cioburi de lemn

Ghid spre folosirea cat mai disperata a ultimii viori clasice. Ca apoi sa o spargem si pe asta...

with your triumphs and your charms while they`re in eachother`s arms...

Orion

Acum am un nou confident ceresc.

Unde ma vezi? Ce culoare am?... Ce culoare am, ura mea, spune-mi.

Esti atat de alb, ca un nimic scaldat in lumina. Lumina cerului albastru, lumina neantului de dincolo de el... Nu-mi gasesc divinitatea acolo, poate ca nu exista.

El este creatura care traieste in doua lumi. Ma priveste din iad, stie ca sunt asteptata acolo. Daca nu exista divinitate, diavolul trebuie sa profite... El este creatura care uneori ma priveste cum m-ai privit tu. Cu atata ura, incat te-am iubit. Cu atata iubire, incat te-am urat. Atat de machiavelic, incat ai fi putut fi un inger. Dar pentru ca ingerii nu exista, esti nimic.

copilăria, n-o poţi uita...

Sunt doar un copil. Şi acum, cu părul aşa, se vede, se simte mai mult decât niciodată.

Copii care se uită pe cer, la cele patru-cinci stele care au învins norii. Norilor le e frică de ele. Dacă s-ar uni, le-ar înfrânge. Dar ei sunt în grupuri mici de zdrenţe. Şi se mişcă atât de încet pe cerul de primăvară încât ţi se pare că se mişcă stelele.
De-aia se uită copii la cer primăvara. Se opresc în mijlocul străzii, cu ghiozdanele în spate, şi se uită încremeniţi cum se mişcă stelele. Se mişcă toate deodată, în aceeaşi direcţie, mai dispar deasupra norilor, ca să reapară după câteva secunde. Şi pentru acei copii e atât de linişte în momentele acelea, deşi strada zumzăie de viaţă. Numai ei... singuri pe pământ, privesc cerul.

Da, sunt un copil. Am privirea aceea inocentă şi oarecum rugătoare, ca a unui copil care vrea ciocolată. Am părul ăsta scurt care-mi aminteşte de o altă eră. Sunt născută în zodia cerului, ca orice ţânc, şi încă n-am părăsit-o să mă alătur hoardei de privitori de asfalt care se grăbesc pe stradă.
Aş vrea să rămân un zburător pentru totdeauna. Dar cei cu ochii înspre cer nu văd picioarele de care s-ar împiedica şi care i-ar călca pe bătături. Nu s-ar putea feri de moartea de metal de pe bulevarde. Dar poate, ca să fie mai aproape de aştri, nu i-ar deranja acest unic defect.
Însă stelele nu pot fi atinse, nici măcar sub formă de spirit. Ştim asta, de la tine am învăţat. Şi de-aia te ascult, învăţătorule. Sunt un elev care învaţă să fie una cu asfaltul. Desigur, am şi ideile proprii în acest sens. Dar uneori asfaltul pare atât de dăunător, atât de inutil... şi aş vrea să simt pământul reavăn sub picioarele goale, sub cerul atât de senin...
Azi mă simt mai mică decât oricând. Mai tânără. Da, simt că vreau să mă joc în natură, prin iarbă, să mă urc în copaci, să alerg râzând, să-mi pun flori în păr, până seara, când aş adormi luminată de stele. Şi aş visa tot stele...
Şi nu sunt singura claustrofobă în lumea de piatră. Dar par cea care s-a resemnat să viseze, doar, la o lume pură, cea care supravieţuieşte mai uşor, care se conformează legilor asfaltului.
Oare chiar... sunt?




Nu.

cum să explic...?

Parcă am intrat în altă eră. Parcă totul e diferit, când de fapt nu e. De fapt, pare că timpul a sărit, ignorând ceea ce stagnează, iar totul stă incomod aici, în fragmentul ăsta de timp. Cum să explic...?

Informaţiile din creier nu se potrivesc cu timpul, parcă ar fi informaţii din prezent proaspăt depuse în viitor. Parcă aş trăi în prezent evenimente proaspete din trecut, care apar în mod normal, dar locul lor nu e aici. Vorbim de o lume 4D, spacetime continuum.

