărat de mine. Nu mă simt prea bine. Dar cu încredere în Dumnezeu o să trec peste asta!



Vă sărut pe toţi. Nu mă uitaţi!



Cu drag,

Andrea.





Trec zilele. Trec săptămânile. Trec două luni. Furia mea pe Dumnezeu a pălit. Dar durerea este la fel de mare. Acum e toamnă. Peisajul din faţa ochilor mei e dezolant. Totul mort. Podgoria lipsită de viaţă. E prima încercare de a picta de când ea a dispărut din viaţa mea.

Ridic pensula şi încep să mâzgălesc peisajul pe pânză. Îmi continui pictura neterminată.

Spiritul ei se simte în toată compoziţia.

Prima jumătate e plină de fericire. Natura pare s-o aştepte pe zână să se întoarcă. Totul pare entuziasmat în anticiparea enormei bucurii la reîntâlnire..

A doua jumătate este tristă. Aproape totul a murit de durere că zâna nu se va întoarce niciodată. Se simte deprimarea în fiecare trăsătură de pensulă. Ultimele vieţuitoare se veştejesc de dor. Şi, ultimul din josul pânzei, pârâul este mâlos şi murdar, împiedicându-mă să văd reflexia ei dintr-o altă lume...

Ridic ochii spre cerul cenuşiu de furtună al Italiei şi aproape mă desprind de trup ca să zbor spre Andrea. De-ar fi aşa uşor. Trăiesc în altă lume, şi totuşi sunt capturat fizic în lumea muritorilor.

Nu ştiu ce să fac...





"Giorgio Bruni a fost găsit inconştient pe dealul unde îi plăcea să picteze de sora lui cea mare, Liliana Bruni. Aceasta l-a dus cu greutate în casa lui de la marginea satului X, de unde a chemat ambulanţa. Medicii au declarat că Bruni este într-o inexplicabilă stare de comă. O pacientă care pretinde a avea puteri tămăduitoare susţinea că Bruni şi-a indus această stare de comă şi că nu poate să-l trezească cu ajutorul puterilor sale în acest caz. Medicii sunt sceptici; cu toate astea, şi ei declară că există o posibilitate destul de mare ca Bruni să nu se trezească niciodată din comă."

Cotidianul Italian, 06.10.1997

bored?

ai doar 17 ani abia împliniţi acum o lună. eşti o persoană obişnuită. te pierzi printre rândurile de adolescenţi identici ţie. visezi la cai verzi pe pereţi. visezi la ziua în care îţi vei vopsi părul verde ca să ieşi din pluton. ai un profil pe hi5 cu câteva poze printre care rar se găseşte una în care ţi se vede faţa. ai un blog pe care scrii rar. n-ai inspiraţie. încă o mai culegi dintre pagini şi o personalizezi. ştii că n-ai talent şi nu te doare. tu nu eşti scriitoare - eşti cititoare.
e o după-amiază banală de decembrie şi, ca de obicei, n-ai nimic mai bun de făcut decât să cauţi pe internet - nici tu nu ştii ce. stai pe invisible pe mess, aşteptând să se întâmple ceva interesant. te-ai plictisit de viaţa asta care nu-ţi oferă niciun pic de aventură. mereu la fel. nimic special.
un gând îţi fulgeră prin minte. ştii ce ai să faci! te scoli entuziasmată de la calculator, fără să te oboseşti să-l închizi, de parcă ar fi prima dată când îţi vine această idee. te urci pe pat, ca să ajungi la rafturile pline cu cărţi care sunt numai şi numai ale tale, de deasupra. scoţi volumul cel nou pe care ţi l-ai cumpărat ieri seară din diverta, pe care l-ai visat atât de mult timp ( o săptămână ţi se pare mult când e vorba de cărţi ). este perfect. cum au fost toate celelalte înainte să le citeşti. perfect.
te întinzi în pat şi îl deschizi. nu poţi rezista ispitei de-al mirosi. cel mai frumos miros din lume este mirosul unei cărţi noi... la egalitate cu mirosul unei cărţi vechi de decenii, care-ţi trezeşte un sentiment plăcut ( de aceeaşi natură cu cel stârnit de "î"-urile din i ).
de data asta este o carte de nuvele fantastice şi horror. ai depistat-o de mult. însă de o săptămână ţi-o doreai cu ardoare.
devorezi prima nuvelă.
şi pe a doua.
şi pe a treia...
nici nu-ţi dai seama când trece timpul. mai ai mai puţin de jumătate de citit din tot volumul, când te uiţi la ceas şi observi că e 2 noaptea. de obicei, până acum reuşeai să termini orice carte. cu asta trebuie să te lupţi mai mult... dar nu te deranjează. ai intrat în altă lume, mult mai palpitantă. nici nu-ţi mai aminteşti de viaţa ta când citeşti.
când termini cartea, pe la 4 dimineaţa, eşti tristă. ţi-a plăcut, ca de obicei. dar trebuie să te întorci la realitate...
însă gândul că mai sunt volume din aceeaşi serie încă necitite te entuziasmează. un val de adrenalină îţi cutremură corpul când te gândeşti la faptul că mâine vei cumpăra unul dintre acele volume, cu ultimii tăi bani de buzunar, şi că pe acesta îl vei savura încet, până ţi se înnoieşte rezerva de bani.
dar, adânc în subconştientul tău, ştii că nu va fi aşa. tu devorezi, nu citeşti.
ţi-e foame de o altfel de viaţă şi cauţi frenetic una perfectă prin toate cărţile care îţi pică în mâini. deşi eşti mulţumită de fiecare, cauţi în continuare....

