pe aripile vântului

Ea l-a iubit 4 ani.
În sfârşit el şi-a deschis inima. Faţa-i vorbeşte, dar gura nu.
Ea se află într-unul dinre rarele ei momente de sinceritate.
Îi spune că-l iubeşte. Îi spune totul. Îi mărturiseşte tot.
Ea, fata care a lăsat zeci de inimi bolnave fără să regrete, iubeşte.
Un singur sărut.
Îi va rămâne în amintire până la sfârşitul războiului. Până la sfârşitul lumii.


Destinul îi rezervă un alt bărbat.




I remember you...

Ready for 2009 :D

Dekemvrie a început pentru mine de-abia ieri.
A fost prima zi în care am simţit într-o oarecare măsură fericirea specifică lunii acesteia, pe care până anul trecut o consideram luna mea norocoasă, iar acum încep din nou să cred asta. Spiritul Crăciunului a fost prezent permanent.
M-am trezit pe la opt jumate şi am lenevit în pat vreo oră, şi e surprinzător că n-am auzit obişnuitele reproşuri, deşi trebuia să mă pregătesc să merg la bunici. Am avut parte de prima mea masă de Crăciun - pe cele dinainte mai mult am mimat că le-am mâncat. Ador masa de Crăciun pregătită de mamaie şi atmosfera intimă, de familie, pe care o simt de când mă ştiu când mergem la ei de Crăciun. Eram mai puţini decât de obicei - doar eu, tata, bunicii, un unchi şi două mătuşi. Aa, şi să nu uit, micuţul Nero ( care în dimensiuni numai micuţ nu e, deşi are doar câteva luni ). Bucuria simplă a Crăciunului m-a cucerit, în final, şi pe mine. Şi am mai primit un rând de cadouri. Pot să zic că am spart recordurile proprii din acest punct de vedere.
Pe la prînz m-am întâlnit cu fetele. Le-am adus acasă. Am împodobit bradul împreună. Pur şi simplu n-am fost in the mood în Ajun, aşa că l-am făcut azi. Nici nu mai zic cât de mult a ajutat starea de spirit cu care am rămas de la întrunirea de familie. Am băut Bailey's şi Pfanner şi am mâncat bomboane şi prăjituri de la mamaie. Faptul că am spart bolul de sticlă în care pusesem bomboanele ( lol ) nu mi-a stricat deloc buna dispoziţie. Cred că, de fapt, am spart ghinionul pe restul rămas din 2008. Cred că sunt în stare să mă bucur în sfârşit cum trebuie de el... Probabil că va salva cât de cât şi impresia lăsată de anul ăsta blestemat :)).
Nu cumva să uit să-mi fac the New Year Resolutions de data asta. Anul trecut am uitat să-mi pun dorinţa de la miezul nopţii şi uite ce-a ieşit.. "Nimic mi-am dorit, nimic mi s-a întâmplat", ca să citez o altă bloggeriţă. Mă rog, asta la exterior... că în interior multe am mai simţit şi multe s-au mai schimbat. Sper că 2009 va fi mai plin şi mai marfă decât 2008. Faptul că termin anul optimistă promite multe :D.
Goodnight, Bucharest!

Spânzurătoarea.

Hai să ne jucăm. Ca atunci când eram mică de tot şi erai centrul universului meu limitat.
Hai să jucăm Spânzurătoarea.
Cuvântul e foarte uşor de ghicit. Are şase litere şi începe cu litera i. Dar nu mă aştept să-l ghiceşti prea repede. Pentru că acel cuvânt nu înseamnă nimic pentru tine. Tu arunci acel lucru ca pe un gunoi. Ca orice bărbat, nu simţi niciodată acest sentiment. Crezi că îl simţi, dar e o iluzie a îndrăgostiţilor.
Oare chiar ai simţit ceva pentru ea vreodată? Ai dat cu şutul vieţii de familie. Pentru o promisiune. Doar atât.
Eşti chiar atât de orb încât să nu vezi ameninţarea? Viaţa promisă s-ar putea să nu înceapă niciodată. Iar viaţa dinainte nu se va întoarce niciodată. Nu că ai fi respectat-o..
Erai centrul universului meu limitat. Acum universul meu e mult mai larg, dar tu ai ajuns dincolo de periferie. Îţi port exact respectul pe care îl meriţi.
Ai ghicit cuvântul, nu-i aşa?
Bravo.
Dar de spânzurătoare nu scapi.
Oricum tu erai pe eşafod de mai mulţi ani decît ţi-ai fi imaginat.


P.S. Şi nu de banii tăi aveam nevoie. Dacă nu te-ai prins până acum...

Dacă aş muri acum, în clipa asta, aş muri fericit.