De când am intrat în luna martie, totul e ciudat. Unde mi-e siguranţa că, deşi e imperfect, tot ce se întâmplă se potriveşte perfect în locaşurile special amenajate din timp, din continuum? Mă simt ca într-o buclă temporală ciudată, sau ca şi când m-am nimerit cumva într-o altă dimensiune, bizară într-un mod nedefinit. Nu înţeleg de fapt de ce vorbesc ca şi când timpul e anormal, poate pentru că nu găsesc altă noţiune ca să mă exprim cum trebuie.

Nu e din cauza evenimentelor. În mare, ele au rămas cam la fel, pe modelul prestabilit. E altceva... nu-mi dau seama ce. Poate percepţia mea s-a modificat. Mereu am crezut că totul depinde de cum percepe fiecare individ realitatea. Iar anormalul, aproape orice fel de anormal, tot de percepţie ţine. Deci probabil că mi se pare.

Acum întrebarea este... ce mesaj vrea să-mi transmită propriul subconştient prin asta?

gravitaţie.

iar ninge... cade esenţa cerului, pentru că stă deschis pentru nimeni, aşteaptă să-l observe cineva. dar a aşteptat prea mult. gravitaţia i-a îmbolnăvit organele de praf rece.
el a considerat necesar să ne ajute. să ne ajute să găsim mai uşor o oarecare fericire în viaţă. s-a deschis din proprie iniţiativă. şi pentru atâta timp au curs fulgii din el, arătându-ne, dar noi ne-am prefăcut că nu observăm. am preferat să ignorăm bunătatea lui, categorisind-o ca fiind o suferinţă mai mare, pentru că nimic n-ar fi cum am fi vrut. nimic, de fapt atât de puţine...
de aceea vrem să semănăm cu alţii. să-i aducem pe ceilalţi aici ca totul să pară logic. este o nevoie de ceilalţi uriaşă, o nevoie în general, pur şi simplu. de nestăvilit. mult mai încercăm să o ignorăm, dar într-un final, dacă nu se întâmplă altceva mai bun, va trebui să luăm în considerare şi invitaţia cerului. m-am abţinut atâta timp să privesc despicătura, am zis că e doar o coincidenţă şi nu e pentru mine. s-ar putea să alunec şi să nu-mi mai pese că nu e pentru mine.
uneori cade din mine cât cade din cer. mult şi prea rapid, nu pot să le mai opresc. dacă aş vrea, aş fi de piatră. nu m-aş mai despica, să nu mai iasă nimic. dar recunosc, sunt şi eu vinovată...

Canção do mar

I was dancing on my little boat,
There on the cruel sea,
And the sea was crying out to me,
Telling me that I should steal
The incomparable light
Of your beautiful eyes...
Come and prove that the sea is right,
Come here and see my heart dancing,
If I'II go dancing on my little boat
I won't go to the cruel sea
I'II tell her that I am singing, smiling, dancing, living and dreaming with you...

fără filosofii!