First Post. Ever :)

stă la masă şi scrie.

nu-şi face temele. ea niciodată nu-şi face temele.

fumul iese din gura ei în unduiri de cadână în timp ce stiloul se mişcă pe o pagină oarecare dintr-un caiet oarecare.

pentru o secundă ridică privirea pentru a-şi întâlni imaginea în oglinda de pe birou.

dar nici de data asta nu îşi vede propriul chip.

mereu faţa aceea perfectă. o figură cu trăsături aristocratice. pielea aceea albă. părul căzând în şuviţe negre peste fruntea înaltă. ochii căprui care par adânci ca oceanul. cu un oftat usor şi ezitând, îşi coboară ochii către caiet.

îl închide.

îl aruncă sub pat, printre ambalaje, haine şi pachete de ţigări ascunse.

presează ţigara de oglinda rece şi îi dă drumul pe jos. de acum nu va mai fi nevoie să se ascundă.

fără să se mai machieze, fără să mai aplice masca aceea de bună dispoziţie permanentă, îşi pune un trenci negru pe ea şi părăseşte apartamentul.

fără să arunce o ultimă privire. fără să încuie uşa.

se plimbă prin ploaie, fără grabă.

ştie că acum are tot timpul din lume. exact tot timpul de care are nevoie. în sfârşit se simte liberă.

dar sentimentul durează doar o clipă. poate a fost doar o iluzie. poate nu va fi niciodată liberă.

instinctul o conduce către singurul loc în care şi-a trăit cu adevărat viaţa. locul pe care îl visa în fiecare noapte, la care se gândea de un an întreg, pe care nu-l mai vizitase de trei luni de frica suferinţei.

acum îl va vedea pentru ultima oară.

fără să-şi dea seama, ajunsese deja în micul parc de la marginea cartierului aceluia liniştit şi obosit.

se aşază pe bancă.

este incredibil de pustiu pentru o după-amiază de vineri.

părul îi flutură în vântul rece de toamnă târzie. simte picături de apă reci pe obraz. dar nu îi pasă.

uitându-se spre cerul furios, lasă picăturile ca nişte ace să-i biciuie faţa.

îl simte lângă ea.

îl simte lângă ea ca pe vremea când viaţa era veselă şi colorată, când el o ţinea în braţe exact pe banca asta, protejând-o de vântul obraznic de primăvară. vânt încărcat cu miros de flori şi vise. vânt care de ceva timp se răcise, îngheţându-i inima şi capturând acolo o singură imagine. imaginea lui, care se reflecta în oglinda de pe biroul ei...

pentru prima dată în luni de zile, o lacrimă îi cade pe obrazul palid, încălzindu-l. o singură lacrimă care crapă scoarţa de gheaţă care îi acoperă inima. parfumul lui începe să iasă încet din inima ei.

în clipa aia, doi oameni trec pe lângă parc, ignorând-o total. privirea îi este atrasă în acea direcţie de un iz familiar atât de slab, însă destul de puternic pentru ea.

este el.

el cu o alta.

ţinându-se de mână şi râzând.

apucă strâns lama cuţitului pregătit special din buzunarul ei.

plănuise să se sinucidă în acel parc.

însă cu un moment inainte ar fi vrut sa înfigă cuţitul în ei.

dar acum realizează. nimeni nu merită să mori pentru el. nimeni nu merită să fie omorât. ea este cea mai importantă persoană. ea este personajul principal. ea nu va ceda niciodată.

plângând, dar simţindu-se în mod ciudat mai puternică, ea se ridică şi pleacă spre casă.

ajunsă în apartament, îşi bandajează cu grijă mâna rănita.

apoi, hotărâtă, ia caietul de sub pat şi rupe foaia pe care îi scrisese mamei ei rămas-bun cu numai două ore înainte.

apoi aruncă toate pachetele de ţigări de sub pat şi mucul de pe jos. din cauza lui se apucase.

între timp, uitându-se în oglindă, nu l-a mai văzut pe el.

s-a văzut, în sfârşit, pe ea însăşi.

ştie că, într-un final, va fi fericită.

First post ever. Welcome to my new blog! :)