Sunt pictor. Trăiesc liber sub cerul turcoaz al Italiei. Nu am decât o căsuţă modestă la ţară şi ustensilele de pictat. Dacă aş fi avut mai mult, n-aş mai fi fost Gio. Aş fi fost Giorgio, un om cu picioarele pe pământ, prea plictisit ca să fie fericit.

Stau şi privesc peisajul ondulat care mi se întinde în faţa ochilor. Podgoriile se întind în faţa mea leneşe, strălucind. Soarele de după-amiază mă înveleşte în căldură. Adierea blândă cu miros de struguri mă face să închid pentru o clipă ochii. Sorb încet din vinul roşu vechi de aproape un veac, care provine din aceste podgorii. Simt cum mă cuprinde iubirea faţă de pământul natal. Vreau să pictez sentimentul, să dansez cu pensula pe ritmul inspiraţiei. Vreau să pictez dealurile acestea printre care am crescut şi îmi voi creşte copiii. Fără să mă gândesc prea mult la ce fac, iau pensula şi încep să o plimb peste suprafaţa imaculată a pânzei.

Aud un glas în depărtare. Îmi strigă numele. Giorgio? Trebuie să fie vorba despre ceva important dacă cineva mă strigă aşa. Sunt tot timpul strigat Gio.

Mă întorc cu frică spre sora mea, care de abia ajunsese lângă mine, gâfâind de efort şi cu o expresie îndurerată pe faţă.

- Maria.. ce e?

Ea nu spune nimic. O lacrimă i se prelinge pe obrazul tânăr. Începe să plângă în hohote disperate, agăţându-se de mine.

- Maria.. Mia.. draga mea, ce s-a-ntâmplat?!

- A.. murit.. A murit!...

- Oo nu.. tata! am strigat eu, disperat.

- Nu tata.. Ea!... An.. Andrea, a reuşit să articuleze ea printre sughiţuri.

În clipa când îi aud numele, un ciocan mă loveşte în cap şi în inimă. Nu pot să zic nimic. Nu mai pot respira. Ritmul inimii încetineşte. Timpul se lungeşte. Fiecare secundă e o oră. Îmi simt capul zvâcnind încet, în valuri ascuţite de durere. Şocul mă paralizează.

Când timpul revine la normal, îmi simt ochii arzând şi văd ca printr-o peliculă subţire de apă. Mă doare tot corpul. Nu mai ştiu nimic, mă gândesc doar la ea, la faţa ei albă încadrată de păr arămiu, în valuri.. la ochii ei albaştri care spuneau mai mult decât ar fi spus gura ei dacă ar fi putut vorbi.. la mâinile ei capabile să mângâie o persoană tristă mai uşor decât orice vorbă bună... la cât de prost am fost s-o las să plece în vizită la tatăl ei din America.

O ascult cutremurat pe Maria citind scrisoarea tatălui Andreei. Murise de cancer. Nimeni nu ştiuse că suferă de această boală până atunci. Nu avea cum să ne spună..

Am scos, tulburat, ultima ei scrisoare adresată mie. Era scrisă acum câteva zile. Acum puteam să explic sensul acelor rânduri.



Gio,



Aici este miezul nopţii. Presupun că la voi este dimineaţă deja.

Îţi scriu acum pentru că nu ştiu dacă voi mai apuca...

Vroiam doar să vă spun tuturor cât de mult însemnaţi pentru mine. Faptul că voi m-aţi iubit necondiţionat pe când toţi ceilalţi m-au gonit ca pe o intrusă doar din cauza defectului meu m-a făcut să am în sfârşit încredere în mine şi să nu-mi pese de ce zic alţii. Iubesc toată familia Bruni - pe tine, pentru că eşti bărbatul vieţii mele; pe Mia, deoarece mi-a fost aproape ca o fiică, şi ştiu că şi ea mă vede ca pe mama pe care n-a avut-o niciodată; pe Vicente, un socru care m-a apreciat mai mult decât propriul tată; şi, nu în ultimul rând, pe Liliana, care mi-a fost ca o soră. Toţi m-aţi înţeles, deşi n-am putut scoate un cuvânt. Aţi fost adevărata mea familie.

Regret că m-am întors în New York. E un oraş agitat, care nu-mi face deloc bine. Stau singură cuc în apartamentul imens al lui tata, pe când el e plecat la Tribunal. Iar când e acasă, vorbeşte la telefon cu clienţii sau cu juraţii... Ca de obicei, nu prea mă bagă în seamă.

Aş fi vrut ca în aceste clipe triste să mă aflu în compania celor cărora le pasă cu adevărat de mine. Nu mă simt prea bine. Dar cu încredere în Dumnezeu o să trec peste asta!



Vă sărut pe toţi. Nu mă uitaţi!



Cu drag,

Andrea.