Nu mai vreau să fiu o depresie umblătoare.
Depresiile sunt nişte filosofi care bâzâie enervant şi scot teorii care nu ajută pe nimeni. La ce mi-a ajutat vreodată teoria rostului?... Când stai să te gândeşti la rostul vieţii şi la motivele de fericire pe care le-ai putea avea, automat starea care se răspândeşte în tine, de la creier în jos, se va numi depresie. Şi dacă în depresie tot la asta te gândeşti... ei bine, e un cerc vicios.
Ar fi amuzant să observi depresiile umblătoare, dacă n-ar fi măcar puţin întristător şi dureros, pentru cei cărora le pasă. Sunt acei oameni care au privirea goală, ca nişte zombi, şi merg ca teleghidaţi. Sunt aceia care nu se mai consideră oameni pentru că nu au motive, aşa zic ei. Când îi întrebi de ce nu sunt fericiţi, ei răspund invariabil că nu au motive. Dar mereu există motive. Motivele din prezent. Priveşte lumina de primăvară (nu chiar în clipa asta...), nu mângâie atât de frumos asfaltul din care nu-ţi poţi ridica privirea? Priveşte-o în ochi, te va fermeca şi nu vei putea rămâne în starea asta. Vei intra în starea aia, atât de blândă şi de frumoasă, de melancolie. Şi, după ceva timp în care vei exersa privitul şi plimbatul în tăcere, numai tu cu tine însuţi, vei simţi că vrei să trăieşti.
Filosofii nu trăiesc. Sunt fiinţe foarte invidioase şi răzbunătoare. De aceea creează teorii care să-i dreneze de viaţă şi pe alţii. Că nu-i ascultă nimeni, decât fiinţa pe care o populează, asta-i altceva. Ei creează monştri. Ei lărgesc golul din interior pentru a împrăştia, dacă nu e lipit la timp, toată cruzimea şi suferinţa lumii în el.
Nu, n-o să las niciun filosof penibil şi deprimat să-mi corupă sufletul. El nu ştie să aprecieze frumuseţea lucrurilor mici. El nu ştie că, dacă viaţa are parfum de energie pozitivă apărută din neant, cercul vicios se va teleporta în alt loc, un loc de fericire.

protoni

Ce contrast puternic între melodie şi versuri...

Am găsit secretul fericirii. Nu trebuie să căutăm motive. Dacă ne uităm după motive, n-o să găsim niciodată. Mereu tindem să credem că fericirea e declanşată de ceva puternic. Dar rareori realizăm ca lucrurile care ne binedispun cel mai mult sunt cele mai mici.

Energia pozitivă atrage motivele puternice care ne duc în al nouălea cer. Nu trebuie să aşteptăm la nesfârşit după ele, sau să le căutăm înverşunaţi, trebuie pur şi simplu să urmăm drumul viitorului cu încredere şi optimism. Bucurându-ne şi de ceea ce avem. Pentru că dacă nu facem asta, vom fi întotdeauna în aşteptare, nu ne vom bucura niciodată, nu vom ajunge în veci într-un loc stabil şi sigur de fericire. Trebuie să ne bucurăm şi de drumul spre acel loc, altfel nu vom şti să-l savurăm nici pe ăla. Trebuie să simţim puterea fiecărui proton care va face parte dintr-un nor uriaş încărcat cu energie pozitivă.

Am să termin cu asta. E clar că m-am dezobişnut să scriu despre lucruri frumoase. Parcă găsesc mai puţină satisfacţie într-un post vesel decât în unul trist şi îmi vine mereu să-l şterg.

luminos

azi m-am simţit ca acum un an, când totul era proaspăt şi frumos şi luminos ca primăvara.
îmi pare bine că s-a terminat iarna. înainte nu credeam că soarele mă va înviora. îmi plăcea vremea, îmi plăceau nămeţii murdari, frigul. o să-mi fie dor totuşi să stau pe calorifere în pauze... dar de acum voi sta pe piatră. ca pe vremuri.
a fost o iarnă ciudată. pe care nu ştiam unde să o plasez. dar acum mă apără trecutul, mă apără deja-vu-urile. şi am o presimţire că totul va fi mult mai bine.
şi va veni şi vremea când copacii vor foşni, plini de frunze şi împliniţi. vremea petalelor albe pe asfalt; ele îl vor scoate din permanenta morocănoşeală. vom mânca cireşe şi corcoduşe roşii pe piatră.
azi soarele mi-a înroşit obrajii... şi a apus după nişte nori timizi care încercau să sufle ger. dar n-au reuşit.
cât de dor mi-a fost!

ultima

Prea simplu, mult prea simplu. Acum totul s-a transformat în ceva prea greu. Mult prea greu...
Nu prea am ce zice. Tot ce se putea zice în clipa asta s-a zis de multe ori înainte, şi ar fi pur şi simplu inutil, enervant. Tot ce pot zice a ajuns un clişeu scârbos, care atârnă prea greu înăuntrul meu.
Azi-noapte a fost din nou oribil. Nu din cauza viselor fără rezolvare sau a faptului că mă trezeam din două în două ore, nu. Din cauza fricii din vise, a faptului că ştiam că e un vis şi, pentru un motiv neştiut, făceam orice să mă trezesc. Ca şi când aş fi ştiut ce m-ar fi aşteptat dacă nu mă trezeam. Oroare. Groază. Adevăruri. Durere. Mereu durere, m-am săturat de cuvântul ăsta.

