eclipsa

e ciudat cum ieri s-a intamplat ceea ce se intampla odata la 372 de ani.
pentru ca ieri am vrut sa ofer. inseamna ca ieri am reusit sa ofer. am cutremurat o lume in care respira sase miliarde de suflete, dintre care numai o cantitate cat un fir de praf comparativ, a stiut.

imi vine sa plang, pentru ca am simtit fericire prin toti porii. am simtit cum umple golul lasat de sansa insuficienta pe care o aveam eu.

oare se poate multiplica? oare am sa pot sa o las, in egoismul meu, sa se mareasca si sa ma cuprinda si pe mine? o lumina ingrozitoare aprinzand din interior toate artificiile unei nopti suspendate intre doua perioade de timp complet diferite. vreau sa fiu adevarul, sa traiesc cu adevarat in acelasi timp. poate asa va fi.

vorbesc despre mine, despre mine incontinuu. alerg.

vreau sa inchid ochii, si sa ma las ghidata...

timpul este pentru asta. timpul traieste, respira si venele lui sunt scaldate de sangele asta. timpul este gandul. timpul are rost.

ma intreb daca timpul este rezistent la rupturi...

undeva, sunt sigura ca timpul tine si cu mine. chiar foarte mult. doar ca talentul de a-l urni este rar, prea rar pentru a fi fost raspandit oriunde in zona mea. timpul stie insa ce conteaza cel mai mult, si, cu iubirea imensa, si cu ceea ce este dincolo de conceptia noastra, se misca.

atunci, ce e mai frumos?

ce?

ce vreau sa scriu?
nu ma inteleg.
mai tii minte, draga mea, cum era sa simti?...
unde ai ajuns, cu ce mijloc de transport? de ce simti dorul inainte sa se darame cladiri? iti va fi dor chiar de locul acela, sau de ceea ce ai simtit acolo, pe vremea cand puteai sa simti? speranta. fericire. durere. orice.
nu mai stiu unde am ajuns si cum am ajuns aici.

i don't write stories that aren't mine.

maybe i should try someday.

ninge.
.
.
.
.
dar imi pun dorinta aia din ce in ce mai des. daca as sti unde se ascunde sansa mea insuficienta, as da-o ca sa fie suficienta. asta stiu ca e bine, e prea mult negru unde soarele ar trebui sa arda. atmosfera e opaca. aerul e solid. timpul n-are gust.
si gresesc des, asta am descoperit ca este natura mea. si sunt egoista, groaznic de egoista. si nu sunt acolo si nu inteleg si am fost repartizata gresit, din lumea mea monocromatica si ingrozitor de banala si limitata, si nu pot descifra culorile, nu le pot ajuta sa straluceasca. destinul dimensiunii asteia este nedrept fata de ele.

i am a bottle of nothing.

http://www.youtube.com/watch?v=gJMKo-5Xu3k&feature=related

i am a horrible person

super! iar am stricat totul. am un talent innascut la asta...
nu credeam ca asa de rau va fi. daca vrei sa zbori, zboara. ai grija insa sa nu te vad... caci sufletul meu minuscul va jeli ca trupul mi-e prea greu, oasele pline, spatele fara aripi.
facusem o obisnuinta din a-ti smulge cate o pana. o, da, chiar sunt ipocrita! nu pot sa-mi arat fata aia urata. dar nu mi-am pus o masca opaca. mi-am pus una transparenta, ce ofera fetei mele o forma mai placuta. nu inteleg de ce o urasti mai mult decat pe cea dinainte...

zbori! hai sa nu ne mai pasam invinovatirea. o sa fiu perfecta, ireprosabila. nu o sa mai ridic, eu, ochii mei pangariti,spre zborul tau.
eu insa sper ca timpul o sa-mi ierte groaznicele greseli, stiind ca le-am facut din suferinta.


problema e ca... si ceea ce vine din suflet... este considerat fals acum. orice voi face va fi rastalmacit, si asta tot din cauza mea.
am facut un lucru ingrozitor. de fapt numai lucruri ingrozitoare. vreau sa stii ca le regret. din pacate timpul nu mi-e atat de prieten incat sa il intorc de fiecare data cand fac ceva gresit. ar fi fost atat de bine... este groaznic sa ma gandesc ca iti distrug sufletul. nu credeam vreodata ca as fi putut.

cand intorci ceva pe dos, ii vezi originea. cusaturile unei broderii, tesuturile unui corp, atomii insufletiti ai universului. sufletul lui colectiv si etern, care se iubeste pe sine atat de mult, cel mai exagerat narcisist, si de aceea moare si reinvie.
intoarce lumea pe dos, iti zic.

ah, mi-e dor, mi-e dor rau.
ma crezi?

stii cat de ingrozitor pot IUBI?

Dreaming...