Trec zilele. Trec săptămânile. Trec două luni. Furia mea pe Dumnezeu a pălit. Dar durerea este la fel de mare. Acum e toamnă. Peisajul din faţa ochilor mei e dezolant. Totul mort. Podgoria lipsită de viaţă. E prima încercare de a picta de când ea a dispărut din viaţa mea.

Ridic pensula şi încep să mâzgălesc peisajul pe pânză. Îmi continui pictura neterminată.

Spiritul ei se simte în toată compoziţia.

Prima jumătate e plină de fericire. Natura pare s-o aştepte pe zână să se întoarcă. Totul pare entuziasmat în anticiparea enormei bucurii la reîntâlnire..

A doua jumătate este tristă. Aproape totul a murit de durere că zâna nu se va întoarce niciodată. Se simte deprimarea în fiecare trăsătură de pensulă. Ultimele vieţuitoare se veştejesc de dor. Şi, ultimul din josul pânzei, pârâul este mâlos şi murdar, împiedicându-mă să văd reflexia ei dintr-o altă lume...

Ridic ochii spre cerul cenuşiu de furtună al Italiei şi aproape mă desprind de trup ca să zbor spre Andrea. De-ar fi aşa uşor. Trăiesc în altă lume, şi totuşi sunt capturat fizic în lumea muritorilor.

Nu ştiu ce să fac...





"Giorgio Bruni a fost găsit inconştient pe dealul unde îi plăcea să picteze de sora lui cea mare, Liliana Bruni. Aceasta l-a dus cu greutate în casa lui de la marginea satului X, de unde a chemat ambulanţa. Medicii au declarat că Bruni este într-o inexplicabilă stare de comă. O pacientă care pretinde a avea puteri tămăduitoare susţinea că Bruni şi-a indus această stare de comă şi că nu poate să-l trezească cu ajutorul puterilor sale în acest caz. Medicii sunt sceptici; cu toate astea, şi ei declară că există o posibilitate destul de mare ca Bruni să nu se trezească niciodată din comă."

Cotidianul Italian, 06.10.1997

bored?

ai doar 17 ani abia împliniţi acum o lună. eşti o persoană obişnuită. te pierzi printre rândurile de adolescenţi identici ţie. visezi la cai verzi pe pereţi. visezi la ziua în care îţi vei vopsi părul verde ca să ieşi din pluton. ai un profil pe hi5 cu câteva poze printre care rar se găseşte una în care ţi se vede faţa. ai un blog pe care scrii rar. n-ai inspiraţie. încă o mai culegi dintre pagini şi o personalizezi. ştii că n-ai talent şi nu te doare. tu nu eşti scriitoare - eşti cititoare.
e o după-amiază banală de decembrie şi, ca de obicei, n-ai nimic mai bun de făcut decât să cauţi pe internet - nici tu nu ştii ce. stai pe invisible pe mess, aşteptând să se întâmple ceva interesant. te-ai plictisit de viaţa asta care nu-ţi oferă niciun pic de aventură. mereu la fel. nimic special.
un gând îţi fulgeră prin minte. ştii ce ai să faci! te scoli entuziasmată de la calculator, fără să te oboseşti să-l închizi, de parcă ar fi prima dată când îţi vine această idee. te urci pe pat, ca să ajungi la rafturile pline cu cărţi care sunt numai şi numai ale tale, de deasupra. scoţi volumul cel nou pe care ţi l-ai cumpărat ieri seară din diverta, pe care l-ai visat atât de mult timp ( o săptămână ţi se pare mult când e vorba de cărţi ). este perfect. cum au fost toate celelalte înainte să le citeşti. perfect.
te întinzi în pat şi îl deschizi. nu poţi rezista ispitei de-al mirosi. cel mai frumos miros din lume este mirosul unei cărţi noi... la egalitate cu mirosul unei cărţi vechi de decenii, care-ţi trezeşte un sentiment plăcut ( de aceeaşi natură cu cel stârnit de "î"-urile din i ).
de data asta este o carte de nuvele fantastice şi horror. ai depistat-o de mult. însă de o săptămână ţi-o doreai cu ardoare.
devorezi prima nuvelă.
şi pe a doua.
şi pe a treia...
nici nu-ţi dai seama când trece timpul. mai ai mai puţin de jumătate de citit din tot volumul, când te uiţi la ceas şi observi că e 2 noaptea. de obicei, până acum reuşeai să termini orice carte. cu asta trebuie să te lupţi mai mult... dar nu te deranjează. ai intrat în altă lume, mult mai palpitantă. nici nu-ţi mai aminteşti de viaţa ta când citeşti.
când termini cartea, pe la 4 dimineaţa, eşti tristă. ţi-a plăcut, ca de obicei. dar trebuie să te întorci la realitate...
însă gândul că mai sunt volume din aceeaşi serie încă necitite te entuziasmează. un val de adrenalină îţi cutremură corpul când te gândeşti la faptul că mâine vei cumpăra unul dintre acele volume, cu ultimii tăi bani de buzunar, şi că pe acesta îl vei savura încet, până ţi se înnoieşte rezerva de bani.
dar, adânc în subconştientul tău, ştii că nu va fi aşa. tu devorezi, nu citeşti.
ţi-e foame de o altfel de viaţă şi cauţi frenetic una perfectă prin toate cărţile care îţi pică în mâini. deşi eşti mulţumită de fiecare, cauţi în continuare....