Ce pot face?
....................
..............
........
....
.

.

boli

Sunt prea speriată. Mă închid aici, fug de suferinţa celorlalţi, sunt îngrozitor de egoistă, dar pentru că mi-e frică. N-am curajul să privesc un om cu calm, ajutându-l, pe când acel om se chinuie în ghearele durerii.
Am cunoscut durerea fizică. Am cunoscut-o. Am cunoscut cum e când ţi se umflă miocardul sau tiroida din diferite motive psihice. Dar n-am cunoscut durere din alte motive, pur fizice, o durere atât de mare încât să facă şi pe cel mai bun, altruist, modest om să icnească incontrolabil, evident într-un mod încă reţinut. N-am simţit-o sub pielea mea. Am icnit de suferinţă, am plâns, m-am zvârcolit, m-a durut fizic, dar eu nu sunt cea mai bună, altruistă şi modestă persoană. Am exagerat. Deci nu a fost apocaliptic.
Mi-e atât de frică şi îmi pare rău că evit să privesc ghinionul altuia în faţă. Să-l înfrunt, să lupt cu el ca o tăuroaică ce ar trebui să fiu. În schimb, mă încui în propria-mi disperare şi-mi acopăr urechile. Durerea mea e mult mai suportabilă. Încă se poate trata cu ibuprofen.

asemănare

Cât poate semăna cu el... aceleaşi vorbe pe care le-aş auzi din gura lui, le aud tastându-se în locul acela inexistent în care am crezut că îi văd lucrurile. Toate tricourile ale căror aromă nu am inspirat-o decât în vise. S-ar potrivi cu mine, dar nu e el, încă nu e el. Nu cred că e el. Nu se arată, nu-şi trimite vocea aceea caldă spre pereţii băii în timp ce face duş, pentru a o sparge în ecouri care mi-ar înţepa inima pe dinăuntru.
I-am călcat din nou pragul, acum era momentul oportun. Dar tot nu cred că e plaja lui, casa lui, podeaua lui dezordonată. N-aş avea atâta noroc, să-i descopăr din greşeală şi total la întâmplare cel mai ascuns loc.

...oricum, în curând va şti că pe el îl caut. Şi ce va face?... Probabil va râde, cu sau fără ghimpi în inimă, sau poate mă va ajuta să-l găsesc.
Şi atunci sper că totul se va încheia cu bine.

Ibuprofen şi halucinogene.

Boticul lui umed care-mi mângâie faţa. Cât bine îmi face, nici nu ştie.
Nici măcar lui nu-i pasă. Nu-i pasă decât atunci când îl mângâi şi când îl las să mă muşte. Dar îl iubesc aşa mult... dacă nu era el acum, mă înecam în viaţă.
Oricum... e atât de clar încât mă atrage ideea de a deveni un diavol. Mă tot gândesc dacă asta va rezolva ceva, sau doar va picta cu corectorul peste propoziţiile care au stricat povestea. Mă tot gândesc dacă asta va rupe foaia (ceea ce nu vreau. Dar nu vreau nici s-o păstrez atât de murdară...).
Aş plăti înzecit ca să cumpăr ibuprofenul ce ar vindeca durerile de tot felul (inclusiv cele de inimă). Dar nu e în stoc. Am să aştept până aduc noi rezerve; dacă nu, găsesc eu un medicament mai tare să-l înlocuiască.
Boala mea doare prea tare. E o combinaţie de răni adânc îngropate în carne şi în miocard, şi ciroză, care înseamnă încă ceva durere în plus. Nu mai pot suporta mult timp. Îmi trebuie acum!
Nu cred că ar fi o mişcare bună să devin un diavol. Nu ar durea mai puţin. Ar trebui să devin un înger, numai ei se pot vindeca singuri.

el

Dezolant.
Priveliştea din faţa geamului meu e dezolantă.
Cât de timid e un ghiocel în lumea asta de asfalt, crengi goale şi zăpadă gri semi-topită...