As vrea sa ma trezesc dintr-un vis, un vis lung de tot, si sa povestesc rusinata: "Sa facea ca am trait un an intreg de acum inainte... in care am fost nebuna. (...)". Sa realizez ca sunt inca in octombrie 2009 si ca ma pot feri de soarta asta, s-o iau pe un alt drum, sau sa-mi dau seama ca nu este chiar niciun pericol. Dar acum... Octombrie 2009 suna a lume de vis pentru mine.

i wish, i wish, i wish

but i don't believe in wishes, not even in superstitions anymore. i can't believe the falling stars, i can't believe the airplanes. i doubt they'll grant me a wish even if they'd fall.

but i still press my 888 every day. i still grab a puff from the air if i see one (too late now). i still hope that leaf which has fallen in my cleavage could have carried a meaning. i still think that if i see an airplane flying over the image of the moon, it means i'll be happy the way i want to be.

what are we now but voices
who promise each other
a life neither one can deliver
not for lack of wanting
but wanting can’t make it so.
we hang from a vine
at the cliff’s edge.
there are tigers above
and below. let us love
one another and let go.

reassure

reassure me that i'm not some shit you throw on the pavement. tell me that i'm a diamond, and i'll fall +10% happier. even though i might know it's a fucking lie.

ploua

ploua pe atunci, nu mai stiu daca cu fulgere si cu tunete. ploua si acum, in sfarsit a venit vremea aceea.
azi m-am uitat intr-o parte, spre apus, spre norii portocalii si caini care se jucau. in partea opusa era luna, luminata de soarele ingreunat, impreuna cu o panza de corbi care flutura parca in vant.

nu mai stiu cine sunt, m-am pierdut de tot, nu mai stiu nimic. nu am cerut nimic, si daca as cere, ar fi ceva prea mic. nu e ca si cand as cere sa mi se aduca luna la picioare, nu. as cere o mana in alta mana, pe mal de fantana. si asta e prea mult. desi intr-o mana nici nu trebuie sa pui suflet... decat inchipuiri. si ar fi destul. ar fi sigur. ar alina durerea.
dar acum prea putin e prea mult...

ah, m-a speriat un tunet. asa n-a mai fulgerat si nici tunat de prea mult. mi-am dorit asta. oare e bine ca mi-am dorit-o? acum mi-e teama in singuratatea noptii...

i miss everything

.

I have to remind myself that some birds aren’t meant to be caged. Their feathers are just too bright.

epica? nu pot.

de fapt nici nu stiu ce am putut pana acum.

i crossed all the lines and i broke all the rules...

and it did me no good. in the end, it doesn't even matter.

"EMPTY WORDS.

They don't resonate in

YOUR HEART.

You're hollow as a

DEAD TREE.

I knock on it and I hear

SILENT ECHOES.

Nobody has no heart.

I'm the heart bared by bones and flesh,

standing in the rough wind."

that's what i wrote then.

=>

you left me talentless and bare. and hollow as a dead tree.

the greatness

it's just me, alone, in this stupid place, no company at all... it's just me, trying to save what's at the surface. it's just this (this is a lie. there's another place too). but it's barren. here and there. because everything is barren and worthless and nothing. because there are no more words.
words used to flow freely, no need for encouragement. it's great, now, that i've lost all inspiration! just because i'm left with my own thoughts, alone in this grey world with no living thing, well fuck it! it's just great, how i can't seem to find anything of worth anymore. not reasons, there are reasons. but... anything worth fighting for. anything that would compensate the emptiness (that's bullshit, there wouldn't be emptiness if i had anything).
it's hard not to write, although there's nothing i could say. i think i'll just have to bathe in the greatness for a while...

"come in out of the rain"

but what if the rain, the thunder and the lightning are inside??

I'm sorry, I don't wanna leave...

Locul ăsta e un loc prea preţios ca să-l părăsesc. Prea multe amintiri, prea multă mândrie fără sens. Fericire, speranţă, decădere. Nonsensuri amare, ceva ce nimeni n-are chef să citească, because it's a waste of time. Dar n-are rost să-l părăsesc, nu-mi face în niciun caz bine.

Şi a venit şi toamna... Frunzele cad... şi alte clişee pe care toată lumea le scrie acum. Pentru mine e o eră nouă. Umplută de vechi, dar ambalajul e nou. Într-un fel reciclat, însă n-am ajuns chiar la perioada aceea ciudată. Mă întreb cum o să mă simt. Mai ciudat decât acum, cuprinsă de frig şi vânt şi miresmele trecutului? Să mă agăţ de octombrie sau să nu mă pregătesc în niciun fel? Oare ce o să se mai întâmple şi anul ăsta?...
Vara m-a părăsit pe neaşteptate, începutul m-a izbit şi a scos ceva din adâncuri, plănuind probabil să îl scuipe odată, de tot, din oceanul ăsta zbuciumat.

this is for me. maybe it'll wake me up.

"Come in out of the rain", thou sayest, but thou never step'st aside..
And I am trapped, I'm trapped
A distance there is...

My heart is of frailty, my pale skin is hued damask.
When thou thy tears hast hidden, "Come back!", thou sayest -
There I soon am to be - but how am I to run, when my bones, my heart
Thou hast me bereft!

After all these years thou left'st me down in the emotional depths
The sombre soaked velvet-drape is hung upon me,
Turning my feelings away from our so ignorant world
All the beautiful moments shared, deliberately pushed aside...

A distance there is...

of course

si bineinteles ca, din nou, mintea nu tine cu mine.

si bineinteles ca, din nou, cuvintele nu conteaza si n-ar trebui sa existe.

mi-e greu.