First Post. Ever :)

stă la masă şi scrie.

nu-şi face temele. ea niciodată nu-şi face temele.

fumul iese din gura ei în unduiri de cadână în timp ce stiloul se mişcă pe o pagină oarecare dintr-un caiet oarecare.

pentru o secundă ridică privirea pentru a-şi întâlni imaginea în oglinda de pe birou.

dar nici de data asta nu îşi vede propriul chip.

mereu faţa aceea perfectă. o figură cu trăsături aristocratice. pielea aceea albă. părul căzând în şuviţe negre peste fruntea înaltă. ochii căprui care par adânci ca oceanul. cu un oftat usor şi ezitând, îşi coboară ochii către caiet.

îl închide.

îl aruncă sub pat, printre ambalaje, haine şi pachete de ţigări ascunse.

presează ţigara de oglinda rece şi îi dă drumul pe jos. de acum nu va mai fi nevoie să se ascundă.

fără să se mai machieze, fără să mai aplice masca aceea de bună dispoziţie permanentă, îşi pune un trenci negru pe ea şi părăseşte apartamentul.

fără să arunce o ultimă privire. fără să încuie uşa.

se plimbă prin ploaie, fără grabă.

ştie că acum are tot timpul din lume. exact tot timpul de care are nevoie. în sfârşit se simte liberă.

dar sentimentul durează doar o clipă. poate a fost doar o iluzie. poate nu va fi niciodată liberă.

instinctul o conduce către singurul loc în care şi-a trăit cu adevărat viaţa. locul pe care îl visa în fiecare noapte, la care se gândea de un an întreg, pe care nu-l mai vizitase de trei luni de frica suferinţei.

acum îl va vedea pentru ultima oară.

fără să-şi dea seama, ajunsese deja în micul parc de la marginea cartierului aceluia liniştit şi obosit.

se aşază pe bancă.

este incredibil de pustiu pentru o după-amiază de vineri.

părul îi flutură în vântul rece de toamnă târzie. simte picături de apă reci pe obraz. dar nu îi pasă.

uitându-se spre cerul furios, lasă picăturile ca nişte ace să-i biciuie faţa.

îl simte lângă ea.

îl simte lângă ea ca pe vremea când viaţa era veselă şi colorată, când el o ţinea în braţe exact pe banca asta, protejând-o de vântul obraznic de primăvară. vânt încărcat cu miros de flori şi vise. vânt care de ceva timp se răcise, îngheţându-i inima şi capturând acolo o singură imagine. imaginea lui, care se reflecta în oglinda de pe biroul ei...

pentru prima dată în luni de zile, o lacrimă îi cade pe obrazul palid, încălzindu-l. o singură lacrimă care crapă scoarţa de gheaţă care îi acoperă inima. parfumul lui începe să iasă încet din inima ei.

în clipa aia, doi oameni trec pe lângă parc, ignorând-o total. privirea îi este atrasă în acea direcţie de un iz familiar atât de slab, însă destul de puternic pentru ea.

este el.

el cu o alta.

ţinându-se de mână şi râzând.

apucă strâns lama cuţitului pregătit special din buzunarul ei.

plănuise să se sinucidă în acel parc.

însă cu un moment inainte ar fi vrut sa înfigă cuţitul în ei.

dar acum realizează. nimeni nu merită să mori pentru el. nimeni nu merită să fie omorât. ea este cea mai importantă persoană. ea este personajul principal. ea nu va ceda niciodată.

plângând, dar simţindu-se în mod ciudat mai puternică, ea se ridică şi pleacă spre casă.

ajunsă în apartament, îşi bandajează cu grijă mâna rănita.

apoi, hotărâtă, ia caietul de sub pat şi rupe foaia pe care îi scrisese mamei ei rămas-bun cu numai două ore înainte.

apoi aruncă toate pachetele de ţigări de sub pat şi mucul de pe jos. din cauza lui se apucase.

între timp, uitându-se în oglindă, nu l-a mai văzut pe el.

s-a văzut, în sfârşit, pe ea însăşi.

ştie că, într-un final, va fi fericită.

First post ever. Welcome to my new blog! :)