Calc, ca de obicei, pe asfaltul poleit şi pe amestecul umed şi foşnitor de februarie.
Îmi place să privesc fumul îndreptându-se spre crengile goale, cu dorinţa imposibilă de a se agăţa de ele. Se risipeşte cu mult înainte să le atingă.
Un unghi destul de mare. Roşul scoate în evidenţă un unghi mult prea mare. Privesc un alt fel de creangă, din specia mea, cum evită să treacă pe lângă mine, cu riscul de a fi călcată de o maşină alunecând pe asfalt.

Sunt extrem de prost. Din nou fumul tinde către crengi, să se prindă de ele ca un văl din altă lume.
Sunt prea prost. Niciodată nu va flutura vălul de fum pe creangă, vântul i-l fură.

Am să aştept vremea când ghioceii vor sparge asfaltul şi zăpada gri îşi va lua zborul prea departe. Cât de timid e un ghiocel în lumea asta; dar asta nu-l face fragil. El luptă cu iarna şi-o învinge, Învinge tot ce e gri şi dezolant şi de asfalt, învinge viscolul care nu lasă fumul să îmbrăţişeze crengile golaşe.
Am să aştept vremea ghioceilor şi o să luptăm împreună.

disorder

creier aberant, obsesiv-compulsiv.
abia m-am trezit, dar parcă nu ştiu de mine. e bine, şi groaznic de enervant să stau în patul ăsta, gândindu-mă încontinuu la numărul şase sau şaisprezece sau la sărbătoarea mardi gras (numai la numele ei). nu ştiu ce vreau, ce naiba vrea creierul meu, de ce continui să fac asta, la fel cum număr încontinuu monezile din buzunar când sunt prea multe.
totul e presant, mai ales pătrăţelele astea care îmi apar în faţa ochilor. ce-i cu ele?! de unde apar?... ca şi când creierul meu s-a trezit în plin proces de defragmentare. e îngrozitor de confuz, nu înţeleg nimic. şi mă presează îngrozitor pătrăţelele astea mici, de culoarea aberaţiilor, care se mişcă obsedant prin imaginea camerei luminate mult prea puternic. şi toate mă dor, mai ales capul. şi nu-mi dau seama la ce mă gândesc, în afară de cifra şase şi mardi gras; poate fi orice, dar ştiu că e o singură propoziţie pe care o întorc pe toate părţile, inconştient.

............................

a trecut ceva timp. sunt tot confuză, şi totul mă enervează. am impresia că sunt supraîncărcată la nivel psihic, nu mai încape nimic, dar eu continui să îndes tot felul de chestii în creier. pătrăţelele alea infime care-mi umpleau câmpul vizual într-o mişcare browniană fără sfârşit erau probabil tot ce am stocat, vechi şi nou, tot ce trebuie rezolvat şi pus la locul lui. trebuie să-mi fac ordine. e un haos teribil.

unde

Doamne, cât am sperat ca acel loc să fie al lui...
Mi-au dat lacrimile când i-am văzut lucrurile împrăştiate pe podeaua de lemn, împreună cu fire de nisip şi urme proaspete de tălpi umezite de marea lui. Marea noastră.
Dar nu ştiam dacă era chiar el.
Îl cunosc, doar parţial, după faţa lui care mă face să mă gândesc la o plajă. Marea lui, nisipul lui, cerul, norii şi soarele, toate ale lui şi, pentru câteva clipe răzleţe, ale mele. Îl cunosc şi după talentul lui comun cu al meu, tânguirea aceea sensibilă pe care n-am auzit-o niciodată la el, dar pe care ştiu că o poate cânta... Îl mai cunosc după valurile lui răcoroase care mi-au împroşcat inima de pescăruş şi m-au zgribulit, făcându-mă să mă înalţ mai greu, dar amplificând senzaţia dezmierdării vântului vălurindu-mi penele.
Am sperat până la cer să fie el. Toate cămăşile lui albe, tricouri, corzi, bucăţi de sacâz, partituri, parcă le întrezărisem deja printre foi scrise şi pătate de cerneală în care se găsea o suferinţă pe care numai coarda mi o poate reda. Am scotocit printre ele, dar mi-am dat seama că mi s-a părut. Nicio cămaşă albă. Nicio partitură, coardă sau bucată de sacâz. Mereu acele foi suferinde în care crezusem că-i văd scrisul, în care mi se păruse că mă oglindesc, care-mi renăscuseră speranţa.
Dar nu e podeaua lui. Nu e plaja lui.
Dacă ai fi fost tu...

across

Străbat bolta, trec prin nebuloase şi-mi fac coamă din culorile lor aburoase. Zbor din galaxie în galaxie, până întrevăd peretele universal. Îl înţep, îl străpung, şi intru în alt univers, unde toate legile se întrepătrund, se contrazic cu cele deja cunoscute, trecute, acum tăcute. Totul e energie, nedeghizată în materie, ci pur şi simplu vie. Pulsează-n roşu şi-n alte margini necunoscute de curcubee cu multitudini de laturi. Şi totul se dilată, timpul, energia, cunosc alte limite. Ştiu că aici e fericirea aceea, o simt, mă înec în ea. Şi ştiu că aici vom trăi după moarte, aici vom fi cu toţii.
Moartea nu e o stagnare plictisitoare, ci o altă viaţă, însă dacă o trăim aici suntem anomalii, aberaţii. Alte legi pulsează în interiorul nostru, legi care nu se potrivesc cu acest univers, legi greşite aici. Legile acelea dor dacă sunt luate din mediul lor. Eu am zburat acolo şi mi-am umplut palma cu ele, le-am înghiţit, aproape fără să vreau, şi nu-mi dau seama cum, căci acolo eram şi eu o culoare de la o margine necunoscută a curcubeului infinit, pulsând armonios împreună cu celelalte. Aici, fericirea de acolo e suferinţă, pentru că totul se contrazice.
Dar visez la ziua când aceste două universe se vor uni. Cum vom zbura noi printre ceruri, unde de fericire, căutându-ne unul pe altul şi găsindu-ne şi unindu-ne în nenumărate rânduri, într-o bucurie de nedescris. Şi vom inventa prea des, prea multe culori noi, ele vor izvorî din noi. Şi viaţa va fi o întrebare ale cărei multe răspunsuri nu ne vor plictisi niciodată.

Vreau să vin la tine din cer şi să te iau cu mine acolo.

vizitator nocturn

A intrat silenţios în camera mea. Graţie pufoasă. Cu ochii care n-au cunoscut lacrimi, şi nu vor cunoaşte vreodată. Cu ghearele lui care rănesc pielea, dar vindecă alte răni mai grave. M-a îmbrăţişat, apoi m-a muşcat. Mi-a dat viaţă. Ca întotdeauna.
Îl iubesc pe el. Îl ador. El e fratele meu adoptat, îngerul meu fără minte, fără conştiinţă, fără posibilitatea (teoretică) să mă aline, şi totuşi o face atât de bine. Cum se poate aşa ceva? Cum se poate ca prin durere să ştergi durere? Cui pe cui se scoate, câtă dreptate are fraza asta.
E un copil. Nu ştie el. Şi pare că ştie prea bine. Să nu mă amăgesc... Mă iubeşte cât mă poate iubi o pisică. Dar mi-a făcut atâta bine fără să-şi dea seama! Trebuie să existe Dumnezeu. Dacă am primit un înger care nu ştie de el, nu ştie de mine, ştie doar cât trebuie să ştie, şi nici măcar la ce foloseşte nu ştie, atunci există şi Dumnezeu. Trebuie să fie pe undeva pe acolo şi să mai aibă ceva pentru mine.
E cel mai bine când un înger nu ştie că e un înger şi nici nu poate afla. E cel mai bine când nu e nevoie să ceri ajutorul. Uneori nu ştim ce ne-ar face să ne simţim mai bine cu adevărat. Poate fi cel mai absurd lucru, ca jocul unei pisici. Lucruri mici, neînsemnate.